Societatea ( puls - radiografie - tratament)

Se aud sunete ciudate,
O fi inima noastră ce bate?
Se văd semne de umanitate,
Câtă dragoste e în societate?

Multe întrebări fără răspunsuri.
Sunt prea multe neajunsuri!?
Dintre toţi dumnezeii societăţii,
Cine este de fapt creatorul vieţii?

Când bătăile inimii sunt tari,
Oamenii sunt foarte mari...
Când bătăile inimii sunt slabe,
Oamenii merg în patru labe...

Părinţi ce nu-şi cunosc copiii,
Copii ce cresc fără părinţi.
Unde suntem, unde sunt viii?
Doar morţii trăiesc printre sfinţi?

Bătrâni ajunşi fără identitate,
Uitaţi complet de comunitate.
Cine să cunoască istoria reală?
Copiii sunt îndoctrinaţi la şcoală.

Cine să îndemne la unitate?
Când autoritatea e doar în acte.
Cine să răspundă pentru fapte?
Când criminalii au imunitate.

Atâtea drame şi atâtea tragedii,
Dar societatea este bucuroasă.
Unii trăiesc de parcă n-ar muri,
Alţii supravieţuiesc şi fără casă.

Iată frecvenţa inimii cum bate!
Comuniunea noastră este pe moarte.
Inima societăţii nu mai răzbate,
Iar doctorul este mult prea departe.

Acum este nevoie urgentă de tine!
Mare nevoie este acum şi de mine!
Doar împreună putem supravieţui,
Numai prin înţelepciune putem trăi.

Atâta timp cât sângele pulsează,
Speranţa noastră se înseninează.
Toţi avem datoria de a muri...
Dar avem şi bucuria de a fi vii!

Copiii sunt frumosul nostru viitor,
Bătrânii ne sunt baza cu istoria lor.
Societatea să fie un munte de iubire,
Escaladarea vieţii să ne fie fericire.

poezie de Ovidiu Kerekes (23 ianuarie 2023)
Adăugat de Ovidiu Kerekes
Comentează! | Votează! | Copiază!

Între Ani!

A mai trecut un an fără să vrem,
Am făcut şi facem tot ceea ce putem,
Ca să ne fie drumul vieţii cât mai uşor,
Pentru unii drumul lor parcă-i un zbor.

Copiii vor repede ca să crească,
Bătrânii şi-ar dori să întinerească,
Noi, ceilalţi, nu avem timp să ne gândim,
Dar ne-am dori, tineri mereu ca să fim.

Copiii cresc repede fără să ştie,
Bătrânii se gândesc, dincolo cum o să fie,
Noi mergem înainte purtaţi sau nu de val,
Dar unii dintre noi, nu mai ajung la mal.

Iată-ne ajunşi în ziua dintre ani,
Ziua în care uităm că avem duşmani,
Majoritatea vom petrece şi fără mulţi bani,
Mulţi, dar nu toţi vor apuca noaptea dintre ani.

Cu toate acestea, eu vă îndemn la iubire,
La cât mai multă înţelegere, pace şi fericire,
Să încercăm să fim mai buni în fiecare an,
Şi fiecare dintre noi să ajute, chiar şi pe duşman.

Viaţa este calea spre eternitate,
Şi fiecare an este un pas,
Câţi oare dintre noi, în realitate,
Ştim cât timp sau paşi, ne-a mai rămas?

poezie de Ovidiu Kerekes (31 decembrie 2013)
Adăugat de Ovidiu Kerekes
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cine sunt eu?

Cine sunt eu? Sunt bucuria
din locu-n care m-am născut
când colindam odinioară
de la Bădeni pân' la Maxut.

Şi sunt pământul ce-l călcară
părinţii mei până-n Jiori
de la Scobinţi la Pietroşica
de-atâtea ori, de-atâtea ori...

Eu vin din anotimpuri multe
şi amintiri îmi port în spate
de la Hârlău pe Zagavia
de la Feteşti prin alte sate.

Cine sunt eu? Unul ca tine
ce se întreabă zi de zi
de ce oare inima-mi mai bate,
de ce trăiesc?
Dar pentru ce-aş muri?!

poezie de Dănuţ Cepoi
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ca să poţi să dăruieşti ceva, e nevoie să posezi ceva. Fie că sunt lucruri materiale dar mai ales emoţionale, psihologice sau spirituale, nu putem dărui decât din ce avem şi mai mult aş spune eu, este firesc să dăruim din surplusul nostru. În avion, prima oară îmi pun masca de oxigen mie şi apoi copiilor pentru că dacă eu îmi pierd cunoştinţa şi copiii sunt prea mici să poată face această operaţiune singuri, murim toţi. Cu alte cuvinte, ca să pot ajuta pe cei neajutoraţi, prima oară trebuie să mă pot ajuta pe mine. Astfel, avem un aparent paradox. Dacă sunt egoist, mă izolez şi devin nefericit şi pierd sensul vieţii. În acelaşi timp sensul vieţii este dăruirea (vocaţia) dar nu pot să dau fără ca eu să am. Aşadar, la început e nevoie să îmi asum o anumită doză de egoism ca să pot deveni cu adevărat altruist.

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oameni şi flori

Oamenii sunt precum florile....
E plină lumea de flori,
De oameni şi... OAMENI.
La fel ca florile, trăiesc şi mor
Atât cât le este dat să trăiască..

Cunosc oameni ca florile perene;
Aceştia sunt prietenii mei.
Trec ierni vin primăveri,
Iar ei sunt lângă mine.
Nu au nevoie decât să-i ţin aproape
Aşa cum florile trebuiesc udate,
Din când in când să nu se usuce.

Alţii sunt ca nişte buruieni inflorite...
Trăiesc doar pentru ei,
Işi trag puterea din seva pământului
Şi mor fără regretul celor din jur.

Unii sunt precum bujorii infloriţi
Îi simţi arzînd mereu pentru alţii.
Dăruiesc dragoste, pace şi linişte;
Aceştia sunt adevăraţii OAMENI.

poezie de Angelina Nădejde (20 mai 2012)
Adăugat de Angelina Nădejde
Comentează! | Votează! | Copiază!

Perfect anormal

Este normal să ţinem la adăpost,
Ascunse de ochii majorităţii,
Vise ce se fac scrum fără de rost,
Arse de concepţiile societăţii.

Este normal să nu ne fie dor,
Ca piatra să arătăm de tare,
Să privim în ochi sentimentele cum mor,
Şi să nu plângem chiar dacă ne doare.

Este normal să fim laşi,
Şi să ascundem ce simţim,
Fericiţi sunt acei sinucigaşi,
Care spun ce şi noi gândim.

Este normal să nu facem totul la timp,
Avem dulcea siguranţă scut,
Dormim când şansa-i contratimp,
Şi ne trezim doar când a trecut.

Este normal să iubim fără a spune,
Nu ne asumăm un astfel de pariu,
Căci cine are curajul de a se expune,
Trăieşte devreme în loc de prea târziu.

Murim îngropaţi de opinii,
Îmbătaţi cu iluzia de normal,
Fericiţi mai sunt nebunii,
Care trăiesc perfect anormal.

poezie de Iustin Miron din Autopsia Inimii
Adăugat de Iustin Miron
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt întrebări

Eu sunt atâtea întrebări
Ce izvorăsc, ce mă întreabă,
Cu tot atâtea permutări,
Cu tot atâtea, nu se leagă.

Sunt semnul "cât" pus la sfârşit,
Pus peste genele tăcute,
Sunt aşteptarea de pe chip
O întrebare, şi-alte multe.

Sunt întrebarea unei nopţi
Şi întrebarea unor frunze,
Sunt zămislirea ce o porţi
La tine-n suflet, lângă suflet.

Sunt întrebarea cea mai grea
Şi întrebarea unei zile,
Când bat din pleoape spun ceva,
Sunt întrebări fără de sunet.

Eu sunt atâtea întrebări
Fără răspunsuri memorate
Şi nu am timp până în zori
Să pun un "cât", un cât la toate.

poezie de Corina Mihaela Soare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lăsaţi cercetarea speculativă, sterilă şi veţi fi gradat eliberaţi de toate neliniştile. Deosebirea dintre "desigur" şi "poate că" este destul de mică. Dar între o faptă bună şi una rea deosebirea este foarte mare. Vai! Greu e să nu-ţi fie frică de ceea ce se tem oamenii. Suntem într-un pustiu fără iubire, sterp şi aparent fără de sfârşit; totuşi oamenii se zoresc bucuroşi - ca şi cum s-ar urca primăvara pe culmi! Numai eu sunt sfios. Dorinţele mele n-au încolţit încă. Sunt ca un copilaş care n-a zâmbit încă mamei sale. Rătăcesc la întâmplare, ca un pripăşit care nu ştie încotro s-o apuce. Toţi ceilalţi au prisos, eu singur sunt despuiat de toate. Sunt o minte simplă şi ştiu doar că nu ştiu nimic. Oamenii sunt luminaţi, numai eu trăiesc în beznă; ei sunt toţi isteţi, numai eu sunt spiritul greoi. Sunt agitat ca oceanul, umblu fără oprire. Fiecare are un lucru; eu singur sunt incapabil să mai posed ceva. Sunt deosebit de toţi ceilalţi oameni prin modul meu de a fi. Da, dar mă odihnesc în preajma preaslăvitei Maicii Mele şi a Universului.

Lao Tse în Tao Te King, 20
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cade

cade zăpadă multă să ne-ajungă...

nici nu ştiu dacă te mai iubesc
nici nu ştiu dacă mai am nevoie de mine
în toiul iernii cad mă rătăcesc
sunt şi pădure şi izvor dar şi tăciune

să cazi e simplu să te ridici e greu
caut un prieten să îmi fie aproape
nu ştiu unde mai sunt cine sunt eu
ştiu totuşi că nu pot să calc pe ape

iarna e mai tăcută ca nicicând
fulgii tot cad şi cad ca o perdea
frigul când e tăios când e mai blând
pe-afară nu se-arată nimenea

doar oamenii de nea au mai rămas
să ne aducă aminte că sunt vii
au gânduri multe chiar dacă n-au glas
îi înţeleg doar cei ce sunt copii

mi-a picat aşa ciudă pe iarnă
că vrea să-mi intre-n casă şi în suflet
în loc să stea afară şi să cearnă
iar inima să-mi bată fără sunet

nu mai cădea zăpadă, ne-a ajuns...

poezie de Mihai Chira
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Reflexie

Puteam să tac etern, era mai bine?
"Tăcerea e de aur"... însă e?
Mă las minţit de soartă şi de mine
Şi nu ajung ca să pricep de ce

Atâta oscilez între senzaţii,
Că nu mai ştiu exact cine mai sunt,
O poartă către rai, sau aberaţii,
În lumea materială, pe pământ

Mă amăgesc că binele e veşnic
Şi că mă aflu undeva în el,
Dar suflu, precum vântul într-un sfeşnic,
Uitând de sensul vieţii-n fel de fel

Dileme, frământări fără răspunsuri,
Sunt oare eu mai bun decât sunt ei?
Un ego prea răpus de neajunsuri,
Ce-şi pune întrebări fără temei

Şi cum să ştiu de fapt ce e dreptate
Când totul pare foarte relativ?
De ce sunt eu acela care poate
Să fie gândul foarte emotiv?

Mă uit în ochii mei, sunt o oglindă,
Pe care astăzi parcă nu o simt,
Când răsuflarea caldă, emotivă,
Mă face să mă văd fără să mint

E totul doar o fugă spre niciunde,
În care las în urmă tot ce strig,
Precum un praf, când versul îmi pătrunde,
Prin nuanţele de suflet care frig

poezie de Adi Conţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oamenii planetei

Suntem mult prea mici
În astă lume mare...
Sunt valuri prea înalte,
Când noi suntem prea scunzi...
Sunt mult prea multe lacrimi
Închise-n vieţi amare,
Suntem mult prea mici
Când ne-arătăm rotunzi...

Suntem mult prea răi
Pe o planetă bună...
Sunt oameni care mor,
Când trupul le trăieşte...
Sunt mult prea multe crime
Iar viaţa prea nebună,
Suntem mult prea reci
Când viaţa ne-ncălzeşte...

Suntem mult prea mici
Ca oameni, noi cu noi...
Sunt răni ce am uitat,
Când ele nu te uită...
Sunt mult prea multe sarcini
Şi nu-s purtate-n doi,
Suntem mult prea orbi
Când viaţa este mută...

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu
Adăugat de Adina-Cristinela Ghinescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Durere

Nu sunt bolnavă!
Dar inima mă doare,
Că ai plecat de tot,
Şi m-ai lăsat, în lumea asta mare,
Şi tare greu, îmi este fără tine,
Măi, omule! Unde te-ai dus,
Îţi merge bine?
Nu-ţi este dor, să fii,
Din nou cu mine?
Plumburiu e cerul
Şi plouă tare afară,
În casă, liniştea-i apăsătoare,
Privesc tabloul nostru, pe perete,
Mă uit la poze,
Că mi-e dor de tine,
Şi sufletul, tare mă doare,
Că nu eşti lângă mine.

Mi-e tare foame, şi-aş mânca,
Dar n-am cu cine împărţi mâncarea,
Şi mi se pune iarăşi,
Noduri mari în gât,
Şi plâng cu mult amar,
Fulgerătoarea ta plecare.
Căci, fără tine, viaţa e pustie,
În casă, lipseşte gălăgia ta,
Copiii îmi vorbesc mereu de tine,
Şi mie, mi se frânge inima.
Ce scurtă-i viaţa, şi nu o preţuim,
Ce scurtă-i fericirea,
Şi câţi, de ea au parte?
Ce minunat era, când eram toţi,
Şi câtă tăcere după a ta moarte.
Acum pluteşte în casă,
Liniştea, şi umbra amintirilor,
Cu vise, încerc să m-amăgesc,
Şi false stări de bine.

poezie de Valeria Mahok (15 iunie 2001)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

CV-ul meu

Mă aflu în amurgul vieţii.
Toamne multe m-au brumat.
Nu-mi plâng anii tinereţii,
Cu mult respect i-am purtat.

La minte n-am fost îngust.
Carte multă-am învăţat.
M-am îmbrăcat cu mult gust,
De viaţă m-am bucurat.

O meserie bună am avut,
O casă frumoasă-am ridicat,
La multe m-am priceput,
Cu munca m-am împăcat.

Averea mea sunt doi copii
Care pe lume i-am adus.
Le doresc să aibă bucurii,
Viaţa să îi poarte cât mai sus.

Carte bună-au învăţat
Şi sunt împliniţi în viaţă.
De părinţi ei n-au uitat,
Ca pe copii ne răsfaţă.

Copiii sunt viaţa noastră!
Noi, părinţii, viaţa lor!
I-am crescut ca flori în glastră,
Acum ne sunt de ajutor.

Între părinţi şi copii
Există-ntotdeauna un contract:
Atâta vreme cât sunt vii
Se iubesc, nu se despart.

poezie de Dumitru Delcă (8 noiembrie 2011)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am încercat întotdeauna să privesc prin ochii copiilor. Sunt ei fericiţi? Trişti? De ce au nevoie? Oriunde merg, descopăr copiii drept victime ale societăţii... Avem datoria să le vorbim liderilor politici, să influenţăm oamenii pentru a le da acestor copii un viitor mai bun.

citat din Nana Mouskouri
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noi

O voce dulce mi-a spus:
« Te-ai întrebat, adeseori
Cine sunt eu, cine eşti tu?!
Eu sunt soarele ce luceşte vesel,
Eu sunt spiritul ce întreţine viaţa,
Eu sunt curcubeul-arc peste zări,
Eu sunt Tu, Tu eşti EU,
Eu şi Tu suntem Noi.
Eu sunt adierea vântului,
Şi strălucirea stelei, eu sunt...
Sunt şoapta izvorului sub clar de lună.
Eu sunt iubirea Mamei Pământ,
Şi dragostea Tatălui ceresc, eu sunt...
Eu sunt Tu, Tu eşti Eu...
Eu şi Tu suntem Noi.
Sunt ploaia ce hrăneşte Pământul,
Şi focul ce-aprinde inima rece...
Focul dragostei, eu sunt.
Dragul meu copil,
De-atâtea ori te-ai întrebat...
De ce? când? şi cum?
Ţi-au rămas întrebări făr'de răspuns,
Şi întrebări nepuse încă...
Nu-ţi fie frică să întrebi:
" Nimeni nu se naşte învăţat
Şi, cât trăieşte, omu'învaţă!"
Pentru că învăţători şi elevi vom fi mereu.
Eu sunt Tu, Tu eşti Eu...
Eu şi Tu suntem Noi.
Încarcă-ţi inima cu bucurie şi iubire...
Şoimul viteaz se-nalţă-n tării
Fără a se întreba, de ce şi cum...
Când visele sunt mai multe decât stele în cer.
Eu sunt Tu, Tu eşti Eu,
Eu şi Tu suntem Noi...
Pentru totdeauna. Şi toate astea sunt parte...
Din planul miraculos al lui Dumnezeu!"

poezie de Floarea Carbune (22 noiembrie 1948)
Adăugat de Adina M. Neghirla
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bătrâni şi copii

Aceşti bătrâni, aceşti copii
Ar fi, dar parcă nu ar fi,
Sunt unii nord şi alţii sud
Şi lacrima nu şi-o aud.

Ca-ntr-un complot diavolesc,
Părinţii dintre ei lipsesc,
Îşi zic bunici, îşi zic nepoţi,
Străinătatea strigă-n toţi.

Aceşti copii, aceşti bătrâni
Sunt zilierii tristei pâini,
Fiorul dintre ei s-a dus
Şi rudele, cu ei nici nu-s.

Nişte copii în ţarc vulgar,
Nişte bătrâni în bestiar,
Furtună i-a adus aici,
Nu-şi sunt nepoţi, nu-şi sunt bunici.

Copiii n-au ce-şi aminti,
Bătrânii nu mai nasc copii,
Imaginile lor se cern
Spre paradis şi spre infern.

Şi pân' s-ajungă la sfârşit,
Au de trăit şi de murit,
Ca vietăţile-n nisip
Ei nici nu-şi seamănă la chip.

Aşa au fost, aşa rămân,
Ce e copil, ce e bătrân
Bătrânii-n iadul propriu zis,
Copiii-n veşnic paradis.

Purtându-şi umbrele în mâini,
Ce trişti copii, fără bătrâni,
Cu ochii pătimiţi de vii,
Ce trişti bătrâni fără copii.

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce este greşit să ascultăm sfaturi din exterior legate de viaţa noastră de la oameni care nu ştiu ce fac? Experienţa lor de viaţă diferă de a noastră, iar sfaturile lor sunt pe o altă direcţie decât cea potrivită pentru noi. Ritmul de evoluţie al altor oameni este diferit de ritmul nostru şi noi poate avem nevoie să ne mişcăm mai rapid sau mai lent decât cred cei din jur. De cele mai multe ori oamenii nu fac decât să se vadă într-o oglindă când ne privesc pe noi şi sfaturile lor sunt, de fapt, adresate lor. Ai observat cu câtă pasiune ne explică unii oameni de ce ar trebui să procedăm într-un fel şi nu în altul? Dacă priveşti viaţa acelui om vei vedea că exact în domeniul în care îţi dă ţie sfaturi şi el are o problemă. Atunci când ni se dau sfaturi, prima întebare pe care putem să o adresăm este în cuvintele lui Seneca: "Tu îmi dai sfaturi?, mă întrebi. Dar ţi-ai dat sfaturile astea şi ţie, te-ai îndreptat de-acum? De aceea ai acum timp să îi îndrepţi pe alţii?"

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Câteva vorbe despre suflet

Din când în când avem un suflet.
Nimeni nu-l are în păstrare
non-stop.

Zi după zi,
an după an
pot veni şi trece fără el.

Câteodată
poposeşte pentru puţin timp
în spaimele şi în bucuriile copiilor.
Altădată doar în mirarea
că suntem bătrâni.

Rareori este de ajutor
în testele de anduranţă,
cum ar fi mutarea mobilei
sau ridicarea unei valize,
sau mersul îndelungat în pantofi care ne strâng.

De obicei, dispare
când trebuie tranşată carnea
sau cărate găleţi cu apă.

La fiecare o mie de conversaţii
alege să participe doar la una,
asta dacă participă şi la aia,
de vreme ce el preferă tăcerea.

Iar atunci când trupul nostru trece de la suferinţă la durere,
sufletul îşi ia zile libere.

Este greu de mulţumit:
nu-i place să ne vadă-amestecaţi în mulţime,
străduinţa noastră de a ne crea avantaje dubioase
şi schemele unsuroase îl fac să se simtă prost.

Fericirea şi amăciunea
nu sunt pentru el două limbaje diferite.
Ne vizitează
numai când cele două îşi dau mâna.

Putem conta pe el
când nu suntem siguri de nimic
şi suntem curioşi despre orice.

Dintre lucrurile materiale,
preferă ceasurile cu pendul
şi oglinzile – pentru că sunt prezente la muncă
şi atunci când nimeni nu le priveşte.

Nu va spune niciodată de unde vine
sau unde dispare iarăşi,
deşi este evident că aşteptă asemenea întrebări.

Avem nevoie de el,
dar se pare
că şi el are nevoie de noi,
pentru un motiv sau altul.

poezie clasică de Wislawa Szymborska, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Exces de sentimente

Prea multe sentimente

Într-o singură inimă

Prea multe gânduri inocente

Adunate în palmă

Prea multe dureri prea multe vise

Unde au loc şi rezistă timpului

De atâta vreme închise

Ascunse de razele soarelui

Prea multe semne de întrebare

Ca într-un joc divin

Prea multe răspunsuri în aşteptare

Unde rătăcesc de nu mai vin

Şi totul pare anormal de firesc

Toate nedreptăţile din labirintul lumii

Una câte una ne-amăgesc

Lovind la porţile raiului inimii

Unde oare încap atâtea cuvinte nerostite

Când totul este ocupat de iluzii

Unde trăiesc speranţele adormite

În aşteptarea fericitelor concluzii

Prea multe sentimente într-o singură inimă

Ce bate împovărată de griji şi nevoi

Prea multe şi totuşi prea puţine

Din fericire pentru noi...

poezie de Florentina Danu
Adăugat de Florentina Danu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fără iubire...

Fără iubire mă simt rătăcită,
Mă simt ca o frunză bătută de vânt
Ce-şi caută odihnă, fiind istovită
Şi se-ntreabă mereu: Cine sunt?

Fără iubire mă doare uitarea
Şi nopţile-s lung oftat pe pământ,
Mă fac că nu simt şi chem resemnarea
Şi-atunci iar mă-ntreb: Cine sunt?

Fără iubire secat îmi e dorul,
Te văd din chemări de mormânt...
Dar tu eşti departe, mai sus decât norul
Şi-atunci mă întreb: Cine sunt?

Fără iubire e grea împăcarea,
Încerc să o caut pe aripi de gând
Dar timpu-i trecut, mă arde uitarea
Şi-atunci iar mă-ntreb: Cine sunt?

Iubirea se află în toate,
În tot ce e viu pe pământ
Acum c-am aflat ce e iubirea,
Pot spune că ştiu cine sunt!

poezie de Elena Bulancea (2016)
Adăugat de AČ›unel
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prietenia care m-a ucis

Legea inimii e scrisă în fiinţă;
Am învăţat prin veacuri să aştept...
Rămas este un dor, o ultimă dorinţă,
Să mă înalţ în timp şi să învăţ să sper.

Acum ascult pe tine cum mi te povesteşti,
Nu este loc să fie şi vocea mea acolo
În locul unde zaci, unde te poticneşti...
În inima pătrunsă de mult prea multe goluri.

Iată-mă din nou, singură pe-alee...
Unul a plecat... altul a venit...
Alţii or să vină, să intre, dar n-au cheie,
În inima care, cândva te-a găzduit.

Viaţă între scheme fără nici un sens!
Un pahar de griji pe care îl bei singur...
Ai un plan să dai... mai şters, sau mai dens,
Eşti regină viaţă! Regină în nimicuri!

Nu te întreb ce-are să fie,
Sau cine eşti... ce vrei cu mine...
Doar să-mi vorbeşti de nebunie,
Căci o cunoşti atât de bine!...

Să n-ai un scop, sau... infinite
Aşa ca tine, cum tu eşti...
Tu viaţă, tu – planuri sortite –
Când ne urăşti, când ne iubeşti.

Ştiu cine m-a ucis! Eu nu credeam în moarte!
Dar în prietenie, mult am crezut în ea...
Cea care am iubit-o şi-am sprijinit-o în toate,
Nu a dorit decât, viaţa să îmi ia!...

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu
Adăugat de Adina-Cristinela Ghinescu
Comentează! | Votează! | Copiază!