Rusalka

În stejărişul cel sălbatic
Călugărul s-a afundat,
Trăind tot trist şi singuratic,
În posturi, rugă şi oftat.
Cu o lopată preasmerită
El şi-a săpat al său mormânt
Şi pentru moartea-i multdorită
Se tot ruga la orice sfânt.

Dar, într-o vară, când în pragul
Colibei sale se ruga,
Văzu aiurea cum dubravul
Încet-încet se-nnegura;
Văzu cum ceaţa peste lacuri
Se aşternea, iar luna-n nori
Aluneca încet pe lacuri,
Parcă-nroşită de fiori.

Privi la apă plin de groază,
Înfiorat până-n rărunchi...
Valuri pe lac se înspumează
Şi se opresc pe-ai săi genunchi...
Deodată... ca a nopţii umbră,
Din ape iese o femeie,
Ce lin pe maluri se adumbră,
Albă, ca neaua ce scânteie.

Ea pe călugăr îl priveşte
Şi-şi piaptănă umedul păr,
Monahu-atunci se-ngălbeneşte:
Era frumoasă-ntr-adevăr.
Din cap făcând semn de-aprobare,
Cu mâna îl cheamă duios...
Dar, ca şi steaua căzătoare,
Piere sub valul somnoros.

El noaptea n-a putut să doarmă
Şi ziua nu s-a mai rugat;
Părea că realul se sfarmă
Şi-apare chipul fermecat.
Luna pe cer pleca hoinară,
Stejarii se înnegurau,
Doar chipul drag, a doua oară,
Stătea pe valuri ce fierbeau.

Privind, îi tot faci semn cu capul,
Săruturi îi trimiţi în glumă;
Râzând, te joci acum cu valul,
Plângând, stropeşti cu a lui spumă.
Chemându-l dulce, gingaş gemi:
"Monah, monah, hai, vino, vino!..."
Dar mult n-aveai să îl mai chemi,
Căci valul te-a-nghiţit, divino!

A treia zi, bătrânul schimnic
Stătea pe malul fermecat
Şi aştepta chipul angelic.
Stejarii iar s-au negurat.
Când zorii noaptea au gonit-o,
De urma lui nu au mai dat;
Doar barba sură i-au găsit-o
Plutind pe valul înspumat.

poezie celebră de Puşkin
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vino!

Hai cu mine, în cântec, hai, vino în vers!
Haide, vino la mare, hai prin Univers!

Îngropăm tot rău-n adâncul uitării,
Înotând, vei strânge, cu dor, valul mării...

Voi fi acel val, ce te scaldă-n IUBIRE,
Ies noaptea, pe mal, să nu fiu amintire.

În vârtej nebunesc, ne iubim până-n zori,
Când plecăm, obosiţi, să plutim printre nori...

Din înalturi, în ploi, coborâm pe pământ.
Odihneşte-te-n val, dormi cu valul în gând!...

În treziri, fericiţi, cu uimire-ntrebăm:
"Ce e cântec, ce-i vers?!"... Hai să ne bucurăm!

poezie de Georgeta Radu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Petru pe ape

După ce-a dat drumul la noroade Domnul Isus a urcat
Sus pe munte să se roage Tatălui Adevărat
Pe când iată ucenicii în corabie vâsleau
Căci trimişi atrunci de Domnul dioncolo ei se duceau
Dar Isus urcă pe munte să se afunde-n rugăciune
Tatălui Cel Sfânt din cer tot din inimă a-i supune
Şi pierdut în rugăcine iată noaptea cum îl prinse
Numai singur sus pe munte căci iubirea îl ajunse
Pentru Tatăl Sfânt din ceruri şi Părintele iubit
Care jos îl trimisese pentru omul cel pierdut

Dar în vremea aceasta iată ucenicii toţi pe mare
Nu-şi găseau atunci liniştea căci treceau prin încercare
S-a strârnit un vânt puternic marea era agitată
Şi veneau în şiruri valuri peste marea tulburată
Încă mai mari se făceau şi talazuri atunci grele
Se nălţau în nopatea neagră azvârlindu-se spre stele
Nu mai contenea furtuna şi nici vântul nicidecum
Ci-şi tăia prin apa mării atunci groaznicul ei drum
Pe când iată în furtună ucenicii greu luptau
Şi cu vântul şi cu marea — valurile îi loveau

Atunci iată deodată o nălucă au zărit
Cum aluneca pe valuri cu un chip abia zărit
Un om umblă acum pe valuri iată marea îl susţine
Deşi valurile-s mari înspre noi iată cum vine
Plini de frică ucenicii atunci iată au ţipat
Dar Isus atunci deodată înspre ei El a strigat
Îndrăzniţi şi nu vă temeţi căci Eu iată aici sânt
Doamne i-a zis Petru atunci vreau s-aud al Tău cuvânt
Dacă Tu eşti o Isuse porunceşte-mi ca să vin
Pân" la Tine peste ape să-ţi văd chipul Tău Divin
Vino Petre atunci i-a zis al nostru Mântuitor
Valurile când veneau şi talazu-ngrozitor
Însă Petru fără frică a păşit atunci pe mare
Căci privise spre Hristos şi-avea fermă-ncredinţare
Căci Domnul cel Sfânt din ceruri chiar pe valuri îl susţine
Şi deplin încredinţat nicio teamă n-avea-n sine
A păşit plin de credinţă peste ape peste valuri
Şi-a fost primul om pe ape — dincolo de idealuri
Petru a umblat pe ape aşa ca şi Domnul său
Când privi doar spre Hristos — Fiu Unic de Dumnezeu

Primul om de pe planetă apa ce l-a susţinut
Când deplin atunci în Isus ucenicu s-a-ncrezut
Dar aşa puţină vreme căci deodată şi-a luat
Privirea de la Hristos şi spre valul tulburat
A părivit Petru atunci şi groaza l-a năpădit
C-a-nceput să se scufunde şi de moarte îngrozit
A strigat atunci la Domnul — scapă-mă te rog Isus
Căci de ape Doamne iată sunt din nou acuma dus
Domnu-ndată şi-a-ntins mâna pe Petru l-a apucat
Până când ambii pe punte în corabie-au intrat

Astfel Petru cu Isus au umblat atunci pe ape
Ucenicului cel sfânt credinţa i-a fost aproape
Câtă vreme a crezut — peste valuri a păşit
A fost primul om de aici care mare-a biruit
Ţintă vie pe Hristos câtă vreme l-a avut
Apa mării ca uscatul pe Petru l-a susţinut
Şi Petru cu Domnul Isus în corabie-au păşit
Pe când iată chiar şi vântul de tot el s-a linişţtit
Şi furtuna a dispărut parcă nici n-ar mai fi fost
Căci Isus era din nou soare sfânt şi adăpost
Şi văzând schimbarea vie şi şi în ceruri şi pe mare
Au venit toţi la Isus să-i aducă închinare

Cu adevărat Fiul Lui Dumnezeu Tu eşti
Şi furtunii şi chiar mării de poţi Tu să porunceşti
Glorie dar Lui Isus — cinste slavă şi onoare
C-aduse dar tuturora dintre valuri mari salvare
Fie-i Numle slăvit şi de-a pururi lăudat
Căci El doar spre mântuirea omului dar a lucrat
Pentru Isus Tată Sfânt noi acum îţi mulţumim
Căci prin El ne-ai dat viaţa pururi fii Tăi să fim
22-10-2019 mănăştur

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doua furtuni

Ne-am întâlnit...

Două furtuni
călătorind prin vise
tânjind după al dragostei liman
cuib al iubirii interzise

pe ţărmul nostru ne plimbam
ne răscoleam nisipul
şi timpul se oprise-n loc
să ne privească chipul

ne-nlănţuiam în curcubee
semn al iubirii noastre
dar fu de-ajuns doar o scânteie

numai una...
şi în noi doi
amarnic se dezlănţui
furtuna...

cer şi pământ s-au spulberat
şi-un nor întreg de stele,
pământul s-a cutremurat
şi ţărmul nostru...

ţărmul nostru s-a-necat
sub negrul cerului brăzdat
de furioase iele

mai tot alerg prin vis sperând
să te-ntâlnesc pe-o plajă...
deşi te vă plutind pe ţărm
furat de-o altă vrajă

nisipul meu cel răscolit
mi-adună scoici în salbă
iar valul îşi întinde braţul
de spumă, să mă aibă

poezie de Aurelia Tarniceri
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când vorbeşti

Când vorbeşti.. doar marea ascultă
încuiată într-o scoică.

Câd vorbeşti doar sirenele cântă
tânguios pentru cei plecaţi pe ape.

Când vorbeşti doar valul strigă durere
în spumă de alb jertfită pe mal.

Când taci doar paşii vorbesc
În urme sărutate de ape…

Când vorbeşti sau când taci…
doar fiinţa mai scapără-n apă
înnecată de lumina mişcătoare a valurilor,
prelungă umbră pe chipul mării...

poezie de Mirela Nicoleta Toniţă (iunie 2008)
Adăugat de Mirela Nicoleta Toniţă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce curios rol are "valul" în istoria românească; valul lui Traian şi alte valuri. In
fond valul e simbolul mişcării; la noi însă s-a staticizat şi a devenit zid de apărare. Inceputurile româneşti constau în încremenirea valurilor.

Constantin Noica în Jurnal filosofic (1944)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Darul mării

Tu ştii că plânsul mării e valul care curge
pe ţărmul ce devine, treptat, nesimţitor
la apa ce nu-l mişcă atunci când îl parcurge,
ca lacrima obrazul obişnuit cu dor.

Mai ştii că aşteptarea e grea ca şi nisipul
salvat din uscăciune de valul ce s-a scurs
în golul dintre gânduri, schimbând acolo chipul
din amintiri pierdute, cu-al timpului concurs.

Priveşti în depărtare, dar ştii că doar în tine
se-ascunde, prin adâncuri scăldate în mister,
un adevăr ce, sigur, ar mai putea susţine
răbdarea ce alungă şi norii de pe cer.

În adierea brizei, din suflet îţi răzbate,
ca o scânteie-albastră ce saltă dintr-un jar,
răspunsul ce-ţi destinde privirile-ncordate,
iar valul îţi aduce iubirea ca un dar.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Imediat după Crăciunul însângerat din decembrie 1989, un tânăr a alergat în munţi, la o mănăstire, să-i spună unui monah cu părul nins de credinţa lui curată că: ţara-i liberă, comunismul a căzut! Bătrânul monah nu s-a bucurat. A ridicat încet capul din pământ, l-a privit în ochi şi i-a spus: Abia acum începe iadul. S-a tăiat capul viperei, iar veninul se împrăştie acum în tot corpul. Sfinţii sunt înainte-văzători.

citat din Paisie Olaru
Adăugat de Fumed
Comentează! | Votează! | Copiază!

Povestea uitării la marginea mării

Răsărise luna şi murise timpul
Ce frumoasă noapte plină de tăcere
Se-auzea doar marea sărutând nisipul
Valul care vine, valul care piere.

Luna răsărise, dar murise valul
Niciodată marea nu va mai visa
La străine ţărmuri părăsindu-şi malul
Şi-o credea nisipul pe iubita sa.

Răsărise luna şi murise marea
Şi plângea nisipul sărutat mereu
Îţi ador sărutul şi-ţi urmez chemarea
Şi te cred iubito ca pe Dumnezeu...

S-a sfârşit povestea şi ne-am dat uitării
Mai puteam o viaţă să trăim în doi
Ce păcat iubito că la ţărmul mării
Luna răsărise, dar murisem noi.

poezie de Marius Robu din Visul Stejarului (2006)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cătălina

Vino tu odor devreme,
Haide! Să te am aproape,
Apoi... Valul să ne cheme
Să plutim pe tulburi ape.

Vino să te strâng în braţe,
Fii odorul meu pe veci,
Să-ţi sărut guriţa dulce
Şi mânuţele, ce-s reci.

Cântă-mi viaţa pe sub stele,
Să ne audă Ursa Mare,
Vom fi singuri printre ele
Într-o dulce desfătare.

S-ascultăm de sus cum sună,
Buciumul reînvierii,
Să-ţi văd chipul blând la lună
Şi zvâcnirile plăcerii.

"Te desfaci c-o dulce silă,
Mai nu vrei şi mai te laşi,
Ochii tăi sunt plini de milă
Chip de înger drăgălaş".

Când te văd îmbujorată
Mă topesc de parcă nu-s
Tu mă chemi: - Vină odată
Se ne ducem tot mai sus.

Şi-n această dulce vrere
Să mă mângâi, să mă strângi,
Să-ţi dea lacrimi de plăcere
Dorurile să-mi înfrângi.

Martor să ne fie luna,
Nuni? Vreo trei sau patru Iele.
În genunchi să îţi cer mâna
În castelul dintre stele.

Să trăim viaţa-ntreagă.
Strânşi uniţi, cu bucurie,
Fericirea ce ne leagă
Să ne fie veşnic vie.

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu (2008)
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În piaţă, băieţii îşi prindeau uneori săniuţa de câte o căruţă şi se duceau aşa o bucată de drum. Era minunat. De data asta a trecut pe acolo şi o sanie mare, vopsită cu alb, şi în sanie şedea cineva înfăşurat într-o blană albă şi cu o căciuliţă albă pe cap. Sania a făcut de două ori înconjurul pieţei şi Karl, când a văzut că vine iar, şi-a prins repede săniuţa de ea şi a pornit în urma ei. Sania cea mare aluneca tot mai repede şi mai repede şi a cotit într-o uliţă alăturată. Vizitiul întorcea din când în când capul şi-i făcea semn prieteneşte lui Karl, parcă l-ar fi cunoscut, şi ori de câte ori băiatul voia să-şi desprindă săniuţa, cel care stătea în sanie făcea din cap şi Karl rămânea aşa cum era. Au ajuns la barieră şi au ieşit din oraş.

Hans Christian Andersen în Crăiasa Zăpezii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prin cenuşa amurgului

Tu vezi cum se-ascunde-n cenuşă amurgul?
De parcă toţi norii porniţi sunt să-l stingă
Şi-n liniştea mare din cer, demiurgul
Dă semnul cel tainic, zăpada să-l ningă!

Stau lucruri în cale sau poate-s doar anii...
Mi-e dor de o vară pe umăr să-mi doarmă,
Iar valul să poarte spre ţărmuri litanii
Când zarea se-nchide albastră şi calmă.

Din mâinile noastre se scurge nisipul
Şi-o pulbere fină pe noi se prelinge...
Ca orbul îţi caut prin negură chipul,
Dar pasărea nopţii cu pliscul m-atinge.

Mai stai lângă mine, e iarna prea cruntă:
Nu vezi cum albite de geruri cad clipe?
Cu viaţa, cu moartea să facem iar nuntă
Şi trece-mă pragul când corbi or să ţipe.

poezie de Steluţa Crăciun
Adăugat de Steluţa Crăciun
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zorii s-au ivit, ceaţa se ridică (Lorelei în oglindă)

Tribute to Heinrich Heine

Pe câmpia verde, de lucernă plină,
Era o prinţesă, ca dama de pică
Mergând cu tact, precum o felină,
Zorii s-au ivit, ceaţa se ridică!

Şi cătând pe râu, spre iubirea sa,
Se-aruncă-n vâltoare, ea nu ezită
Departe pe deal, chipul lui se-afla
Zorii s-au ivit, ceaţa se ridică!

Din apele tulburi, ea tot priveşte,
Înoata-n continuu, fără pic de frică,
De mai aproape, el parcă o ţinteşte,
Zorii s-au ivit, ceaţa se ridică!

Într-un final tragic, curentul răului,
O trase în jos, n-a mai putut să zică
Nimic, ci se scufundă cu figura lui
Zorii s-au ivit, ceaţa se ridică!

poezie de Alex Dospian (26 iulie 2021)
Adăugat de Alex Dospian
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poveste de dragoste, la malul mării

Povestea lor a început năvalnic,
La asfinţit, când stânca supărată
Fu-mbrăţişată de un val zburdalnic,
Aşa cum nu fusese niciodată.

Nu ştiu de-a fost o simplă întâmplare
Că valul s-a lovit atunci de ea,
Erau şi alte stânci la mal de mare,
Dar poate soarta a ales aşa.

Vijelios, formându-se-n adânca
Întindere albastră, mândrul val
Venea grăbit să-mbrăţişeze stânca
Ce-l aştepta fierbinte, lângă mal.

Apoi, o vreme, nu a mai venit,
S-o fi lovit de alte stânci hoinarul,
Iar stânca-ndurerată,-n asfinţit,
Îşi plânge în singurătate-amarul.

Când se gândeşte la idila lor,
Să înţeleagă, tare mult ar vrea,
Cum valului ei drag nu-i este dor,
De parcă-ar fi de piatră el, nu ea.

Am auzit că-l mai aşteaptă, încă,
Dar valul, rătăcind, în larg, haihui,
N-a revenit de-atunci şi biata stâncă,
Sfârşită, s-a uscat de dorul lui!

poezie de Petronela Slavu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În oglinzile din ape

Visez noaptea că te strig,
Că îmi eşti din nou aproape
În oglinzile din ape,
Adia un dulce frig

Dar sunt singur. Casa goală
Numai eu trec ca o umbră
Dulce genele-ţi adumbră
Chipul dalb pe câte o coală

Cine ne-a oprit din drum?
Unde ne e caravana?
Mirii nunţilor din Cana
Risipiţi ca un parfum

Te mai simt. Şi te mai văd
Parcă fiecare pas
Te ascunde într-un impas:
Tragedie sau prăpăd?

Parcă e doar un complot
Lângă mine eşti aieve
Rădăcinile cu seve
Nu mi te-au răpit de tot

Şi îmi spun că nu se poate
Simţurile să mă înşele
Când pe propria mea piele
Simt iluziile toate

Spune-mi c-a fost doar o glumă
Cum pierzi într-o gară trenul
Murmurând apoi refrenul
Toamnelor când cade brumă.

poezie de Ion Untaru
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nuntă n-a mai făcut, căci cu cine era s-o facă? Fata împăratului, cum a ajuns la casa mirelui, i-au plăcut palaturile şi socrii. Iar când a dat cu ochii de mire, pe loc a încremenit, dar mai pe urmă, strângând ea din umeri, a zis în inima sa: "Dacă aşa au vrut cu mine părinţii şi Dumnezeu, apoi aşa să rămâie". Şi s-a apucat de gospodărie. Purcelul toată ziua muşluia prin casă, după obiceiul său, iară noaptea, la culcare, lepăda pielea cea de porc şi rămânea un fecior de împărat foarte frumos! Şi n-a trecut mult, şi nevasta lui s-a deprins cu dânsul, de nu-i mai era acum aşa de urât ca dintâi. La vro săptămână, două, tânăra împărăteasă, cuprinsă de dor, s-a dus să-şi mai vadă părinţii; iară pe bărbat l-a lăsat acasă, căci nu-i da mâna să iasă cu dânsul. Părinţii, cum au văzut-o, s-au bucurat cu bucurie mare, şi, întrebând-o despre gospodărie şi bărbat, ea a spus tot ce ştia.

Ion Creangă în Povestea porcului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ninge

fulgi albi, fulgi pufoşi atârnă de nori
e iarnă, e frig şi e ger
timpul iar grăbeşte, vremuri se mai frâng
plutesc pe o barcă, eu, o femeie, un gând
pe buze cerni stele
fuge iubirea pe valuri haihui
undeva, pe ţărm, un oftat
mă opresc, tu surâzi
un sărut, un nou început
ce frumoasă eşti
albă, inocentă şi pură
vâlvătaia privirii, e sânge, e foc, e şuvoi
mângâi coapse unduite pe ape
rătăcit în intensitatea curburii
cântă vântul, zboară pescăruşi peste zare
sărută-mă femeie în mare
valuri te prind, te cuprind
şi te strâng în braţe de foc
offf, în viaţa asta fără de noroc
freamătă vântul în valuri
vreau buze, vreau trupul, vrea timpul să curgă între noi
să adormim apoi în tainicul drum
hai cântă femeie, o dată, îţi cer
să fii a mea în astă noapte, mai cer
femeie, duioasă făptură, înger în cer
să împletim din măinii o scară spre cer
hai vino iubito, hai vino lumină
ochii să îi sorb în zorii noi primăveri
să te iubesc în viscolul din noi
mai ninge femeie, ne ninge pe noi

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

"Valul lui Traian''

Luat de "valul" tău, Traiane,
M-am molipsit de obiceiu-ţi hâd
Şi-am observat că de l-o vreme
Eu glumesc... şi tot eu râd.

epigramă de Vasile Iuşan din Dacă vrei să scapi de stres (2009)
Adăugat de Vasile Iuşan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mandolinate

Când l-a zărit,
Venea în sus
Din răsărit,
Ea — din apus.

De nu mă-nşel,
Era-n april:
Copil şi el,
Şi ea copil!

Cum s-au văzut,
Dragi şi-au căzut.
Cum şi-au zâmbit,
Şi s-au iubit.

Şi-au hoinărit
În jos şi-n sus,
Spre răsărit
Şi spre apus…

Dar ceasul cel
Fatal veni —
Ea râse, el
Îngălbeni:

S-au despărţit;
Şi ea s-a dus
Spre răsărit,
El — spre apus…

II
Te prind
Fiori
Privind
La flori
Vai, când
Mai treci
Pe vechi
Poteci
Şi vezi
Trecând
Perechi
La braţ,
Şi cum
Te-abaţi
Din drum,
Oftezi
Şi-ţi chemi
În gând
Un blând
Profil,
Şi gemi
Plângând
Nebun,
Ca un
Copil!

III
Eu ştiu cât sânt
De efemer —
Un fulg în vânt —
Dar până pier,
Vreau să te cânt!
Un cântec sfânt
Cum n-a sunat
Mai minunat
Nici pe pământ
Şi nici în cer…
Şi-atâta-ţi cer
În schimb, ca preţ:
Doar să zâmbeşti
Când trist, pe drum,
Îl întâlneşti
Pe cântăreţ —
Tu numai cum
Ştii să zâmbeşti!

poezie celebră de Şt.O. Iosif
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Valul

Operat pe cord deschis
Valul mării lasă scris
Cu amprentă digitală
-Vreau să mai trăiesc o vară!

Perfuzat cu sentimente
Parafat de rezidente
Cu triumf in jugulară
-Vreau să mai iubesc o vară!

Vine toamna nechemată
De o sepie pictată...
Valul s-a izbit de mal
Si s-a spart ca un cristal.

poezie de Doina Bonescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pleca un tren

Ploua tăcut în seara noastră,
iar trenul ce pleca din gară
avea doar chipu-ţi la fereastră
cu zâmbetul rămas afară.
Pleca încet, dar nu ştiu unde,
lăsând în urmă mica gară,
iar eu priveam rănit de-afară
prin stropii ploii tremurânde.
Rămas acolo-n prag de seară,
mergeam confuz, în urma ta,
văzând că trenul ce pleca
purta o mască mortuară.

Dar unde pleci?–te-am întrebat,
cu glas pierdut, în ploaia rece,
când trenul aştepta să plece
cu chipul tău, în păr buclat...
Nu mi-ai răspuns, dar ai zâmbit,
privind peronul cenuşiu,
unde plângeam încă mâhnit
plecarea ta c-un tren pustiu.
Plângeam încet cu fulgi de nea
care-mi cădeau în suflet doar,
iar tu, din trenul selenar,
priveai adânc uimirea mea.

Dar ai plecat, într-un târziu,
iar chipul tău, rămas o pată,
mă răscolea fără să ştiu
de-o să mai vii-napoi vreodată.

poezie de Corneliu Neagu din revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediţia: 31 decembrie 2019 (31 decembrie 2019)
Adăugat de ugalen
Comentează! | Votează! | Copiază!