Mi-e dor

Mi-e dor de casa părintească
Şi de căpiţele de fân
De mine, puiul de român,
De tot ce poa' să-mi amintească,

De-acea copilărie sfântă
Când umblam cu pantalonii scurţi,
De droaia de copii din alte curţi
Cu care mă luam la trântă;

Prispa de lut a casei noastre
Luminată-n nopţile cu lună
Şi astăzi nostalgiile-mi adună
De pe întinderile sihastre

Îmi cereau părinţii să-i ajut
Legam joiana cu un lanţ
Să pască iarba de pe şanţ
Alături, cei mai mari, jucau barbut

Fugeam după amiaza să mă scald
Adeseori mă înţepam pe grund
Şi prelungeam distracţia c-un rund
Şi cât puteam să fur din timpul cald

Dereticam prin casă şi ogradă
Cu aerul de om adult
Dar dintre toate, cel mai mult
Îmi plăcea să ţopăi prin livadă

Băteam mingea, încingeam o ţurcă
Alergam cu zmeele de sfori,
De-a v-aţi ascunselea... De câte ori,
Nu dădeam părinţilor de furcă!

Un cicirâde sau şotronul,
Nevinovată joacă de-a părinţi
Ce au copii şi nu-s cuminţi
Şi-şi încasează paraponul;

Când ne prindea o burniţă târzie
Umblam ca nişte paparude
La furat de struguri sau de dude
Nepăzită când găseam vreo vie;

Cădea seara ca un chilipir:
Frânţi, peste saltelele de paie
Ne cosea mama ce putea din straie
C-am fi dormit aşa trei zile-n şir!

Dar ne scula cu-o vorbă blândă
Tata: - Hai copii la treabă
Că vine foamea şi ne-ntreabă
Burta: cu ce-o umplem, că-i flămândă?

Şi foamea asta ca un dinozaur
O minţeam cu câte-o zeamă lungă
Mai mult cu mămăligă, să ne-ajungă
Dar visele erau de aur!

M-aş întoarce azi să cer azil
În propria-mi copilărie
Şi nimenea să nu mă ştie
Când intru sau când ies, tiptil

poezie de Ion Untaru din Liziera de salcâmi (2009)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-e dor

Mi-e tare dor de casă, de părinţi,
Şi adesea jinduiesc după copilărie,
Când nu eram nici răi, nici sfinţi,
Şi adormeam visând la câte-o jucărie.

Îmi este dor de nucul din grădină,
Sub care ne jucam de-a cavaleri cu spade,
Chiar şi acum îmi este dor de câte o vecină,
La care aruncam din când în când ochiade.

Mi-e dor de prispa casei părinteşti,
Unde stăteam şi priveam ploaia, vara,
De fetele de prin Furceni şi din Cosmeşti,
La care mă duceam când venea seara.

Îmi este dor şi-acum de oamenii din sat,
De nunţile cu lăutari, ce se făceau odată,
Dar mulţi dintre prieteni mi-au plecat,
Şi n-o să-i mai revăd, probabil, niciodată.

Revin în sat în fiecare an mânat de dor,
Să îmi revăd vecinii cu părul lor cărunt,
Şi când văd case goale, mă trece un fior,
Ştiind că mulţi dintre aceştia nu mai sunt.

poezie de Paul Aelenei din Lacrima dragostei (2018)
Adăugat de Diana Iordachescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

1 Iunie (poezie pentru oameni mari)

Câţi dintre voi nu aţi dori, la vârsta mea, tânăr bunic,
Să fiţi din nou şi azi copii, să nu vă pese de nimic?
Să miorlăiţi când vreţi ceva, pe jos chiar să vă tăvăliţi,
Şi cât ar fi viaţa de grea, pe tavă toate să primiţi:

De la păpică, jucării, iar când apar acei sticleţi,
La ţoale şic de la butic, nu mai vorbesc de marafeţi,
Şi-apoi scandal că nu aveţi Merţan bonbon, decapotat,
Să-ţi vezi părinţii pe pereţi (!) de gustul vostru rafinat!...

Numai că eu aş vrea să fiu copil din nou pe-al vieţii drum
Fără nimica fistichiu, să am doar mintea de acum,
Prin greutăţi câte-am trecut, având copii, sunt profesór...
Părinţii mei n-ar fi ştiut că aş fi fost în casa lor ;

Din faşă, n-aş fi bâzâit, în nopţi, din seară până-n zori,
Iar tatăl meu ar fi dormit, de n-aveam azi patru surori,
Şi-apoi lu' mama, măricel, nu i-aş fi zis că eu nu pap
Orice mi-ar pune-n castronel, ca să-şi dea ochii peste cap ;

La şcoală, ar fi fără rost să-mi cert părinţii, fericit,
Că mi-au făcut lecţia prost şi profa iar s-a sictirit,
Ca prin liceu, de-aş lua un 3, la vreo lucrare ce n-o ştiu,
Mai tolerant aş fi cu ei, să nu-i albesc de timpuriu ;

Şi-aş fi cuminte şi corect, nu vicios, iar de fumat
Nici pomeneală! Din respect, n-aş încerca măcar o dat'
Să-i necăjesc pe-ai mei părinţi, să-mi pomenească ei, mereu,
Cum i-am tot scos, mă rog, din minţi, de Paşte şi de Dumnezeu.

Doar că pe tata, cordial, ca şi pe mama, că nu-i bai,
L-aş respecta-n mod special! Nu c-ar fi vorba de mălai,
Ci pentru cât de mândru-l ştiu, exagerând, chiar întreit,
Când vine vorba de-al său fiu care îi seamănă leit ;

Şi-ades m-aş duce pe la ei. Chiar azi pe tata l-am văzut
(Ai mei copii, de obicei, se-arată doar când să-i ajut)
Şi-atât de mult s-a bucurat, cum nimenea mai mult ca el,
Simţindu-se din nou bărbat, cu mine la un păhărel...

Aşa că eu, de-aş fi copil din nou cu mintea de acum,
Cu-ai mei părinţi aş fi docil... însă aş vrea să mă rezum
La faptul că m-am tot gândit, ce fericiţi ar fi fost ei...
Tot astfel cum mi-aş fi dorit să fie şi copiii mei.

poezie de Valeriu Cercel
Adăugat de Valeriu Cercel
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bunico, mi-e dor de tine...

Bunico, din Cer mă priveşti,
Iar casa e goală, pustie.
Mi-e dor frumos să citeşti
Din cărţi... câte-o poezie.

Sufletul îmi arde, mi-e dor
De copilărie, fructe coapte.
Să mă săruţi pe frunte uşor
Şi să-mi dai cozonac cu lapte.

Când vin de afară-n grabă
Pe prispă vreau să te zăresc.
Şi să te ajut la treabă,
Toate astea îmi lipsesc...

Mi-e dor când seara se lasă
La pieptul tău să mă pun.
Iar pe suflet, ce m-apasă
Cu încredere să-ţi spun.

Mi-e dor de zilele-n care
La teme tu mă ajutai.
Cu multă atenţie şi răbdare
Dulce, calm îmi explicai.

Iubeam primăvara, mărţişorul
Atunci când eram mică.
Azi îmi accentuează dorul
Şi-mi amintesc de-a mea bunică.

Mi-e dor în ochi să te privesc,
Să-ţi spun "Noapte bună".
Acum la mormânt sosesc
În fiecare săptămână...

Bunico, chiar dacă-ai plecat
Mă gândesc la tine zi şi noapte.
Te iubesc, nu te-am uitat
Legătura există şi după moarte!

poezie de Alina-Georgiana Drosu (17 iulie 2016)
Adăugat de Alina-Georgiana Drosu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dor de copilărie

De multe ori mă duce gândul
La anii din copilărie
Pe foaie îmi aştern cuvântul
Şi mă cuprinde-o nostalgie.

Îmi amintesc pe timpul verii,
Ce fericiţi ne mai jucam
Se bucurau parcă, şi merii
De viaţa simplă ce-o duceam.

Nu ştiam ce este aia modă
Ne îmbrăcam în ritm alert
Se curăţau apoi cu sodă
Nu prea-i dădeam atâta Wert.

Ce exaltaţi eram cu toţii
Când ne strângeam în faţa porţii!
Cu dragoste mă-înconjura
Bunicul, tata, buna mea.

Şi parcă traiul dealtădată
Şi dorul de-a mai fi copil
Te face să suspini; dar iată
Ca eşti adult şi la rând tată.

poezie de Ramona Kovacs
Adăugat de Ramona Kovacs
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nostalgie

Pe-o străduţă mică c-un pod de lemn bătrân
Îmi este casa părintească,
În spate, sunt căpiţele de fân.
Mă-nvăluie un gând ca o fantasmă:
Unde sunt, oare, copacii de salcâm?

Pe prispa casei mă aşteaptă mama
cu ochii umezi, lăcrimând,
Eu, iubitor, îi sar repede-n braţe,
Că sunt de dragoste flămând.

Plâng vremurile de demult
Când copiii se jucau pe câmp,
Îmi este dor de-al vieţii tumult,
De al copilăriei cânt.

Au înflorit şi liliecii, care adesea plâng,
Când cineva îi rupe, pentru a lor miros, adânc.
Plâng şi salcâmii atinşi de nostalgie,
Cu a lor sevă atinsă de melancolie.

*Căpiţele de fân se mucezesc jelindu-ne pe noi,
Căci nu mai stăm pe ele, când unul, când câte doi.
Străduţa-mi e pustie, mulţi prieteni mi-au plecat,
În cele ţări străine, unde, de mine, au uitat.
Şi podul care trece peste râu, începe-a se lăsa,
Căci tirurilor cu copaci tăiaţi, le este grea povara.

poezie de Szabó Eric (19 iulie 2020)
Adăugat de Szabó Eric
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unde fugi copilărie

Când prindeam o zi frumoasă,
Doamne, ce mai alergam!
Plecam adesea de-acasă,
Nici-o treabă nu aveam.

Câmpu-ntreg îl colindam
Printre lanuri de porumb.
Socoteală nu dădeam.
Ne bucuram aşa de mult!

Când era porumbu-n lapte
Uitam de masă, de tot.
Aprindeam focul în noapte
Să mâncăm porumbul copt.

Din cenuşă îl scoteam.
Ne făceam negri pe gură.
După ce ne săturam
Simţeam somnul cum ne fură.

Era noapte răcoroasă,
Stelele luceau pe cer,
Cam târziu veneam acasă,
Ne culcam pe lăvicer.

Încet, încet somnul venea
Fără vise, liniştit.
Cu grijă mama ne-nvelea
Când vedea c-am adormit.

Doamne, câtă bucurie
Era în viaţa de copii!
De ce pleci copilărie?
Oare la noi, mai revii?

Unde fugi copilărie?
Dece iei cu tine tot?
Dacă vrei îţi dăm simbrie
Numai să rămâi pe loc.

poezie de Dumitru Delcă (8 noiembrie 2012)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cuvânt înainte (poezie pentru copii)

O carte de poezie
S-o citeşti şi să tot fie,
Poezia-i sărbătoare
Are curcubeu culoare.

Bucuria de copii
Are multe poezii:
Unde îi copilărie
Vei găsi şi poezie.

Pentru copii, e sărbătoare
Este lumii încântare,
Toată lumea-lumea vie
Are-n ea copilărie.

Le-am scris astăzi la copii
Un buchet de poezii:
Poeziile sunt mici
Cu... căţei, şi cu pisici.

Mâine poate veţi citii
Alte multe poezii:
Pentru mine e o joacă
Orşicine poa' s-o facă.

Pentru mine e nimic
E o joacă de pisic:
Suflet de copil de ai
Poezie multă dai.

Poezia e frumoasă
Are sufletul în casă:
Poezia este vie
Are multă măiestrie.

Poezia-i săţioasă
Are pâinica pe masă
Poezia-i fermecată
Are pâinea feliată.

Scoală-te de dimineaţă
Pune pe pită dulceaţă:
Niciodată nu se ştie
Când mai pic' o poezie.

Şi să nu vă plictisesc
Iată mă mai şi opresc
O prea multă vorbărie
Uneori, este prostie.

Daţi copiilor pisici
Daţi pisicilor bunici
Lăsaţi-i să sugă
Nu-i lăsaţi să mugă.

Dacă tot mugiţi,
Prin casă fugiţi,
Şi de vă opriţi,
Vă mai odihniţi.

poezie pentru copii de Paul Preda Păvălache din Cartea mea de poezie, volumul I (2008)
Adăugat de Paul Preda Păvălache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe prispa casei, copilaşul numai în cămăşuţă, cu capul gol, urmăreşte de mult jocul stolului de paseri, printre care se află şi cei trei pui ai lui, din cuibul de humă de sub streaşină. Îi căpătase dar de la mămuca lui. De câte ori era neastâmpărat, mămuca îi zicea: "Fii cuminte, dacă vrei să-ţi dau puii când or creşte mari!" Şi el a fost cuminte, puii au crescut mari, dar în urmă au zburat! El îi văzuse cum au ieşit zilele trecute de s-au jucat prin aer, dar parcă niciodată nu zburaseră mai mult ca astăzi. Şi-şi cunoaşte el destul de bine puii: sunt cei de la mijlocul şurii din dreapta, trei, unul lângă altul, sau cei de lângă aceştia, dacă n-or fi chiar cei de la capăt. Toţi parcă seamănă unii cu alţii, şi-s aşa de sus, aşa de sus!...

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Puişorii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vara amintirilor

Vine un parfum de tei, de dimineaţă
Aşa cum venea din teiul de acasă
Simt, parcă, un fior de viaţă
Şi gândul meu aleargă, nu mă lasă...

Şi-acum văd teiul nostru de-altădat'
Când puneam ramuri pe la porţi, de sărbătoare
De Hramul Bisericii din al meu sat
Când aşteptam Duminica cea Mare.

Parcă văd macii ce mă sărutau prin grâne
Şi spicele care dădeau, vara, în pârg
Să mă rostogolesc şi-acum îmi vine
Când amintirile, în mine, curg...

Mai văd şi dascălii din şcoala mea
Care, cu drag, mi-au pus slovele în mâini
Astăzi, n-a mai rămas din ea
E-o altă şcoală, dar cu copii puţini.

Şi gârla de pe vale-a mai secat
Şi nici urme de copii nu se zăresc
Acolo, era un cor de broaşte pe-nserat
Era demult, dar încă mi-amintesc...

Şi-acum m-aşteaptă-n poartă acelaşi tei
Mai văd şi iarba din ogradă pân-la brâu
Ştiu că acolo au trăit părinţii mei
Ei nu mai sunt, de asta e pusiu...

poezie de Lucia Guriţă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şapte ani de-acasă

Cât de departe eşti, copilărie,
Că de-aş putea da timpul înapoi,
Aş zice c-a trecut o veşnicie,
Că-i mai aproape ziua de apoi.

Dar oare pot uita căsuţa albă,
Ce-n Postul mare mama o spoia,
Când tata ţesăla o iapa dalbă
Şi-n curte un curcan se înfoia!?

Noi alergam desculţi prin ierburi ude,
Prin şanţurile pline cu noroi,
Iar seara eram nişte paparude:
Tata-l plesnea pe unul, ţipam doi!

Mama sărmana, încerca să-l ţină,
Dar încasa scatoalce pentru noi,
Ţipa la el, că ţuica e de vină,
Şi-n casă era mare tărăboi.

Dar asta dura doar vreo cinci minute
Şi noi ieşeam tiptil de pe sub pat,
Iar mama ne schimba în noi ţinute,
Şi ne-ntreba blajin, dac-am mâncat.

Ne aşezam în cerc pe scăunele,
Cu trei picioare, că n-aveam podea,
La masa cea rotundă, cu proptele,
Căci şi ea tot trei picioruşe-avea.

În centrul mesei pe o tava-ntinsă,
O mămăligă mare ne-aştepta,
Şi-n străchini, o coleaşă bine-ncinsă,
Cu măruntaie de găină-n ea.

Iar felul doi, nu se mănâncă seara,
Să n-avem burta grea când ne-om culca;
Doar tata-şi aprindea cu greu ţigara
La lampa care-n muscă-o,, agăţa''.

Căci lângă cuiul bătut în perete
S-aşezau muşte leneşe, ţânţari,
Iar tata cu privirile lui bete
Confunda cuiul cu muştele mari.

Norocul nostru-a fost c-a văzut mama,
Şi a prins lampa pân' s-ajungă jos,
Dar între timp, se şi stinsese flama
Şi-n casă se simţea un greu miros.

Repede însă somnul ne cuprinse,
De oboseală, am picat ca morţi,
Şi visam bunătăţi pe mese-ntinse
Şi cai bălani ce nechezau la porţi.

Din când în când, mai tresăream din vise,
Iar mama TATĂL NOSTRU îngâna,
Căci slova lui, descăntec devenise,
De frică, de deochi, de bubă rea.

A doua zi din nou ieşeam la joacă,
În timp ce tata prin vecini pleca,
Găsind de roboteală pentr-o,, moacă'',
Mai rar, şi câte-o pâine ne-aducea.

Ţin minte că-ntr-o zi a luat viţica
Şi-a pus-o în căruţă pentru târg,
Căci n-aveam bani să cumpărăm nimica,
Iar grâul de pe câmp, nu dase-n pârg.

Spre seară aşteptam cu nerăbdare,
Să vina tata, să vedem ce-a luat;
Şi-avea doua tăgârţe cu mâncare:
Peşte sărat, hamsii, halva, rahat.

Dar mai avea şi-o traistă mai mică,
De unde-a scos trei beri la sticle verzi,
Şi-o sticla, tot verde, cu secărică,
Şi-un maimuţoi, să-l vezi, şi să nu crezi!

Era un fel de clown, cu faţa mică
Şi cu-n şezut bombat, cu ceva plin,
Pe care îl chema HOPA-MITICĂ,
La fel ca pe tăticu, şi-un vecin.

Ne-a mai adus la toţi şi câte-o goarnă,
Când începeam în ele să suflăm,
Pe drum vecinii ne luau la goană,
De nu ştiam unde să ne băgăm!

Dar toate-acestea n-au fost,, mare brânză'',
Pe lângă ziua când la şcoală-am mers,
Când mama mi-a făcut ghiozdan de pânză,
Şi mă simţeam un soare-n univers.

Atunci mi-a luat şi tenişi,, made-n China'',
Că cică erau cei mai rezistenţi,
Şi-un toc, ce nu-l mai folosea vecina,
Rămas de la feciori-i repetenţi.

Cu tocul însa nu puteam a scrie,
Căci o peniţă ruginită-avea,
Plus că cerneala-n loc de albăstrie,
Era ceva-ntre apă şi vopsea.

Şi-aşa s-au dus cei şapte ani de-acasă,
De-acum, eram elev, şi ce-mi plăcea!
Dar astăzi, amintirile m-apasă...
Să fiu din nou copil... ce mult aş vrea!

poezie de Ion Ene Meteleu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dor de-acasă...

Aş vrea să ştii că îmi e dor
De apa lină de izvor,
De fetele-mbrăcate-n ie,
De vatra cu miros de pâine...

De un cuptor cu cozonaci,
De câmpul învelit cu maci,
Mi-e dor de strugurii din vie
De tot ce-a fost şi n-o să fie...

De ochi-nlăcrimaţi ce-aşteptă
Şi de cireşul de la poartă,
De mămăliga din ciaun,
De ţurca ce-o jucam pe drum...

De florile de pe terasă
De glia noastră strămoşească,
Mi-e dor să-mi spui că mă iubeşti
Şi seara să mă înveleşti...

Mi-e dor de plapuma de lână
Mi-e dor să mă mai ţii de mână,
Mi-e dor un pic să mă mai cerţi,
Să mă săruţi şi să mă ierţi...

Şi-aş vrea să ştii că eşti frumoasă
Cu parul alb ca de matasă,
Când mă aştepţi în prag cu dor
Şi simt al inimii fior...

Mi-e dor de voi, mamă şi tată,
Mi-e dor de casa părintească,
Mi-e dor să fim din nou copii
Şi să ne mângâi... să ne-alini...

poezie de Dan Moraru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bunicii mei dragi...

M-aşteaptă dragii bunici în pridvor
Cu ochii plini de lacrimi şi dor,
Cu paşi blajini se-ndreaptă spre poartă
Poate zăresc pe uliţă pe-a lor nepoată.

Se hodinesc pe banca de la drum
Mâinile-mpreunate şi le ţin şi-acum,
Privirea-nceţoşată e plină de nostalgie
Când îşi amintesc de-a mea copilărie.

Cu picioarele desculţe în bătătură alergam,
Nori de praf în urma mea ridicam,
Fugeam către bunicii care mă aşteptau
Cu multă dragoste în braţe mă strângeau.

Cum îmi iertau ei fiecare boroboaţă,
Râdeau când legam puii-ntre ei cu aţă,
Sau când dădeam drumul la găini prin grădină,
Sau când prindeam în borcan câte-o albină.

Dar anii au trecut şi am crescut,
Când am plecat sufletul tare m-a durut,
Pe bunii mei la poartă i-am lăsat
Făcându-mi cu mâna pe înserat.

Acum mă-ntorc la casa bătrânească
Inima-mi bate să înnebunească,
Dragii bunici mă aşteaptă la poartă
Lacrimile-mi inundă ochii deodată.

M-apropii şi le mângâi chipurile brăzdate
De-atâtea necazuri în timp adunate,
Le sărut mâinile care m-au crescut
La piept îi strâng cum făceam de demult.

poezie de Maria-Magdalena Stan din Nu-mi frângeţi aripile de copil!
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe la Bogata

am fost pe acasă la Bogata
dar nu e nimeni — e pustiu
goală-i casa şi e gata
şi pentru mine — e târziu

eu însumi am îmbătrânit
şi-a mea viaţă-i spre apus
iar trupu-mi este azi slăbit
aşa de zvelt eu astăzi nu-s

plecară ai mei cu toţi în şir
şi casa iată e pustie
doar al amintirii astăzi mir
pe-ai mei se luptă să-i învie

şi plin ocolu e de iarbă
şi nicio piatră nu mai e
de parcă totu-n mare grabă
ca focu-i stins — asemene

ca focu iată din fiteu
ce nu mai arde prea demult
de-ai casei iată-s numai eu
tăcerea când eu o ascult

dar e pustiu şi e închis
pe aripa vremii pierdute
de parc-a fost numai un vis
lăsat la cine vrea să asculte

de parcă nu a fost o vreme
în care acolo-am locuit
cu atâtea umblete şi semne
părinţii unde m-au primit

de parcă nici tata bătrân
n-a fost acolo vreodată
când ne jucam copii-n fân
în joaca cea nevinovată

şi parcă n-a fost la cuptor
chiar dânsu ptita să o facă
cum n-a fost alta aşa cu spor
cuptorul nostru să o coacă

şi parcă tata n-a umblat
făcând atâtea pe afară
să fie totul aşezat
din zori de zi până în seară

şi parcă acolo n-au crescut
copii ca florile de primăvară
dar azi e trist şi de urât
şi mai urât ar vrea să-mi pară

mi-aduc aminte cum în blide
topala mama o punea
şi noi copiii înainte
ne înfruptam atunci din ea

plină casa de viaţă
era atunci chiar şi-n ocol
simţeai spre ceruri cum se-nalţă
şi nu era nimica gol

acum — nimica nu e viu
şi iarba parcă este moartă
ocolu-i sarbăd şi pustiu
şi nimeni nu mai e la poartă

lipseşte mama — tata nu-i
şi nici o vorbă nu se aude
nici paşii azi ai nimănui
auzul nu ţi-l mai pătrunde

căci toţi s-au dus şi ne-au lăsat
sunt aşezaţi iată-n mormânt
de e pustiu şi al meu sat
de-ai mei aproape când nu sânt

se coc plăcinte-n atmosferă
căci iată totul a murit
şi casa parcă-i o himeră
viaţa unde mi-am trăit

căci fără viaţă este tot
ocol fântână — cohe şură
copil să fiu eu nu mai pot
căci toate iată se pierdură

şi nu e nimenea să urce
iar pe fân în podu şurii
şi din mere să îmbuce
mângâindu-i cerul gurii

nu e mama nicăieri
şi nici tata iată nu-i
de nu mai am în duh puteri
să dau veste nimănui

ca şi atunci când toţi copiii
pe afară-n şiruri se jucau
dând prinosul bucurii
plini de viaţă când fugeau

dar acum când iar privesc
atmosfera casei noastre
în chinuri mă prăpădesc
de ce văd că avem parte

iarba a umplut ocolul
nici un pas că nu se aşterne
de străluce-n goluri golul
de nimic nu este vreme

totul este năruit
fără viaţă şi mişcare
casa unde am trăit
nicio faţă parcă n-are

poezie de Ioan Daniel Bălan (31 iulie 2018, Cluj)
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce greu îmi e fără voi...

Cândva... demult, am trăit drama,
Când i-am pierdut pe-ai mei, pe rând.
Au decedat tata şi mama...
E greu fără ei, pe pământ.

Când a murit, n-a ştiut tata
Să spună că el va pleca.
Într-un minut el a fost gata
Şi am rămas numai cu mama.

De rude, timpul ne desparte.
Eu, astăzi, sunt la casa mea.
De necazuri avem parte
Ne înnoptează liniştea.

Era-ntr-o vineri, dimineaţa,
Când soţul meu a deceat.
Eu am rămas doar cu speranţa,
Iar el va fi de neuitat!

Am mai trăit încă o dramă,
Când am pierdut pe biata mamă.
Vreau să vorbesc cu ei, pe rând,
Dar, le şoptesc numele-n gând...

Mi-e dor de cei răpiţi de moarte,
Şi-n rugăciuni, eu îi cuvânt.
Deşi ştiu că-s plecaţi departe,
Oricând eu am să-i port în gând.

Aş vrea să ştiu de le e bine...
Ce n-aş da, de-ar fi cu mine!
În vis, eu, lor mă adresez?
Sunt cu ei, măcar, când îi visez!

Spun rugăciuni la întâmplare,
Şi-ntreb pe Dumnezeu de ei,
Dar îmi răspunde:,, Cel ce moare,
Nu se întoarce înapoi!"

Îmi este tare dor de tata!
Cât mi-aş dori să-şi vadă fata,
Că-n viaţă, ea s-a descurcat,
Să ştie că nu l-a uitat!

Vă plâng de când m-aţi părăsit,
Şi v-am iubit atât de mult!
Mereu aduc flori la mormânt
Şi nicicând nu am să vă uit!

Ştiu că ne-om întâlni o dată
Şi-atuncea fericiţi vom fi!
Astăzi rostesc cu-ai mei copii:
"Doamne, te rog, pe ei îi iartă!"

poezie de Georgeta Nedelcu din Cenuşa unui suflet! (2 noiembrie 2003)
Adăugat de Georgeta Nedelcu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu mă joc... Tu! Ce faci?

Peste câmpuri pustii,
Cu un grup de copii,
Uneori printre vii,
Sau păduri argintii,
Eu mă joc....

Încălţat sau desculţ,
Mai jegos, ca cei mulţi,
Chiuind sau cântând,
Uneori chiar... plângând,
Dar mă joc....

Pe la vaci, pe la oi,
De e praf, de-i noroi,
Prin mocirle, puhoi,
Ce apar după ploi,
Eu mă joc....

Mă lovesc şi fiori
Mă cuprind uneori.
Nu mă las şi din zori,
Iar alerg printre flori,
Şi mă joc...

Tu ce faci?

Da! Şi eu joc....

Un barbut de noroc
Pe la colţuri de bloc.
Pe un pot din ţigări,
Ce conţin şi.... "Plăceri"
Şi eu joc.

Uneori şi pe bani!
Când nu am gologani
Mai cerşesc la babaci,
Dacă au? Că-s săraci.
Dar.... mai joc.

Mai trag fum dintr-un muc
De ţigară, trabuc.
Eu cu ea mai plutesc
Printre nori, să cerşesc...
Dar mă joc...

La subsol sau pe hol,
Tot mai des, când e gol.
Arunc mingea, un lob,
Sparg un geam şi un glob,
Dar mă joc.

Ce să fac? Nu am loc.
Printre blocuri să joc?
Peste tot sunt maşini,
Cu şoferi mai cretini,
Ce mă-njură cu, foc.

Unde? Şi... cum să mai joc?

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu din Freamăt de gânduri Lacrimi de dor (intern) (2008)
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ca între Tată şi Fiu

astăzi tot ce vreau Doamne e
să stau de vorbă cu tine
ca între Tată şi Fiu
nu o să întreb nimic
despre cei care se vând pentru
câţiva bănuţi şi
nici despre lucrurile care nu există
dacă ţi-aş cere să-mi spui
de ce mor oamenii
mi-ai răspunde
că sunt muritori
dacă te-aş întreba de ce
nu-i înveţi să moară
mi-ai răspunde că tu
le-ai dat viaţa
şi că
viaţa trebuie să-i înveţe
când şi cum...
dar cu tata ce-ai avut?
s-a dus într-o dimineaţă devreme
să stea de vorbă cu tine şi
nu s-a mai întors
de atunci mama
în fiecare zi
îşi punea şorţul
şi-i gătea de prânz
ochii îi erau ca doi nori încărcaţi
din când în când îşi ştergea fruntea
brăzdată de griji şi lăcrima
prin colţul buzelor apăsat de durere
scăpărau milimetric cuvintele care ne făceau fericiţi
" vine tata, s-o fi dus ca să vadă ce-o mai fi pe dincolo",
apoi îşi cufunda capul în pumni şi lăcrima

ai mai îmbătrânit şi tu şi tata
aţi spart cerul şi prin crăpătura aceea
ne priveaţi chiorâş până în ziua aceea
în care mama a adormit pe prispa de pe care
îşi împreuna mâinile şi te ruga să ai grijă de noi
cu siguranţă sufletul e în mâinile tale
dar tata?
de ce nu mă strigă tata?
nu am alţi părinţi şi nici prieteni pe aproape
am mai îmbătrânit şi eu
timpul s-a aciuit în crăpătura prispei
e doar un semn
ştiu că
tata şi cu mama au trecut pe aici

e târziu
ţine-mă pe genunchi în seara asta
şi lasă-mă să o văd pe mama
e tot ceea ce vreau

nu trebuie să mă înveţi să mor
tata sau poate mama au o datorie
mai veche faţă de tine

lasă gestul meu să acopere totul
asta-i tot ce vreau,
Doamne!

poezie de Teodor Dume (2017)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

De când am devenit părinte de copii mai mari, am realizat că tuturor părinţilor le-ar plăcea să aibă mai mult timp sau mai multă atenţie din partea copiilor lor.

Nigel Cumberland în 100 de paşi pentru o viaţă de succes
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Spectacol fără impresar

Stau la geam şi vând tutun
Asortat cu o vodcă proastă
Un nebun, când eu compun
Poezie, şi cu-o babă

Ceartă-se că ar vrea să bea
Pe creiţari sau datorie
De-ar avea de un' să-i ia
O poşircă străvezie;

Îmi pierd timp, îmi pierd şi nervi
Dacă trece-un zurbagiu
Pentru care ceilalţi, servi
sunt. Ca şi eu tarabagiu.

Trudă lungă, lungă, lungă
Precum sclavii pe plantaţii
Doar rachiu, tutun şi ciungă
Pe cari dau bani de-generaţii

Cu mai puţin de doi dolari
Pe opt sau poate nouă ore
La anii mei un salahor, e
Îndepărtat dintre pândari

Copii teribili ce fumează
Dau în rulotă cu piciorul
Iar eu îi iau cu binişorul
Că ghinionu-i ca o piază;

Cei mai mari cu câini în lesă
Şi false aere de prinţi
Se plimbă-ncet fără adresă
Şi-i tot înjură pe părinţi

Iar alţii aruncă pocnitori
În jurul meu. Şi eu tresar
De câte ori, de-atâtea ori
Spectacol fără impresar!

poezie de Ion Untaru
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dumnezeu, vis sau realitate

m-a privit în ochi şi
mi-a numărat bătăile de inimă
ca şi cum aş fi pierdut câteva
semnificaţia gestului
făcea parte
dintr-un
scenariu ascuns ochilor
privirea sa mută mă trecea
dintr-un gând într-altul
traversând pustietatea din mine
am avut impresia că am murit
era prima oară când
m-am văzut
alergând prin copilărie
pe un drum către ceea ce am fost
l-am văzut pe tata punând
ţigle pe casă
mama întindea rufele la uscat
fratele cel mic
îmi fura din bomboanele
puse sub pernă
Dumnezeu
cocoţat pe un nor
îmi vorbea din priviri
eu îmi ţineam inima în mână
şi zâmbeam

sunt sigur că am fost eu
dialogam cu mine
cu tata cu mama
cu fratele cel mic
şi cu Dumnezeu

sunt eu
mi-e dor de atunci
mi-e dor de mine
mi-e dor de ai mei
mi-e dor de voi
mi-e dor de Dumnezeu
trist
îmi pândesc amintirea
timp în care
citesc pe silabe iubirea şi
neputinţa de a mai fi
ceea ce am fost...

poezie de Teodor Dume din Lacrimi de pe altarul trupului
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Primăvară brusc

Soseşte primăvara calm
Prin galeriile subtile
Din care urcă greu, tactile
Influorescenţe de napalm

Primăvara vine brusc
C-am ieşit ca gâzele la soare
Aripi şi lăbuţele să-mi usc
După iarna asta mare

Dorm căţeii toropiţi de cald
Pământul mai musteşte-a sevă
Parc-am intrat de nu ştiu când în grevă
Şi-aş visa un râu ca să mă scald!

Nu m-aş duce nici la băcănie
Să-mi cumpăr de-ale gurii şi nici pâine
C-aş dormi aşa şi până mâine
De necaz. Sau chiar de bucurie

Zarva lumii a rămas departe
Zgomotele nu mă mai ating
Doi copii-n vecini joacă pong-ping
De jocul lor, o viaţă mă desparte

Arde focul în bucătărie
Poştaşul îmi aduce o scrisoare
Dar lenea mea-i aşa de mare,
Şi-mi gătesc de foame o iahnie

O turmă paşte vizavi pe deal
O fătucă saltă pe potecă:
Spuneţi voi, care bibliotecă
Mai ascunde-aşa un ideal?!

Şi-aş vrea să mai lungesc niţel
şederea. Însă mă opresc
Că vine vremea să-ngrijesc
O bubă la un degeţel

Ce pace-n jurul meu respiră
Natura-n care m-am născut
C-aş lua-o iar de la-nceput
Precum Apollo doar cu-o liră!

Dau foc ţărani gunoaielor prin curţi
Ascut securi, repară câte-un gard
Nu-ntreabă nimeni de rimel sau fard
Şi ţâncii ies cu pantalonii scurţi

Ce liniştită zi şi calmă
Că mie mi se-nchide pleoapa
Ogoarele se văd ca-n palmă
Şi mici sătenii, care dau cu sapa

La câţiva paşi, mulţime de izvoare
Îşi caută o albie comună
Şuviţele de apă se-mpreună
Şi pornesc la vale către mare

Nu m-am mişcat din jilţ deloc
De parc-aş fi stăpânul lumii
Şi altă-ngrijorare nu mi-i
Iahnia doar să nu dea-n foc.

poezie de Ion Untaru
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!