De ce să caut pietre pe caldarâmul ud?

De ce să caut pietre pe caldarâmul ud
când lacrimile s-au oprit la răscruce
de cântec?... îngână în depărtări
vântul, elegia celor ce şi-au căutat iubirea
la trunchiul copacului din ei...
erau doar rădăcini răsfirate în loc de degete
cuprind frunzele umede de-atâta ploaie
sunt de fapt pleoapele verzi ale copacului
desprinse de pe trupul primăverii
când iarna le-a nins, alb, până in adâncul
pământului... să le hrănească bulgării nenăscuţi
înfloresc mugurii, rotund, rodul săruturilor,
au crescut petale pe pântecele virgina al crengilor
e simplu... şi atât de verde... poveste de dragoste...
taina pulsului e ascultată doar de tâmpla zvâcnindă...

poezie de Mirela Nicoleta Toniţă
Adăugat de Mirela Nicoleta Toniţă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unghii de anotimp

Nu am să spun de ce...

pâlcuri de copaci se-nşiruie privirii
printre ei alunecă rânduri, rânduri
lumina strânsă-n raze
şi-atunci ridurile trunchiurilor spun
povestea trecerii. Mirosul lemnului,
tânguitul crengilor şi-adorm până
la capătul din pământ al întrebării.
Din scorburi lipseşte aerul, rădăcini
cresc şi degete în loc de raze.
Unghii dor şi cu atâta dor de-mbrăţişare
mă ştiu doar vremurile anotimpurilor
unul după altul şi din calendar se duc
frunză după frunză, primăvară după toamnă
atât de verde e doar privirea ta
şi-n semnul de-ntrebare. Mai creşte azi
un prunc din pomul răsădit departe
din vântul purtător de idealuri.

şi n-am să spun de ce...

poezie de Mirela Nicoleta Toniţă
Adăugat de Mirela Nicoleta Toniţă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pumn de vorbe galbene

şirul clipelor se-nşiruie nopţii
dureau falangele de-atâta scâncet
doar clape de pian înţeleg atâtea
de ce frunzele cad
ca şi un pumn de vorbe galbene?
pentru că vântul se-mbracă-n petale
veştede de-atâta ploaie de-ar plânge norii
destul că-n gri veşminte
s-ascund atâtea idealuri
restul muntelui l-am sfărâmat
şi-n pumni am doar ţărâna
pentru că rănile mă dor şi-n sânge
nu mai sunt de mult nici măcar leucocite
de vreau să rup trecutul ca pe-un vreasc
este pentru că s-au uscat pe ceas atâtea
trecute fapte şi-n joc încă sunt zaruri
le ţin strâns în palme şi-mi chem destinul
să vină-n puncte înşirate unul câte unul

şi pentru că am din nou lumină-n viaţa mea
ei, bine pentru asta mai beau o cupă din vinul
roşu, hărăzit doar celor fără vină!

poezie de Mirela Nicoleta Toniţă
Adăugat de Mirela Nicoleta Toniţă
Comentează! | Votează! | Copiază!

An învăţat

Am pansat spinii trandafirilor cu maci
până când am invăţat că iubirea este.

Am fabricat dulcegării afumate,
hrană pentru o inimă exilată în aburul norilor,
până când gheaţa realitaţii m-a învăţat
că a fi
este
Nu a fost...

Am contopit lacrimile cu trupul mării
până am învăţat că sarea durerii
curată alb o rană însângerată.

Am ars suflet cu focul deznădejdii
până am înţeles că cenuşa
zămisleşte sâmburele renaşterii.

Am căutat zborul în stoluri de păsări
până am înţeles că aripile mele
cresc inimii cu fiecare răsărit de soare.

Voi coborî în abisul fiinţei
până când sfârşitul lui a fi
va începe cu a fost...

poezie de Mirela Nicoleta Toniţă (2008)
Adăugat de Mirela Nicoleta Toniţă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când o să mai ştiu oare...

Când o să mai ştiu oare
Să vorbesc graiul pâinii
Ca atunci când alergam,
copilă
să culeg îmbrăţişări
din marea galbenă
despletită în pletele verii...

Când o să mai ştiu oare
să ascult şoapta pământului
ca atunci când închideam ochii
şi atingeam cu palma
obrazul pământului ud
înăsprit de zdrenţele ploii.

Când o să mai stiu oare
să hoinăresc fluierând prin padure
ca atunci când creşteam
doar o frunză în priviri
şi o plângeam verde
pe trunchiul unui copac
să-i panseze rănile
lăsate de naşterea frunzelor.

Când o să mai stiu oare
că dorul nu e o rană.
Când o mai ştiu oare
că amintirea nu e o lacrimă tristă.
Când o să mai ştiu oare
că nu o să mai ştiu...

poezie de Mirela Nicoleta Toniţă
Adăugat de Mirela Nicoleta Toniţă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unde e dragostea?!

Pe cerul timpului vostru
S-au strâns nori de furtună.
Vântul scurmă în sentimente,
Le transformă în zgură...
Secundele s-au oprit din mersul lumesc
Se întorc în trecut,
Se învârtesc
Pe topoganul furtunii,
La marginea lumii,
Ca frunzele moarte ale
Copacului dragostei.
În ochiul gol de lumină,
Ce zace în palmă,
Acoperit de genele frânte
Ca nişte vreascuri de timpuriu schingiuite,
Sunt aduceri-aminte.
Lacrimi-pereche se ţin de mână.
Cioburi de vrajă adună...
Nu mai există decât amintiri.
Unde e dragostea?!

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Caldarâm…

mozaic pustiu de paşi,
sentimente-anagramate,
alunecă fluid din privire,
strivindu-se de pietre mute…

Amărăciunea cerului
îmbracă mantie de ploaie.
Întind mâna şerpuitoare de ape
către suflet
sa-i şterg urmele sărate
cu dunele de nisip ale timpului.

Strig ploii să adune norii
pe cale de valuri,
şi trimit inima
să picteze chip de apă
pentru atunci când
lacrimile vor arde cu flacără
aprinsă din jarul amintirilor…

poezie de Mirela Nicoleta Toniţă (mai 2008)
Adăugat de Mirela Nicoleta Toniţă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când vorbeşti

Când vorbeşti.. doar marea ascultă
încuiată într-o scoică.

Câd vorbeşti doar sirenele cântă
tânguios pentru cei plecaţi pe ape.

Când vorbeşti doar valul strigă durere
în spumă de alb jertfită pe mal.

Când taci doar paşii vorbesc
În urme sărutate de ape…

Când vorbeşti sau când taci…
doar fiinţa mai scapără-n apă
înnecată de lumina mişcătoare a valurilor,
prelungă umbră pe chipul mării...

poezie de Mirela Nicoleta Toniţă (iunie 2008)
Adăugat de Mirela Nicoleta Toniţă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Alb

Un vers alb,
o îmbrăţişare albă,
o floare albă,
catarg alb,
răsturnat în mare albă,
răscruce de privire albă,
curcubeu alb,
un zâmbet alb
dintr-o inimă roşie,
doar ea culoare
mai roşie ca albul,
mai albă ca roşul...
şi din nou alb...
mână albă,
flacără albă azi,
flacără albă mâine,
zi albă,
alb azi,
zile albe,
mâine alb,
obsedant alb,
alb...
alb...
alb...
şi din nou,
îmbrăţişări albe,
amurg alb
într-o privire albastră
şi apoi
răsărit albastru
într-o privire albă...

poezie de Mirela Nicoleta Toniţă (2008)
Adăugat de Mirela Nicoleta Toniţă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pas...

sunet strident caut în noapte
albatroşii sfâşie norii, obstacole în calea zborului
îi aud atât de tare şi în depărtare
strigătul morţii mânjeşte un cer cu pata de asfinţit
coborâtă până în adâncul lanţurilor
aud trenul şi şinele mă poartă spre depărtări
dorinţele urlă în mine şi strivesc sub tălpi macii
atât de goi de non-sens mi se par
pentru că vreau să-i modelez eu
cu mâini de olar cu lut de pe muntele cu zei
mă dor pulsurile inimii şi mă înţeapă fiecare
lacrimă scursă, stoarsă până la neplângere
mă simt stafie înveşmântată în alb
chipul e-acoperit diform ca şi cum oasele
ar fi fost topite
în lanţul inelului ce mă unea odată cu o icoană
s-a sfărmat atâta fiinţă
umilinţa a otrăvit fiecare fir de nisip
din care mă construise demiurgul
bucată cu bucată mă adun de pe câmpul ars de-atâta trăire
cenuşa a rămas risipită în cântecul durerii păsărilor călătoare
mă du suflete pe cărarea spre înainte
şi chiar de moartea mă cheamă
ascultă-mi ruga către viaţă
nu-mi trebuie decât o coală albă de hârtie
pe care să desenez cu degete pline de pământ
urma tălpilor să ştie omul ce vine
că sunt încă vie
bate la poarta mea şi scoate-mă
din cenuşă de aici... până aici

poezie de Mirela Nicoleta Toniţă
Adăugat de Mirela
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vântul s-a oprit!

Cinci degete se împrăştie în mine ca o umbră
Umblu pe ape, soarele din ochii tăi e visător
Cosaşi se duc la apă
Dimineaţa pluteşte ca un puf de păpădii,
Mă aşez lânga tine cu trupul răsărit din soarele dimineţii
Te întreb: Ţi-e cald sau ţi-e frig?
Afară e lună plină.
Cinci degete mă mângâie,
Uneori mă ceartă
Eu le sărut palmele cu gura, descântundu-le de deochi
Atât de încet auzindu-se, lumina din cernitele izvoare
Vântul s-a oprit!
Semnele zăpezilor din mine seamănă cu fulgii de zăpadă Nenăscuţi din căuşul palmei cu cinci degete.

poezie de Lorin Cimponeriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu?

te ştiu,
de când lacrima dintâi a fiinţei mele,
a picurat lumină,
în hexagoanele primului fagure...
m-am rătăcit de tine,
când fulgerul a ars vidul dintre inimile noastre.
n-ai lăsat sunetele să alerge pe iarba cuvintelor

te ştiu...
îmi eşti glasul din piatra rotund dăltuită
între două coloane de foc
ale pulsului vieţii...

mai eşti...
fluturele ce aleargă pe trupul meu,
când somnul îl caut printre firele lunii,
în noaptea adâncă a iubirii nerostite,
doar trăite,
până la zborul de taină al vulturului gândurilor
neîntrupate în vers...

poezie de Anne Marie Bejliu (5 septembrie 2011)
Adăugat de Anne Marie Bejliu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pur şi simplu

am iubit puţin sau poate
uneori prea mult
am scrijelit nume pe scoarţa
copacului din mine însă
în adâncul meu literele au sângerat

în mijlocul lucrurilor eram doar eu

poezie de Teodor Dume
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Locul meu

Mai demult
Mi-am căutat locul într-o casă, pe pământ,
Dar nu l-am găsit.
După,
L-am căutat în aer
Şi tot nu l-am găsit.
Când am văzut că nici în aer nu e
L-am căutat în apă
Şi, nici acolo nu era.
În vis, m-am uitat până şi în adâncul pământului,
Dar, deja, mă obişnuisem
Să nu fie acolo unde îl caut
Şi, aşteptarea mi s-a împlinit
Căci, nici în pământ nu era.
Şi, când, într-un târziu, obosit,
M-am oprit din căutat,
L-am găsit!
Era unde eram şi eu.

poezie de Adrian Moroşan din Doar trăiri. Versuri (2019)
Adăugat de Adrian Moroşan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Frunzele plutesc!

Primăvara, copacii se înverzesc,
Crengile prind viaţă, înmuguresc.
Mai apoi mugurii crengilor înfloresc,
Frunzele sunt ascunse, zâmbesc!

Vara,
Copacii de la soare se încălzesc,
Poamele se dezvoltă mult şi cresc.
Crengile sunt acoperite şi umbresc,
Frunzele aşteaptă toamna, gândesc!

Toamna,
Cad frunzele şi se veştejesc,
Copacii rămân şi-n bătrânesc.
Crengile lor nu mai strălucesc,
Rămân şi ele goale, aşa e firesc!

Iarna,
Copacii cu o plapumă albă se învelesc,
Crengile sunt pline de nea, se îndoiesc.
Frunzele au dispărut, dar se mai găsesc,
Au zburat în toamnă, şi încă plutesc...!

poezie de Ovidiu Kerekes (1 noiembrie 2020)
Adăugat de Ovidiu Kerekes
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cândva, ştiam un cântec încântător

Cândva, ştiam un cântec încântător,
– E adevărul adevărat, credeţi-mă –
Erau toate păsările la un loc,
Le ţineam într-un colivie;
Când am deschis uşiţa,
O, Doamne! Şi-au luat zborul.

Am strigat, "Veniţi înapoi micuţe gânduri!"
Dar ele doar au izbucnit în râs.
Şi-au continuat zborul
Până când au devenit nisip
Aruncat între mine şi cer.

poezie de Stephen Crane, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

A nins

A nins din nou....
Şi totul e tăcere
Doar frezia zâmbeşte
În vaza de pe masă
Şi ghiocelul în fereastră

A nins din nou....
Şi iarna dă târcoale
Ca vulpea cea flămândă
Cu vânătoru-n cale

A nins din nou....
E linişte pe stradaă
Doar vântul mişcă
Liliacul de la poartă.

poezie de Doina Bonescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A nins

A nins din nou
Şi totul e tăcere
Doar frezia zâmbeşte
În vaza de pe masă
Şi ghiocelul în fereastră.

A nins din nou
Şi iarna dă târcoale
Ca vulpea cea flămândă
Cu vânătoru-n cale

A nins din nou...
E linişte pe stradă
Doar vântul mişcă
Liliacul de la poartă.

poezie de Doina Bonescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copacul acesta al meu

copacul acesta al meu este un trup scorburos
în care mă ascund uneori
de tăişul vremurilor
şi de topoarele nebunilor,

mă împietresc uneori în lemnul copacului meu
ca să-mi regăsesc rădăcinile,
să-mi clătesc fibra sinelui
în izvoarele subterane
ale firii,

nu sunt decât un copac
pe marginea unei prăpăstii,
cu scorburile peticite
de bufniţe
şi vorbele ascuţite ale oamenilor sunt
cuie pătrunzătoare de
coşciug
înfipte în scoarţa
şi-aşa crestată de mistreţi haini
şi cerbi singuratici.

uneori mă ascund în seva copacului meu
hăituit de vicisitudini
şi aştept roua inocentă a dimineţii
să-mi intre în sânge
până în nervurile frunzelor mele
până în măduva crengilor mele,
şi până în închinăciunea
mâinilor mele
care imploră călăul să întârzie
puţin securea timpului,
deasupra
norilor.

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Taci...

Taci... ascultă...
Pulsul urcă sălbatic spre tâmplă.
Tăcerea... doar ea ştie
să vorbească inimii tale
în limbajul sufletului meu.
Cuvăntul tăcerii
se naşte croit din culoarea vie
a inimii.
Îl îmbrac într-un sărut
şi apoi îl trimit către tine.
Atât doar... lasă-mă să-l cos
pe aripile inimii tale,
să auzi când iubirea mea
îţi vorbeşte în şoaptele tăcerii.

poezie de Mirela Nicoleta Toniţă (2008)
Adăugat de Mirela Nicoleta Toniţă
Comentează! | Votează! | Copiază!

În primăvară

Încet din paşi întunecaţi căzu zăpada,
În umbra copacului
Se ridică pleoapele îndrăgostite roz.

Mereu urmează strigătul negru al marinarilor
Stea şi noapte;
Şi vâslele lovesc în tact uşor.

Curând pe ziduri în ruină înfloresc
Violetele,
Înverzeşte atât de liniştit a singuraticului tâmplă.

poezie clasică de Georg Trakl din Versuri - traducere, prefaţă şi comentarii de Christian W. Schenk, traducere de Christian W. Schenk
Adăugat de Hyperion
Comentează! | Votează! | Copiază!