Adaugă un citat | Citate la întâmplare | Votează! | Votate recent | Adăugate recent | Comentarii recente | Top general

Mihai Eminescu

Horia

Să priveasc-Ardealul lunei i-e rușine
Că-a robit copii-i pe sub mâni streine.

Ci-ntr-un nor de abur, într-un văl de ceață,
Își ascunde tristă galbena ei față.

Horia pe-un munte falnic stă călare:
O coroană sură munților se pare,
Iar Carpații țepeni îngropați în nori
Își vuiau prin tunet gândurile lor.

- Eu am, zise-un tunet, suflet mare, greu,
Dar mai mare suflet bate-n pieptul său

Fruntea-mi este albă ca de ani o mie,
Dară a lui nume mai mult o să ție.

- Nalți suntem noi munții, zise-un vechi Carpat,
Dar el e mai mare, că ni-i împărat.

Atunci luna iese, norilor regină,
Fruntea lui cea pală roșu o-nsenină,

Galbenele-i raze încing fruntea-i rece,
Că părea din munte diadem de rege.

Și un stol de vulturi muntele-ncongior,
Cugetând că-i Joe, dumnezeul lor,

Când în miezul nopții, cununat cu nimb,
Fulgere aruncă sus de pe Olimp.

poezie celebră de (1866)
Adăugat de Ion UntaruSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
comentariiA fost scris un comentariu până acum.
Spune-ți părerea!
în alte limbiTextul original este scris în limba română.
cumpărăturiCartea "Calin" de Mihai Eminescu este disponibilă pentru comandă online cu o considerabilă reducere de preț, la doar -38.44- 15.99 lei.

Citate similare

Dimitrie Bolintineanu

Cea din urmă noapte a lui Mihai cel Mare

Ca un glob de aur luna strălucea
Și pe-o vale verde oștile dormea;
Dar pe-un vârf de munte stă Mihai la masă
Și pe dalba-i mână fruntea lui se lasă.
Stă în capul mesei, între căpitani
Și recheamă dulce tinerii săi ani.
Viața noastră trece ca suava rouă
Când speranța dulce ne surâde nouă.
Astfel astă dată viața lor cura;
Cugetele triste nu-i mai turbura;
Luna varsă raze dulci și argintoase;
Austrul le suflă coamele pletoase;
Căpitanii toarnă prin pahare vin
Și în sănătatea lui Mihai închin.
Dar Mihai se scoală și le mulțumește
Și luând paharul astfel le vorbește:
— "Nu vă urez viață, căpitanii mei!
Dimpotrivă, moarte, iată ce vă cei!
Ce e viața noastră în sclavie oare?
Noapte fără stele, ziuă fără soare.
Cei ce rabdă jugul ș-a trăi mai vor,
Merită -l poarte spre rușinea lor!
Sufletul lor nu e mai presus de fierul
Ce le-ncinge brațul, iau de martur cerul!
Dar românul nu va câmpuri fără flori,
Zile lungi și triste fără sărbători.
Astfel e vulturul ce pe piscuri zboară
Aripile taie-i, ar vrea moară!
Astfel e românul și român sunt eu
Și sub jugul barbar nu plec capul meu."

poezie celebră de din Legende istorice (1865)
Adăugat de Simona EnacheSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
cumpărăturiCartea "Mama lui Stefan cel Mare" de Dimitrie Bolintineanu este disponibilă pentru comandă online cu preț redus, la doar -12.00- 8.99 lei.
Marin Moscu

Dragoste de scrum

Moș Martin, rege-n Carpați,
Falnic se plimba pe creste
Printre brazii cei înalți,
Despre el se duse veste...

Purta stelele în brațe,
Le rotea frumos pe frunte
Și în urme punea stanțe
Însemnând munte cu munte.

Smulgea fulger din tabloul
Cerului străpuns de nori,
Peste tot era eroul
Celor slabi și visători.

El avea un duh cu semne
Și-n fața lui Dumnezeu,
Îi plăcea să se îndemne
A învinge rău și greu.

Acum însă-al nostru rege
N-are sânge-n mădulare,
Se simte stingher și rece,
Nu mai are căutare...

Doar la el, pe munte, sus
Mai privește stelele
Și visează că e urs
Cât îl mai țin zilele.

Mormăie, umbra își tunde,
Vrea iasă iar pe drum,
De el viața se ascunde
Într-o dragoste de scrum!

poezie de
Adăugat de Marin MoscuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
cumpărăturiCartea "Clepsidra vartejului negru" de Marin Moscu este disponibilă pentru comandă online cu preț redus, la doar -26.97- 15.99 lei.

Părăsit pe munții din suflet

Părăsit pe munții din suflet. Privește, ce mică acolo,
privește: localitatea din urmă a vorbei, și mai sus,
Însă ce mică și ea, încă un ultim
sătuc de simțiri. O recunoști tu?
Părăsit pe munții din suflet. Straiul
de piatră sub mâni. Aici înflorește
bine ceva; din muta prăpastie
iese-nvoaltă o iarbă neștiutoare cântând.
Dar cărturarul? Ah, ce începu cunoască,
și tace acum, părăsit pe munții din suflet.
Acolo umblă desigur, în sfântă știință de sine,
multe-mprejur, multe dihănii de munte în pace
se perindă și stau. Și pasărea mare și tăinuită
Încercuie piscul renunțării curate. – însă,
tăinuită, aici pe munții din suflet...

poezie de din Poezii (1906-1926), Desăvârșite, traducere de Ion Pillat
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba germană. Dacă îl găsești, îl poți adăuga la De.Citatepedia.net. Dacă există deja, ne poți semnala pagina, ca să creăm legătura.
cumpărăturiCartea "The Notebooks of Malte Laurids Brigge" de Rainer Maria Rilke este disponibilă pentru comandă online cu o mare reducere de preț, la -88.00- 34.99 lei.
Daniel Vișan-Dimitriu

Povestea stâncii

Povestea ei, povestea stâncii sumbre
ce plânge-adesea în pădure, sus,
în munte, când, venind prin ceață, umbre
coboară spre poiană, în apus,

e-atât de veche și atât de tristă,
încât se spune rar, la focuri vii,
de către cei ce-n munte mai rezistă,
uitați de timp, de ceruri și de fii:

Era odată-n munte veselie
la stâna c-o băciță și-un cioban,
în grija lor, aproape cu o mie
de oi crescute-n raiul dunărean.

Se bucurau, trăiau în libertate
și se iubeau, munceau, iar viața lor
era cum nu credeau că se mai poate
mai bună, mai frumoasă, făr-un nor.

Și-ar mai fi fost, dar, peste munte rege,
venit din depărtare, de curând,
era un urs ce n-a mai vrut plece,
și le lua mioarele, pe rând.

S-a întâmplat ca, într-o-anume noapte,
îl înfrunte cu-arme ce-au avut
și ea, și el, și câinii – toți cei șapte –
Au fost învinși, răniți și au pierdut.

Au îndrăznit, au înfruntat un rege
și au plătit prea mult: durerea ei
de dincolo de ea, de orice lege,
de moartea lui ce-a transformat-o-n stei.

Iubirea ei mai strălucește, încă,
în inima închisă într-o stâncă.

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Mihai Eminescu

Sus în curtea cea domnească

Sus în curtea cea domnească,
La domnia din Bârlad,
Șade tânăr domnul Vlad ­
Sub căciula-i țurcănească
Pe-a lui umeri plete cad.

Astfel șade trist și rece
La ospățul luminat
Din domnescul lui palat,
Cu priviri crunte și rece,
Cu-ochiul negru înfundat.

Fața palidă și tristă,
Manta-i neagră pe-umeri tari,
Fața spână, ochii mari
­Astfel trece în revistă
Pe boierii lui cei mari.

Ici bătrâni ca iarna albă,
Munți cu fruntea de arginți,
Șoptesc dulce și cuminți
­Colo tineretea dalbă
Cu râs mult și fără minți.

Femei palide, frumoase,
Fețe blânde, ochi de foc,
Ce în gene li se joc
Și-a lor raze luminoase
Printre ele-și cată loc.

Sala-i mare, strălucită,
Masa-i albă, oaspeți mulți,
Vorbe dulci tot asculți,
Chiar lumina-i îndrăgită
De ochi lucii, de ochi mulți.

poezie celebră de (1870)
Adăugat de Ion UntaruSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
comentariiAu fost scrise 2 comentarii până acum.
Participă la discuție!
în alte limbiTextul original este scris în limba română.
Doina Bonescu

Ziua națională

Alba-Iulia ne cheamă
cu un clopot de aramă
vechi de când era Mihai
cu ostașii lui pe cai!

dar Unirea n-a durat
si Mihai e ingropat.
peste trei sute de ani
visul s-a-mplinit pe plai!

neamul meu intr-un razboi
cu țărani-soldati eroi
cu un rege si-o regină
țară nouă făuriră!

ROMÂNIA se numeste
Dunărea o -mprejmuiește,
Munții.... Marea.... Mureșul
Prutul.. Jiul... Someșul!

azi e mare sărbătoare
noi pornim cu mic cu mare
Alba-Iulia ne-asteaptă
serbăm Unirea Noastră!

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Petre Ispirescu

Fiii acestui împărat, pasămite că-i simțiră gândul căci veniră înaintea lui și-l rugară să-i lase a pândi și ei. Mare fu bucuria împăratului când auzi din gura fiului său celui mai mare legătura ce făcea de a pune mâna pe hoț. Le dete, deci, voie, și ei se puseră pe lucru. Pândi în ziua dintâi fiul cel mare; dară păți rușinea ce pățise și ceilalți pândari din naintea lui. A doua zi pândi și cel mijlociu; dară nici el nu fu mai breaz, ci se întoarse la tatăl său cu nasul în jos. Ei spuseră până la miezul nopții o duc cum o duc, dară după aceea nu se pot ține pe picioare de piroteala ce-i apucă și cad într-un somn adânc, și nu mai știu nimic. Fiul cel mai mic asculta și tăcea. Apoi, după ce sfârși de spus frații cei mai mari ce li se întâmplase, se ceru și el de la tată-său ca să-l lase pândească și el. Cât de trist era tată-său pentru nu se găsea nici un voinic care să-i prinză pe hoții merelor râse când îl auzi. Iară după multe rugăciuni se înduplecă. Atunci fiul cel mai mic se pregăti de pândă.

în Lupul cel năzdrăvan și Făt-Frumos
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
cumpărăturiCartea "Greuceanu" de Petre Ispirescu este disponibilă pentru comandă online cu preț redus, la doar -38.44- 28.99 lei.
Mihai Eminescu

Făt-Frumos din tei

— "Blanca, află că din leagăn
Domnul este al tău mire,
Căci născută ești, copilă,
Din nevrednică iubire,

Mâni în schit la sfânta Ana
Vei găsi la cel din stele Mângâierea vieții tale,
Mântuirea feței mele."

— "Nu voi, tată, usuce
Al meu suflet tânăr, vesel:
Eu iubesc vânatul, jocul;
Traiul lumii alții lese-l.

Nu voi părul să mi-l taie,
Ce-mi ajunge la călcâie,
orbesc cetind pe carte
În fum vânăt de tămâie."

— "Știu mai bine ce-ți priește,
Las' de-a lumii orice gând,
Mâni în zori de zi pleca-vom
Către schitul vechi și sfânt."

Ea aude — plânge. Parcă
Îi venea plece-n lume,
Dusă de pustie gânduri
Și de-un dor fără de nume.

Și plângând înfrână calul,
Calul ei cel alb ca neaua,
Îi netează mândra coamă
Și plângând îi pune șeaua.

S-avântă pe el și pleacă,
Păru-n vânturi, capu-n piept,
Nu se uită înainte-i
Nu privește îndărăpt.

Pe cărări pierdute-n vale
Merge-n codri făr' de capăt,
Când a serei raze roșii
Asfințind din ceruri scapăt.

Umbra-n codri ici și colo
Fulgerează de lumine...
Ea trecea prin frunza-n freamăt
Și prin murmur de albine;

În mijloc de codru-ajunse
Lângă teiul nalt și vechi,
Unde-izvorul cel în vrajă
Sună dulce în urechi.

De murmur duios de ape
Ea trezită-atunci tresare,
Vede-un tânăr, ce alături
Pe-un cal negru stă călare.

Cu ochi mari la ea se uită,
Plini de vis, duioși plutind,
Flori de tei în păru-i negru
Și la șold un corn de-argint.

Și-ncepu încet sune,
Fermecat și dureros —
Inima-i creștea de dorul
Al străinului frumos.

Părul lui i-atinge părul,
Și atunci c-obrazul roș
Ea apleacă gene lunge
Peste ochii cuvioși.

Iar pe buze-i trece-un zâmbet
Înecat, fermecător,
Care gur-abia-i deschide,
Cea uscată de amor.

Când cu totului răpită
Se-ndoi spre el din șele,
El înceată din cântare
Și-i grăi cu grai de jele,

Ș-o cuprinde de călare —
Ea se apără c-o mână,
Însă totuși lui se lasă,
Simte inima că-i plină.

Și pe umărul lui cade
Al ei cap cu fața-n sus;
Pe când caii pasc alături,
Ea-l privea cu suflet dus.

Numai murmurul cel dulce
Din izvorul fermecat
Asurzește melancolic
A lor suflet îmbătat.

Lun-atunci din codri iese,
Noaptea toată stă s-o vadă, Zugrăvește umbre negre
Pe câmp alb ca de zăpadă.

Și mereu ea le lungește,
Și urcând pe cer le mută,
Dar ei trec, se pierd în codri
Cu viața lor pierdută.

La castel în poartă calul
Stă a doua zi în spume,
Dar frumoasa lui stăpână
A rămas pierdută-n lume.

poezie celebră de (1 februarie 1875)
Adăugat de Ion BogdanSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.
George Ceaușu

Lui Gheorghe, mucenicul mare

Patronul trupelor călare,
Omorâtorul de balauri,
Din zări apare și dispare
În plaiuri pe un cânt de naiuri.

În proorul primăverii noi
El vine blând, cu suflet cald
Și parcă păstorește oi
Și miei cu ochii de smarald.

Azi suntem mai sfioși și buni,
Zărindu-l în plai, călare
Și cu crenguțe din aluni
Îi facem... întâmpinare!

Lui Gheorghe, mucenicul mare -
Patronul trupelor călare.

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Venirea celestă a Fiului lui Dumnezeu

Sus, la munte, prospețimi trecute
Se preschimbă- n frigul veșnic,
În crengișul de la poale, - i primavară,
Miezul nopții tace, ca un sfetnic.

Pârâiașe murmură- n neprihănire,
Pe sub crengile, de ger, momite,
Sufletul se- aude, curge- n ditirambe,
Dezmorțit, din chinurile sfinte.

Fumul greu încet se risipește,
S- a inscris în psalmi o primăvară,
Alungând din gânduri focul ce-amărăște
Nesocotința păcatelor de-odinioară.

Ici -bucurii, dincolo, poate, - i tristețe,
Reinviind din soare, și adormind în nimburi,
Așa sunt sufletele cu pecetea
Cereștilor ofrande pe- a lor chipuri.

nu uităm, , dincolo de- acest miracol,
E viclenia răului și răul rătăcirii,
Darul luminii înfruntă acest obstacol,
Cu sfinte daruri cunună toți martirii.

Miracolul cel mare s- a săvârșit,
Și- n suflet se va prinde zamislirea,
fii om bun și suflet pocăit,
O rugă- n cer sa- nalți de mulțumire.

Cu glas primăvăratic, smuls din neguri,
Și răspicat, ca să despice cerul,
Scăzându-ți zile, metehne din egouri,
În veacul nou, pribeag, - ți vezi eterul.

Adie- a suflet, care mugur se numește,
Ce- și caută un zbucium, sa străbată
Venirea celestă a celui ce cutează
A fi, cu- adevărat, Fiul lui Dumnezeul -Tatăl.

poezie de
Adăugat de liliamanoleSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Perpetua iluzie a morilor de vânt

Norii își târâie burțile pe
vârfurile înalte, ascuțite, ale munților
și toată zarea dinspre apus se înroșește
de jertfa lor.
Cu fulgere nervoase aruncă norii pe pământ
și nimeresc în morile de vânt.
Acestea aiurează.
În delirul lor se-nvârt mai tare
crezând
văd în nori călare
pe Don Quijote cu lancea îndreptată înspre ele.
Atât de disperate se învârt,
vântul își prinde pletele în aripile lor.
Cu plânsul lor lugubru
sperie armatele de lilieci
ce zboară bezmetici
lovindu-se
de clopotnița bisericii pustii
Luptă, luptă morile de vânt
cu Don Quijote din norii-nsângerați
și plâng, se vaietă fără-ncetare.
Vaietele lor desfrunzesc norii.
Frunze de nori lichefiate cad din cer
iar Don Quijote dispare, se volatilizează.
Ce ușurate respiră morile
, în sfârșit,
au învins dușmanul plutitor
prin norii schimbători!

Sărmanele nu știu scutierul credincios
al rătăcitorului hidalgo,
Poetul,
a doua zi-l va reînvia,
odată cu norii burtoși, avizi,
ce macină și-nghit lumina...

Dar, pe moment, e bine.
Se învelește și cerul și pământul în liniștea umbroasă
a nopții în care și iluziile dorm...

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Costel Zăgan

Metamorfozele nopții

În loc de pernă dorm pe-un munte
și mă-nvelesc c-o plapumă de nori
când infinitul nu mă mai ascunde
visez năprasnic și-atunci cobor


Mă învelesc c-o plapumă de nori
mi-e somnul cât istoria de lungă
cu geografia dragostei măsor
eternitatea poate-o să-mi ajungă


Mi-e somnul cât istoria de lungă
când infinitul nu mă mai ascunde
nopții îi bag iar stelele în strungă
în loc de pernă dorm pe-un munte


Și mă-nvelesc c-o plapumă de nori
-nvăț tabla înmulțirii doar cu flori

poezie de din Cezeisme II (2019)
Adăugat de Costel ZăganSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.

Pisc de târziu

Copil fiind, ziceam: iubirea-i munte
Ce-și semețeste piscurile-n cer,
Și celui care vrea îl înfrunte,
Puteri deosebite i se cer.

Când am crescut, m-am opintit spre munte,
Fiind adolescent îndrăgostit;
Pe drum arid, spre piscurile-i crunte,
Nu doar odat-am fost rostogolit!
Azi sunt matur și mă tot uit spre piscul

Pe care-o viață-ntreagă l-am visat,
Cunosc ce greu e drumul, care-i riscul
Dacă spre vârful lui te-ai avântat.

Și totuși urc! Îmi sângeră piciorul,
Și inima tot mai ades suspină,
Dar nu mă dau bătut; mă-npinge dorul
De a sta sus, cu fruntea în lumină.

S-aproape sus! Mai e o stâncă sură,
Dar muntele își cere jertfa lui:
Se prăvălește-n hău câte-o făptură!
Și-o altă cale spre-a urca sus, nu-i!

Rămân aici? Renunț? Merg mai departe?
Voi reuși sau nu? E greu de spus!
Știu doar încă-o stâncă mă desparte
De piscul cel amețitor de sus!

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Cea mai mare responsabilitate pentru orice rău care intervine în căsătorie o au bărbații, deoarece nu își manifestă dragostea față de soțiile lor. Iubesc femeile, dar, din nefericire, nu pe ale lor. Aceasta este rădăcina răutății. Atunci apar gelozia și bănuiala.

citat din
Adăugat de MicheleflowerbombSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Ion Luca Caragiale

Magnum Mophtologicum

Un împărat își puse-n gând
facă-o mare carte,
În care vorbele pe rând
aibă toate parte.

Voia un falnic monument,
Un magnum oarecare...
Atunci chemă pe un bătrân,
Limbistul cel mai mare —

Un om ce știe pe de rost
Nu numai ce-i pe lume,
Ci câte se petrec și-n cer
Din fir în păr anume —

Și-i zise: "Știu, de istorie
De mult că te-ai lăsat
Și că d-acuma numai limbii
Pe brânci te-ai consacrat...

Fă-mi dar și mie ce te rog,
Te voi plăti cu aur,
Posterității lăsăm
Un magnum, un tezaur."

"Prea bucuros, măria-ta,
Primesc ce-ați poruncit,
Și, ca să dau dovezi de limbă,
Mă simt prea fericit."

Și s-a pornit bătrânu-atunci
La lucru cu ardoare...
Dar, vai! păcat! s-a-nțepenit
Cu limba în a mare.

Oricum, noroc că-i spiritist —
Lucrarea lui înaltă,
Speranță-avem: o va sfârși
Din lumea cealaltă...

poezie celebră de
Adăugat de Simona EnacheSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.
cumpărăturiCartea "Momente" de Ion Luca Caragiale este disponibilă pentru comandă online cu o considerabilă reducere de preț, la -69.36- 48.99 lei.

Vis de nuntă

Ea cuprinde a lui mână
Între palmele-i plăpânde,
Și-alipind-o de obrazu-i,
Plecând fruntea, își ascunde

Ochii triști, cuprinși de cearcăn
Și gurița-i suspinândă,
Pe-al lui piept scăldat de păru-i
Și de șoapta tremurândă.

Tot mai tare mâna-i strânge,
Tot mai tare îl îmbie.
Disperarea dar o-nfrânge,
Varsă lacrimi de mânie...

A ei inima bogată
Mult rămas-a sărăcită,
Și de zbucium și de freamăt
Se învinge, și-i slăbită.

Cu priviri păienjenite
Vede toate-n tremurare
Și pe-o clipă, ar strânge-o
El de mână, ei îi pare.

Și atunci îmbrățișează
Mai cu foc pe acel care
Sub privirea-i se întinde
Ca apusul peste mare.

Toată mintea ei și-așterne
În visări ce n-au menire,
De-al lui piept când își rezeamă
Tâmpla arsă de zvâcnire.

Se încheagă între lacrimi,
Pe sub pleoapele închise,
Un vis dulce și ferice,
Visul rege peste vise

Ce mai până-o zi în urmă
Îl purtau ei împreună.
Vis de aur cu icoane
Și cu preot ce-i cunună.

Și ca-n vis, icoane multe
Îi privesc dinspre altar,
Și ca-n vis apare preot
Cu cădelniță cu jar...

Numai visul nu-i același,
Nu se-nalță din pustiu,
Ci e stins, de ieri rămas-a
Doar un plânset trist, târziu...

Dar ca-n vis, icoane multe
O privesc cum se cunună
Cu durerea și amarul
Când îl strânge iar de mână.

Și pe nume îl șoptește,
Și îl cheamă la trezire
Pe-al lui piept când pleacă fruntea
Peste floarea lui de mire.

Și ca-n vis, același preot
Ține slujbă-n ceas târziu...
Dar icoane vechi și multe
Privesc mirele-n sicriu...

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Costel Zăgan

Ctitorind soarele omeniei

Motto: "Vreme trece, vreme vine."

Chiar dacă timpul trece
Prin timp noi vom rămâne,
Chiar de ni-i clipa rece
Noi tâmpla ne-o vom ține;

Și frunte lângă inimi
Și inimi lângă frunte
Noi sus vom ține gândul
Mai sus decât un munte.

Și muntele e-o treaptă
Și noi suntem un munte,
Când florile ne ard sub pleoape
Și ochii-n rouă știu cânte.

Iar când durerea e adâncă
De nu mai vrea din gând iasă
Noi știm facem visul stâncă
Și din lumină omului mireasă.

poezie de din revista Liceul, nr.16 (1978)
Adăugat de Costel ZăganSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.
Petre Ispirescu

Găinăreasa, cum văzu pe fiul de împărat, își aruncă ochii asupră-i cu o căutătură așa de mângâioasă și așa de plină de dragoste, dară cu smerenie, încât feciorul de împărat se fâstâci oarecum, dară își ținu firea. Simți obrajii îi arde, o sudoare rece îl trecu, și inima începu să-i tâcâiască, de părea că o să-i spargă pieptul. El însuși nu-și putea da seama ca ce poate fie istoria asta. Plecă ochii în jos, nu zise nici cârc, și se întoarse acasă.

în Zâna munților
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Mihai Eminescu

Mortua est

Făclie de veghe pe umezi morminte,
Un sunet de clopot, în orele sfinte,
Un vis ce își moaie aripa-n amar,
Astfeli ai trecut de al lumii otar.

Trecut-ai când ceru-i câmpie senină,
Cu râuri de lapte și flori de lumină,
Când norii cei negri par sombre palate,
De luna regină pe rând vizitate.

Te văd ca o umbră de-argint strălucită,
Cu-aripi ridicate la ceruri pornită,
Suind, palid suflet, a norilor schele,
Pin ploaia de raze, ninsoare de stele.

O rază te-nalță, un cântec te duce,
Cu brațele albe pe piept puse
Când torsul s-aude l-al vrăjilor caier
Argint e pe ape și aur în aer.

Văd sufletu-ți candid prin spațiu cum trrece
Privese apoi lutul rămas... alb și rece,
Cu haina lui lungă culcat în sicriu,
Privesc la surâsu-ți rămas încă viu ­

Și-ntreb al meu suflet rănit de-ndoială,
De ce-ai murit, înger cu fața cea pală,
Au nu ai fost jună, n-ai fost tu frumoasă?
Te-ai dus spre a stinge o stea radioasă?

Dar poate acolo fie castele
Cu arcuri de aur zidite din stele,
Cu râuri de foc și cu poduri de-argint,
Cu țărmuri de smirnă; cu flori cari cânt;

treci tu prin ele, o sfântă regină,
Cu păr lung de raze, cu ochi de lumină,
În haină albastră stropită cu aur,
Pe fruntea ta pală cunună de laur.

O, moartea e-un chaos, o mare de stele,
Când viața-i o baltă: de vise rebele;
O, moartea-i un secul cu sori înflorit,
Când viața-i un basmu pustiu și urât.

Dar poate... o! capu-mi pustiu cu fortune,
Gândirile-mi rele sugrum cele bune...
Când sorii se sting și când stelele pică,
Îmi vine a crede toate-s nimică.

Se poate ca bolta de sus să se spargă,
cadă nimicul cu noaptea lui largă,
văd cerul negru lumile-și cerne
Ca prăzi trecătoare a morții eterne...

Ș-atunci de-a fi astfeli... atunci în vecie
Suflarea ta caldă ea n-o să învie,
Atunci graiu-ți dulce în veci este mut...
Atunci acest înger n-a fost decât lut.

Și totuși; țărână frumoasă și moartă,
De racla ta razim eu harfa mea spartă
Și moartea ta n-o plâng, ci mai fericesc
O rază fugită din caos lumesc.

Ș-apoi... cine știe de este mai bine
A fi sau a nu fi... dar știe oricine
ceea ce nu e; nu simte dureri,
Și multe dureri-s, puține plăceri.

A fi? Nebunie și tristă și goală;
Urechea ta minte și ochiul te-nșală;
Ce-un secol ne zice ceilalți o deszic.
Decât un vis sarbăd, mai bine nimic.

Văd vise-ntrupate gonind după vise,
Pân' dau în morminte ce-așteaptă deschise,
Și nu știu gândirea-mi în ce să o stâng
râd ca nebunii? Să-i blestem? Să-i plâng?

La ce?... Oare totul nu e nebunie?
Au moartea ta; înger, de ce fu fie?
Au a scos în lume? Tu chip zâmbitor,
Trăit-ai anume ca astfeli mori?

De e sens într-asta, e-ntors și ateu,
Pe palida-ți frunte nu-i scris Dumnezeu.

poezie celebră de (1871)
Adăugat de Ion UntaruSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.

Aur și argint

Sunt într-un vis, pe-un țărm de mare
Și ziua-mi cere voie adoarmă,
Văd valurile-n patul lor de sare,
Cum împăcate, coamele își sfarmă.

Acum magia-ncepe cu-n blestem
Ce de-o eternitate se repetă,
Când în apusuri, raze aurite gem,
Alte de-argint în urma lor regretă.

Și soarele, în adormirea grea,
Simte în pieptul lui furtuna,
Ce disperat o lasă-n urma sa,
Când, resemnată, se trezește luna.

Acesta-i ciclul nemuririi lor,
Ce are rădăcini neamplinite,
Între destine scrise în decor,
De nemiloase lacrimi adormite.

Am pun aurul și-argintul lor,
Să-i las o noapte să se vadă,
Și-n dimineta să se nasc-un dor,
Sfințit în rugăciune de-o baladă.

poezie de
Adăugat de dory58Semnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Căutare

Căutări recente | Top căutări | Info

Fani pe Facebook