Romanţa necunoscutei

În fiecare zi de întâi mai, o necunoscută apare
în balconul de marmură a palatului Versailles
şi, aplecându-se spre bazinul Latonei, cântă:

Eu sunt ce n-a fost încă nimeni din toate câte-au fost
Şi sunt,
Sunt ritmul primelor senzaţii
Şi gestul primului avânt,
Sunt simetria primitivă a două buze-mpreunate,
Sunt frenezia ancestrală ce-n lutul omenesc se zbate,
Sunt visul unei nopţi de vară, trăit de sexe diferite,
Sunt ura falselor feline, surprinse-n perne adormite,
Sunt gama rozelor păcate transcrise-n magicul carnet,
Sunt prada bestiei,
Himera netălmăcitului poet,
Sunt spasmul,
Lenea
Şi dezgustul efemeridelor ce mor
Şi-accentul circomflex al vieţii —
Al nimănui
Şi-al tuturor!...

Lesbos mi-a dedicat un templu,
Citera, altul,
Iar Corintul
Mi-a dăruit Arhipelagul cu toate florile
Şi-argintul
Monezilor cu efigia lui Eros-blond.
Din Orient,
Ovidiu m-a dus la Roma într-un sicriu de pergament.
Arabii m-au purtat în goana cămilelor,
Şi caravana
M-a cumpărat de la Bassora
Pentru-a mă vinde-n Ecbatana.
Forenţa m-a plimbat în taină prin parcul roşiilor crini,
Verona m-a expus ca premiu
Într-un concurs de spadasini,
Veneţia mi-a dat gondola,
Otrava,
Ştreangul
Şi pumnalul,
Iar Vaticanului catolic i-am profanat pontificalul
Alcov de purpură.
Parisul m-a coborât pe bulevarde,
M-a exilat prin cafenele
Şi prin modestele mansarde,
Iar restul marilor oraşe moderne mă privesc cu milă -
O Vagaboandă ce se vinde mulţimii
Pe monezi de-argilă!...

Eu sunt...
Dar nu...
Trecutu-mi spune că astăzi nu mai sunt nimic -
Nu sunt decât adresa scrisă indescifrabil pe un plic
Ce face-nconjurul planetei
Şi-n fiecare-ntâi de mai
Îşi plânge Odissea-n parcul evocatorului Versailles.

poezie celebră de Ion Minulescu din Flacăra, I, nr. 3 (5 noiembrie 1911)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu sunt Albulescu V. Iorgu, aşa sunt în toate actele. Când tata m-a botezat, m-a botezat cu un prieten de şpriţ, pe care-l chema Constantin, iar maică-mea a tăcut din gură şi n-a scos niciun sunet, dar din momentul în care am început să înţeleg, mi-a zis tot timpul Mircea.

Mircea Albulescu în ziarul "Jurnalul Naţional" (aprilie 2015)
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Străina

Într-un vers eu îmi scriu viaţa,
fericirea şi distanta dintre mine şi pedeapsă.
Nu mai ştiu dacă-s frumoasă,
dacă sunt la mine acasă sau sunt toată-n poezie, nici nu ştiu dacă-ţi sunt ţie...
sau dacă ţi-am fost vreodată.
Ştiu decât că-i sunt amantă
celui mai nebun bărbat din această galaxie.
Şi mai ştiu că m-a iubit,
cum n-am fost nicicând iubită,
m-a atins fără să-atingă,
trupul meu firav de zână,
şi m-a dus în lumea lui,
unde totu-i terminat, dar nimic nu se termină.

Am privirea de felină
şi iubirea ascunsă-n pleoape.
Sunt străină de lumină
dar aduc lumină-n tine.
Sunt mister nepământean, şi-s atrasă de păcat, sunt un vis de mult uitat,
iar sub piele îmi curg rime,
amare şi otrăvite,
şi se face lanţ din ele.
Sunt legată la picioare
şi stăpână pe cuvinte,
dar sunt sclavă între ele.
Eu sunt moartea din femeie
şi sunt viaţă-nfloritoare.

Insetată de amor m-am născut şi am să mor, Străina străinelor,
fără casă,
fără lume,
fără loc în viitor!

poezie de Iuliana Dinte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă aripile-mi sunt rupte

În zborul meu bezmetic, spre lumină,
aripile s-au rupt şi m-a durut.
Atât de mult m-am înalţat din tină
de am ajuns ranită, iar în lut.
Aripile s-au frânt şi m-a durut.
Mi-acopăr ochii, îmi acopăr capul
de oameni neputinţa să-mi ascund.
Atâtea răni ce sunt deschise încă
mă dor şi nu s-au vindecat.
Dacă aripile-mi sunt frânte
sunt doar un vierme într-un măr stricat!

poezie de Dorina Stoica (noiembrie 2008)
Adăugat de Dorina Stoica
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nori

S-a înnorat un pic în al meu
suflet,
dar, nu-i nimic, va trece...
asta ştiu!
Că Soarele, aduce-mi-voi
c-un zâmbet,
un zâmbet ce mi-a fost
dăruit, viu.

Am alungat cu el furtuni
cumplite,
născute din blesteme
vineţii,
când DUMNEZEU
m-a mângâiat pe frunte,
spunându-mi blând: " Nu
deznădăjdui! ".

L-am ascultat şi am zâmbit,
în lacrimi,
încredinţându-I mari dureri,
pe rând,
iar EL m-a odihnit apoi de
patimi,
de-a LUI credinţă, inima-mi
umplând.

M-am ridicat şi am mers mai
departe
prin
toate... bune... rele... câte-au
fost
şi le-am trăit, privind cu
demnitate
la viaţa mea, ce n-a fost fără
rost.

Aşa că, norişorii mei de azi
sunt un alint, pe care îl
primesc
şi îl trimit să mângâie verzi
brazi,
crescuţi în stânca-n care mă
cioplesc...

poezie de Georgeta Radu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rondelul nevestei cicălitoare

Nevasta mea e rea de gură.
Sunt cârpa ei, ori sunt bărbat?!
Bătăi de cap mereu mi-a dat,
Că meliţă peste măsură...

Azi, toată ziua m-a tocat,
C-am întrebat ieri de-o friptură.
Nevasta mea e rea de gură.
Sunt cârpa ei, ori sunt bărbat?!

Dar las că-i fac eu o figură,
Că tare m-a mai supărat.
E vară, şi-o să dorm în şură.
Şi-apoi ce să fac noaptea-n pat,
Cu o nevastă rea de gură?!

rondel de Mihaela Banu din Invitaţie la o ceaşcă de umor (2021)
Adăugat de Mihaela Banu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stigmat

M-a tatuat Dumnezeu cu îndoială,
Cu păcate sublime m-a tatuat Dumnezeu,
De parc-ar fi trebuit să mă nasc Evă
De parc-ar fi trebuit să mă nasc, eu.

M-a limpezit în iubire, după zilele facerii,
Mi-a dăruit anotimpuri, binele şi răul;
Atâta suflet... să nu-l pot niciodată umple,
Atâtea gânduri... să nu mă plictisesc niciodată.

Mi-a dat Dumnezeu mistere şi lanţuri,
Aripi, hohote, lacrimi sunt ale mele,
Cuvintele desculţe, tăcerile ;
Înălţimi zac în mine, căderile toate...
De parcă de la plus la minus infinit
N-aş exista decât eu,
Ca o secundă rotundă şi ascuţită
A aceluiaşi timp.

M-a tatuat Dumnezeu cu dimineţi şi amurguri,
Cu răscruci şi cu sensuri m-a tatuat Dumnezeu,
De parc-ar fi trebuit să mă nasc ne

poezie de Virginia Radu Gavrilă (1981)
Adăugat de Virginia Radu Gavrilă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cine sunt eu?

Cine sunt eu?
Un minuscul fir de nisip
pierdut în nemărginire,
rătăcit prin omenire...

Nu sunt nici apă,
Nu sunt nici foc, nici vânt,
poate m-am născut prea târziu
sau poate prea curând.

Ce am fost cândva,
astăzi nu mai sunt,
iar ce sunt azi îmi pare rău
că nu am fost mereu.

Dar m-am resemnat,
am rămas ceea ce sunt,
Viaţa mi-a dat tot ce am visat,
un suflet pe acest pământ!

poezie de Rodica Elena Lupu din Între anotimpuri
Adăugat de Rodica Elena Lupu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sâmbure de lumină

Sunt un sâmbure de lumină strâns între două cochilii
Am căzut stea, m-a sorbit marea, am evadat când tăcerea ta m-a strigat şi din nou am picat
Sunt o adolescentă alergând desculţă prin nisipul fierbinte, torţă şi taină printre stânci şi morminte.
Nu pot schimba lumea, dând la schimb strălucirea ultimei perle a oceanului.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stigmat

M-a tatuat Dumnezeu cu îndoială,
Cu păcate sublime m-a tatuat Dumnezeu,
De parc-ar fi trebuit să mă nasc Evă
De parc-ar fi trebuit să mă nasc, eu.

M-a limpezit în iubire, după zilele facerii,
Mi-a dăruit anotimpuri, binele şi răul;
Atâta suflet... să nu-l pot niciodată umple,
Atâtea gânduri... să nu mă plictisesc niciodată.

Mi-a dat Dumnezeu mistere şi lanţuri,
Aripi, hohote, lacrimi sunt ale mele,
Cuvintele desculţe, tăcerile ;
Înălţimi zac în mine, căderile toate...
De parcă de la plus la minus infinit
N-aş exista decât eu,
Ca o secundă rotundă şi ascuţită
A aceluiaşi timp.

M-a tatuat Dumnezeu cu dimineţi şi amurguri,
Cu răscruci şi cu sensuri m-a tatuat Dumnezeu,
De parc-ar fi trebuit să mă nasc neapărat bucurie,
Negreşit... EU!

poezie de Virginia Radu Gavrilă (1981)
Adăugat de Virginia Radu Gavrilă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt mort şi viu...

te-am omorât cu o-ntrebare
şi tot aşa, eu, am murit,
nu de o moarte ca oricare,
sunt viu şi mort, sunt viu murit

din buzele-ţi frumoase, pârguite,
din ochii tăi în foc, cu foc,
atâtea vorbe au fost asmuţite,
să-mi rupă inima, din loc în loc

m-a omorât a ta suflare
şi tot cu ea, mult mai iubit,
atât de dulce, suavă alinare,
mi-ai dat să mor, dar am trăit

obositor îmi este timpul darnic,
de amăgiri, de bucurii,
prin patul singur şi şăgalnic,
te caut în somn, să mor o zi

se zbate sufletul în mine,
e răscolit, e obosit
se-nvârte moartea, nu-i e bine,
sunt mort şi viu.. sunt nedorit

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dumnezeu m-a creat să împlinesc o slujire anume. Mi-a încredinţat să fac ceva ce nu a mai dat nimănui. Am o misiune... Sunt o verigă într-un lanţ, o punte de legătură între persoane. Nu m-a creat pentru nimic. Voi face lucrarea Sa; voi fi un înger de pace, un martor al adevărului acolo unde sunt... De aceea voi avea încredere în El. Orice sunt, nu pot fi aruncat afară. Dacă sunt bolnav, boala mea s-ar putea să-I slujească Lui; îndoielile mele s-ar putea să-I slujească Lui. Dacă sunt în suferinţă, durerea mea s-ar putea să-I slujească Lui. El nu face nimic în zadar. El ştie ce face. S-ar putea să-mi ia prietenii, s-ar putea să mă arunce printre străini, s-ar putea să mă facă să mă simt singur, să-mi scadă curajul, să-mi ascundă viitorul de mine. Totuşi, El ştie ce face.

citat clasic din John Henry Cardinal Newman (1870)
Adăugat de Nana
Comentează! | Votează! | Copiază!

Anamaria m-a cerut prima dată în căsătorie. Eu sunt mai timid. Mă frământam să găsesc ceva frumos, original, dar ea mi-a luat-o înainte, simplu..."Vreau să fii bărbatul meu pentru restul vieţii şi pentru încă 10.000.000 de vieţi". Aşa mi-a spus şi eu am răspuns "da". După, mi-a venit să mor că nu am fost eu primul. Dar în fiecare an o cer de nevastă şi aşa o voi cere an de an.

citat din Laurenţiu Reghecampf
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt femeia ta, domnule! Şi te iubesc! (dar de Anul Nou)

Eu sunt femeia ta,
pe care Dumnezeu ţi-a dat-o în dar,
atunci când te-a alcătuit din iubire
şi n-a vrut să fii singur!
De aceea, sunt cu tine, de când îţi dau viaţă
şi până când îţi desăvârşeşti menirea pe Pământ
şi te întorci la El!
Eu sunt iubirea ta,
atunci când, pe trupu-mi plăpând,
îţi încolăceşti braţele fierbinţi,
iar eu te învălui în dăruire
şi mă pierd în dragostea ta;
când te preţuiesc şi mă topesc de dorul tău;
când mă chemi lângă tine!
Eu sunt minunea ta şi, fiindcă Tatăl
din coasta ta m-a alcătuit,
tu te rezideşti în mine în fiece clipă
iar eu te zămislesc de milioane de ori
în durere şi resemnare; în speranţă;
în iubire şi crez!
Eu sunt giuvaerul tău,
când mă alint şi te abund cu năstruşniciile mele
dar, fără să ştii, sufăr în mine căci, ştiu că
nu sunt mereu aşa cum Dumnezeu mi-a zis,
când m-a rânduit nădejdii tale, din carnea ta
şi din iubirea ta!

Dar te iubesc, domnule,
căci sunt femeia ta!

poezie de Iulia Mirancea (1 ianuarie 2013)
Adăugat de Iulia Mirancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Litigiu

Nu-i sunt datoare vieţii! Ea îmi este,
Căci m-a târât în lumea asta rea,
Când condamnările nu sunt oneste
Îmi cere să ţin fruntea sus spre ea,

Eu aş împinge-o-ncolo cu piciorul
Şi mi-aş vedea de drum altundeva,
Căci nu-i cum să o iei cu binişorul,
Mai rău decât mi-a dat, ce-mi poate da?

Nu-i sunt datoare vieţii; ea îmi este,
Spre mine-ndreaptă pumnul ei calic,
Încearcă şi iubirea să-mi conteste,
Iar trupul meu e pentru ea nimic.

De-aceea am tristeţea ca redută
Şi dragostea din versuri absolută.

poezie de Mioara Anastasiu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doar vorbe

Am ieşit în strada goală
Să opresc timpul pe loc
Sper să nu fac o greşeală
Ăsta e minutul ora nu mă joc

Nimani nu-i acum pe stradă
Pare totul un tablou de Picasso
Trece umbra timpului să radă
Anii nostri râzând la misto

Astăzi sunt mai hotărâtă
Mi-a iesit planul din plin
Sunt putin îndrăgostită
Clipa asta s-o trăiesc din plin

S-a oprit timpul la mine
M-a privit cu gândul si m-a salutat
Mi-a dat clipele senine
Pe obraz m-a sărutat apoi a plecat

Vine iarna cea mai grea
Focul se înteţeşte-n sobe
Acum este vremea mea
Stau în casă scriu doar vorbe

poezie de Vivian Ryan Danielescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dar cosmic

Un fulg nehotărât
de nea, rătăcitor şi rece,
hazardul l-a adus
pe pleoapa mea închisă
şi s-a prelins printre gene
ca o lacrimă de înger
din cer trimisă.

M-a trezit
din somnambulismul
meu tulburându-mă
din visul, în care se facea
că Eu sunt unicul
stăpân şi cârmuitor
al norilor,
că eu sunt solomonarul
tuturor timpurilor,
trecute, prezente şi viitoare.

Fulgul de nea, m-a adus
prin prospeţimea lui cosmică
în realitate,
amintindu-mi că mi-e sete
de viaţă.

poezie de Ioan Friciu (23 ianuarie 2016)
Adăugat de Ioan Friciu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt obosit

Sunt obosit de vinul care l-am băut,
Sunt obosit de gerul care m-a supt,
Sunt obosit de-un dedesubt
De tine doar, de tine doar ştiut.

Sunt obosit de Viaţa ce-am trăit,
Sunt obosit de Moartea ce mă cheamă,
Sunt obosit ca n-am luat în seamă
Că eu de tine, că tu de mine, ne-am rătăcit.

Sunt obosit de anii douăzeci,
De-un vis de-a pururi neîmplinit....
Dar, uite, ososeala a luat sfârşit,
Nu oboseala, iubirea e pe veci.

Când nimeni nu ar fi mai crezut
Că din Neant ai apărut.

poezie de Corneliu Calciu
Adăugat de Corneliu Calciu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plângerile lui Ieremia

Eu sunt acela ce-a văzut
Durerea, ca şi suferinţa
Când cu nuiaua mi-a bătut
Şi cu urgia Lui fiinţa.
În întuneric m-a mânat,
M-a dus departe de lumină
Doar împotriva mea a stat
Şi numai eu am fost de vină...

Întreaga noapte-ntreaga zi
M-a tot ţinut sub apăsare
Să nu mai pot nădăjdui
Că voi scăpa din închisoare.

În lanţuri m-a legat apoi
Să-mi ardă carnea de durere
Să gem plângând cu ochii goi
Şi ajutor să nu pot cere.

M-a-nchis în spaimă şi în frig,
Un zid a pus să mă-nconjoare
Şi ca să nu mai pot să strig
M-a rătăcit şi pe cărare.

Degeaba-aş încerca să-I spun
Că rugăciunea n-o primeşte
Şi Dumnezeul meu cel bun
E ca un leu ce mă pândeşte.

Pa vârf de munţi m-a prigonit
Şi-a-nfipt săgeţile în mine
M-a pustiit, m-a nimicit,
M-a dat cu totul de ruşine.

Cu pietre dinţii mi-a sfărmat
O, Doamne, pacea, fericirea,
Pe toate Tu mi le-ai luat
Şi mi-ai desăvârşit pieirea.

Dar totuşi bunătatea Ta
Nu s-a sfârşit, nu-i dusă încă
Că Tu eşti, Doamne, partea mea
De moştenire şi o stâncă.

De adăpost când nu mai pot
Şi însetat vin şi n-am apă
Când mort mă vad şi mă socot
Tot Tu eşti Cel care mă scapă...

poezie de Adriana Cristea (15 iunie 2003)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mărţişor fără destinatar

(dedicat fiicei mele plecate printre îngeri, Alina-Izabella)

Sunt un mărţişor fără destinatar
Şi sunt aruncată-n braţele tuturor,
Dar nu am loc nici în buzunar, nici la pieptul răvăşit
Sunt tot mai singură mereu...
Culorile nu mă mai cheamă
Le cânt, le strig, le-ndemn şi plec subit
Sunt tot mai singură şi vremea m-a liniştit de mult
Fulgii de nea din spatele ferestrei
Sunt singurii prieteni fără glas
Eu am crezut că pot schimba ceva,
Iubirea e mai mult decât o stea
Şi am sperat în fiecare zi...
Să fiu mai mult decât un mărţişor al inimii tale
Am tot crezut că lumea e frumoasă,
Dar în fiecare zi m-a pus la zid
Recunoaşterea n-o poate da nici cel mai mic intrus
Lumea vorbeşte, eu merg mai departe
Mă autodepăşesc şi sper că visul meu să mă alinte iară
Prin visul meu eu pot zbura mereu
Gândul mi-e tot mai departe... departe de zorii dimineţii.
Stau ca o buburuză-n pieptul tău, iubită mamă...
Dar am plecat de mult, de prea mult timp...

poezie de Ileana Nana Filip din revista Uniunea Artelor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Blocat în timp

Sunt în acelaşi loc în care lumina mea te-a întâlnit
Şi-a ta lumina arzătoare pentru o clipă m-a privit.

De sus, lumina călătoare a soarelui ne-a încălzit,
Acum lumina-i o răcoare sub care cerul mi-e strivit.

Sunt în acelaşi loc în care copacii ne-au înconjurat,
Să nu ne vadă orişicare ce trec în lungul şi curbat.

Sunt tot aici, cu amintirea ce mi-a rămas când ai plecat,
Copacii dorurilor noastre privesc spre mine, camuflat.

Sunt în acelaşi loc de veghe pe care îl păzesc cum ştiu,
În el e doar amărăciune şi e tristeţe şi pustiu.

Pustiu-i cuibărit în mine cu tot ce are el mai viu,
În mână ţin doar o hârtie pe care niciun rând nu-ţi scriu.

Sunt în acelaşi loc în care copacii au îmbătrânit,
În bătrâneţea lor neclară lumina nopţii a albit.

Sunt în acelaşi loc în care aştept ceva în răsărit,
Să mă trezesc din somnul care cu visul lui m-a otrăvit.

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!