Scufundarea navei Mendi

Da, prin acest lucru noi ne legitimăm.
Cunoaştem acest lucru şi, firesc, ni-l asumăm.
Spunem, lucrurile s-au întâmplat cum trebuiau să se întâmple;
În mintea noastră spunem: astfel trebuia să fie;
Dacă nu s-ar fi întâmplat astfel, nimic n-ar fi funcţionat normal.
Vedeţi, lucrurile s-au lămurit când Mendi s-a scufundat!
Sângele nostru de pe acea navă a pus lucrurile la locul lor,
A folosit pentru a ne face cunoscuţi în lumea întreagă!

Britanicii nu ne-au cumpărat cu rugăminţile lor;
Nu ne-au sedus cu fleici apetisante;
Nu ne-au promis stelele de pe cer,
Nu ne-au mituit cu mari profituri.
Noi le spunem celor care-au murit, aţi fost africani,
Celor care-au murit într-o ţară de la răsăritul soarelui,
Celor care-au murit într-o ţară de la apusul soarelui,
Nu aţi murit din slugărnicie pentru rege,
Nici din cauza ploconirii în faţa Marii Britanii.

În ziua-n care-aţi plecat de-acasă, noi am vorbit;
Am promis că vom avem grijă de familiile voastre,
În acea zi ne-am strâns mâinile; ochii noştri erau umezi.
În acea zi mamele au plâns, taţii au oftat,
În acea zi voi aţi părăsit munţii în care v-aţi născut,
Aţi lăsat în urmă râurile ţării voastre;
V-am spus celor care mergeaţi acolo ca oameni cu pielea neagră,
V-am spus: " Voi sunteţi sacrificiul făcut de noi, cei de aici."

Am fi putut oare sacrifica ceva mai preţios?
Ce ar fi însemnat să sacrificăm un sat?
N-am dat noi tăuraşii din gospodăria noastră?
N-am trimis dintre noi pe cei care iubeau această naţiune?
Acum discutăm cu înţelepciune; adăugăm vocile noastre;
Suntem, mândri, alături de cei care-au deschis drum libertăţii.
În felul în care Abel a fost sacrificiul acestui pământ?
În felul în care Mesia a fost sacrificiul cerului?

Fiţi împăcaţi, toţi cei orfani!
Fiţi împăcate, voi, văduve tinere!
Cineva trebuie să moară, numai aşa se poate construi ceva durabil;
Cineva trebuie să slujească, numai aşa pot ceilalţi trăi;
Cu aceste cuvinte vă spunem: fiţi împăcaţi,
Astfel ne clădim pe noi înşine, drept noi înşine.
Amintiţi-vă cuvintele celor de demult:
"Nimic nu ţi se cuvine fără să ţi se cuvină."

O! Cei mai buni oameni ai Africii s-au oferit să moară!
Nava nu a putut transporta preţiosul ei caric,
S-a zvonit în anumite cercuri bine informate
Că acel sânge curajos a ajuns în faţa Regelui Regilor.
Moartea lor a avut sens pentru noi toţi...
Mi-aş fi dorit să fi fost cu ei,
Mi-aş fi dorit să fi fost alături de ei în paradis în ziua învierii,
Mi-aş fi dorit să fi scânteiat cu ei – un luceafăr al dimineţii!
Aşa să fie!

*** Pe 21 februarie 1917 nava Mendi în drum spre Franţa cu 607 de muncitori sud-africani la bord, necombatanţi ( la solicitarea Marii Britanii, trebuiau să suplinească posturile de muncă vacante din porturile franceze) s-a scufundat pe o vreme de ceaţă datorită coliziunii cu nava Darro. N-au fost supravieţuitori.

poezie de Samuel Edward Krune Mqhayi, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

A noastră soartă

Au murit atâţia oameni
Cu speranţa la mai bine
Cu speranţa că urmaşii
Vor trăi cum se cuvine.

Şi acum trecut-au anii
Tot ce s-a schimbat sunt nume
Tot aceleaşi feţe-amare
Tot aceleaşi timpuri dure.

Să cădem puţin pe gânduri
Pentru ce noi am luptat
Nu să-ntoarcem spatele
Ca şi cum am fi uitat.

Vor veni copiii noştri
Întrebând: voi ce-aţi făcut?
V-aţi jertfit pentru o viaţă
Ce noi nu am cunoscut

Putem schimba istoria,
Clădim palate pe ruine
Nu să spunem asta-i soarta.
Va veni odată bine.

Am distrus ce am avut
Şi căpeteniile sunt moarte
Dar doi oameni n-au putut
Să conducă-n ţară toate.

Şi acei care acum
Dau din gură ca-nainte,
Sunt acei ce cred că noi
Fân avem în loc de minte.

Însă noi ştim să răbdăm
Nu ştiu dacă bună-i calea
S-aşteptăm ca peste toate
Să s-aşterne uitarea.

Strigă suflete din groapă
Şi copii rămaşi orfani
Plânge Dunărea de milă
Şi ai ţării veterani.

O lume-ntreagă ne priveşte
Milă este-n ochii lor
Când aud că spun "săracii"
Simt că-nebunesc şi mor.

N-am avut de ei nevoie
Şi sper că nici nu om avea
Căci nimeni nu dă fără a cere
Cât ar fi viaţa de grea.

Va veni şi ziua-n care
Ne vor cere înapoi
Ce-a venit într-o căruţă
Va pleca într-un convoi.

N-ar fi pentru-ntâia oară
Când din bunătatea noastră
Alţii foloase ar trage
Chiar cu mintea lor cea proastă.

Încredere s-avem în alţii?
Doar în noi şi e destul.
Căci de mila ăstor oameni
Îmi ajunge, sunt sătul.

Nu că am pierdut curajul
Sau încrederea în oameni
Da nu noi suntem cei ologi
Ci un popor de oameni zdraveni.

Şi de credeţi că spun basme
Ia uitaţi-vă-n oglindă
Şi ce veţi vedea atunci
În al vost suflet să se prindă.

Veţi vedea pe Ştefan, Ţepeş
Brâncoveanu, Cantemir,
Pe Vladimirescu Tudor
Şi pe viteazul Mihail.

Poezie aveţi în sânge
Coşbuc, Goga, Minulescu,
Oameni de popor ca Creangă
Visători ca Eminescu.

Aceşti oameni, oameni mari
Vin dintr-un popor tot mare
Şi cu ei noi ne legăm
Într-o naţiune tare.

Şi cum spun eu ce gândesc,
Spuneţi ce aveţi pe suflet.
Au venit vremurile-n care
Viaţa este fără scrupet.

De-a lungul anilor şi-acum
Cu toţii ştiu că îndurăm
Dar nu ne provocaţi prea mult
Căci încă ştim să şi luptăm.

Şi-odată sângele când fierbe
Greu se poate domoli
Şi toate-armatele străine
Nu ne-or putea iar potoli.

Feriţi-vă duşmani nemernici
Feriţi-vă de cei ca noi
Căci când e unul la necaz
Vom fi cu toţii stil pe voi.

Noi v-am primit cu pace-n suflet
Când în pace aţi venit
Aţi venit cu gânduri rele
Peste graniţi v-am gonit.

Aţi plecat cu capu-n piept
Din istorie ne-aţi şters
Dar în a istoriei poezie
Încă mai lipseşte un vers.

Acel vers suntem doar noi,
Oameni simpli, doar români
Dar noi încă n-am uitat
Cine-au fost ai noşti bătrâni.

Avem suflete curate
Şi a noastră ţară încă
Pe meleagurile lumii
Este cea mai-naltă stâncă.

Nu-i din aur ca a voastră
Nu sclipim doar în afară
Dar de vi la noi în iarnă
Vei pleca crezând că-i vară.

Seara ne plimbăm pe stradă
Nu avem inima mică
Nu ca voi frică de oameni
Doar de Dumnezeu ni-e frică.

Şi acum că ştiţi ce suntem
Ştiţi ce-nseamnă omenie
Pot să spun veniţi în pace
Şi prieteni vom fi pe vecie.

poezie de Robert Botsch
Adăugat de Robert Botsch
Comentează! | Votează! | Copiază!

Celor pe care îi iubesc

Dacă va trebui să vă părăsesc vreodată
Pe voi, cei pe care vă iubesc, pentru a călători apoi
Singur pe Drumul Tăcerii, nu mă plângeţi,
Nu vorbiţi despre cel care am fost cu ochii în lacrimi;
Râdeţi şi povestiţi despre mine ca şi cum aş fi lângă voi,
(Cum aş reveni.. cum aş reveni dacă s-ar afla o cărare!
Dar oare lacrimile şi mâhnirea nu înalţă oprelişti?)
Iar când auziţi cântece
Sau vedeţi păsări pe care le-am iubit,
Nu lăsaţi, vă rog, nici un gând trist prin apropiere...
Pentru că eu vă iubesc aşa cum am făcut-o întotdeuna...
Aţi fost nespus de buni cu mine!
Mai erau multe lucruri pe care doream să le fac....
Multe lucruri să vă spun...
Amintiţi-vă că nu mi-a fost teamă...
Doar gândul că vă părăsesc a fost greu...
Noi nu putem vedea Dincolo... Dar asta eu ştiu;
V-am iubit nemărginit de mult...
Am fost în rai cu voi aici – cât am fost viu.

poezie de Isla Paschal Richardson, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Răstignire

Am strigat oamenilor, "Voi fi crucificat!"
Şi ei au spus, "De ce trebuie să fie sângele tău pe capul nostru?"

Şi eu am răspuns, "Dacă nu crucificând pe cei altfel decât voi,
Cum veţi putea fi ridicaţi în slavă?"
Şi ei m-au ascultat, iar eu am fost răstignit.
Şi răstignirea mi-a adus pacea.

Iar când atârnam spânzurat între cer şi pământ
Ei au ridicat privirile ca să mă poată vedea
Şi-au cunoscut slava pentru întâia oară, pentru că până atunci
Privirile lor nu se mai înălţaseră spre cer niciodată.

Dar, cum stăteau privindu-mă, unul a strigat,
"Ce anume încerci să salvezi?"
Iar altul, "Pentru care cauză te sacrifici pe tine însuţi?"
Al treilea a spus,
"Crezi că plătind acest preţ vei căpăta gloria-n această lume?"
Apoi al patrulea a spus, " Priviţi-l, zâmbeşte!
Poate fi iertată o astfel de suferinţă?"

Le-am răspuns tuturor spunând:

"Amintiţi-vă doar c-am surâs.
Eu nu salvez – nu sacrific – nici nu caut gloria;
Şi n-am nimic de iertat.
Mi-a fost sete – şi v-am rugat să-mi daţi să beau sângele meu,
Căci ce-mi poate stinge setea, dacă nu propriul meu sânge?
Am fost inocent – şi v-am folosit rănile pentru a vă vorbi.
Am fost încarcerat în zilele şi-n nopţile voastre –
Şi-am căutat o uşă deschisă spre zile şi nopţi mai mari.

Şi-acum mă duc –
Aşa cum s-au dus şi ceilalţi răstigniţi înaintea mea.
Şi să nu credeţi că am obosit după atâtea şi atâtea crucificări.

Noi trebuie să fim răstigniţi de oameni tot mai mari şi mai mari,
Între pământuri şi ceruri tot mai mari şi mai mari."

poezie clasică de Khalil Gibran, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din nou, noi

Bun, dar cu noi cum rămâne?
Ei au fost mari, tragici, sfinţi...
Ei au mâncat pâine,
părinţilor noştri le-au fost părinţi.

Dar noi, dar cu noi?...
Lor le-a fost frig, au pătimit,
au mers prin zăpadă, prin noroi,
au murit şi s-au nemurit.

Noi trăim, cu noi cum rămâne?
S-a hotărât ceva? S-a hotărât?
Când anume şi ce anume?
Suntem, dar ne este urât!

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

A noastră istorie amputată

Suntem un neam care a scris istoria
Am apărut pe-acest pământ de mult
Pentru a cunoaşte gloria
Venim din tracii ce prin Troia au trecut

Noi suntem cei ce s-au împotrivit Imperiului roman
Cu preţul vieţii am luptat să întemeiem un neam
Şi am avut un Mircea, un Ştefan sau Mihai zis şi Viteazul
Duşmanii l-au ucis pe el dar nu şi crezul

Şi jertfa lor ne face pe toţi a plânge
Pentru un neam cu o istorie scăldată-n sânge
În sânge de copii şi mame
Şi-am suferit de boli şi de foame

Am renăscut în secolul douăzeci
Întru credinţă am jurat pe veci
Să fie bine pentru noi şi ţară
Aşa a apărut o generaţie rară

A fost o închinăciune a naţiei
În astă lume de dor şi certuri
La Dumnezeu şi bunul de Cristos
Sperând ca ţării să-i fie de folos

Atunci au apărut ai noştri oameni mari
Oameni de ştiinţă dar şi cărturari
Cioran, Eliade, Paulescu sau Brâncuşi,
A fost un Noica, Tuţea, şi un Aron Cotruş
 
Asupra ţării noastre nu de demult
Nori negri plini de sânge şi ură au apărut
Puhoi de bolşevici pe tancuri sau călare
I-au omorât pe cei mai buni din răzbunare

Murit-au fără cruce cu inimile frânte
Românii fără nume, scris pe-a lor morminte
Ţărâna să le fie uşoară celor ce nu mai sunt
Celor ce ţara şi-au iubit-o sub sfântul legământ

Azi m-am uitat în cartea de istorie
Am căutat cu disperare, chiar cu furie
Să văd ce scrie despre cei ce nu mai sunt
Nu era scris nici măcar un rând de
A noastră istorie amputată
 

poezie de Dan Duţescu din Oraşul iubirii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cei care-am fost la Troia

I

Această dragoste,
această lumină care nu mă cruţă
care mă obligă să-mi aduc totul aminte
şi cerul aşa cum îl ştiu, strălucind după ploaie,
cerul ca un obraz de copil.
Dar nimeni nu mai vrea să audă de consolări.
Am fost poate naivi cînd ne-am suit pe corăbii,
am crezut tot ce ni s-a spus,
marea fierbea ca sîngele nostru
şi cînd tăceau valurile
nu se auzeau decît vorbele noastre trufaşe
atît eram de convinşi că înţelepciunea e un cuvînt găunos.
Apoi corabia noastră a mers prin nopţi în care lumina
era un fel de amintire ciudată
şi printre păsări albe care zburau
între noi şi greşelile noastre
şi nu ne mai separa de zei decît moartea.
De ce trebuia să fiu vinovat
cînd eu n-am vrut decît să rămîn credincios?
Uneori vîntul mă face să cred că totul a durat doar o clipă,
cînd eram stînjeniţi amîndoi
şi nu mai ştiam ce să spunem,
dar nimeni nu mai vrea să audă de consolări,
iar păsările albe care zburau
pe mare între umbrele noastre şi zei
îmi amintesc că acesta sunt şi nu altul,
aceştia suntem şi nu alţii,
noi care-am fost împreună
şi singuri la Troia.

II

Am lăsat în urmă atîtea mări şi greşeli
încît mă întreb, de ce trebuiau toate acestea?
De ce ne trebuiau remuşcări pentru a învăţa să iubim?
De ce trebuiau toate acestea, de ce?
Da, trebuiau.
Trebuiau, poate.
Trebuia poate să fim mai întîi vinovaţi
pentru a învăţa să iubim.
Trebuia să greşim
pentru a cunoaşte sfîrşitul greşelii
şi poate numai cei ce-au fost la Troia au dreptul să spună
că ştiu totul despre iubire şi ţărm.
Nimeni nu va cunoaşte vreodată mai bine ca noi
ce înseamnă iubirea, pentru că nimeni
n-a pierdut-o şi n-a visat-o ca noi. Pentru că
nimeni n-a trebuit să tacă mai dureros decît noi
cu speranţa că-ntr-o zi vom striga: iată ţărmul! Pentru că
nimeni n-a privit ca noi steaua prăfoasă a singurătăţii
luminîndu-ne mîinile
în vreme ce ne-acopeream ochii ca să ne-aducem aminte mai bine.
Şi iarăşi cerul aşa cum îl ştiu, strălucind după ploaie,
şi mă întreb, poate, pentru ultima oară.
De ce trebuiau toate acestea, pe care nu le mai pot răscumpăra
decît iubind şi mai mult ţărmul
pe care stau şi visez că voi ajunge într-o zi?
Şi mai ales de ce suntem noi vinovaţi că toate acestea au fost?
Cînd eu n-am vrut decît să rămîn credincios.
Cînd noi n-am vrut decît să fim asemenea păsărilor
cărora nu le pasă nici de zei, nici de timp.

III

Dar eu ştiu că moartea există
şi există şi ţărmul,
există în zori plaja goală
şi există urmele care ne fac vinovaţi,
există corăbiile care ne-au dus la Troia
şi există iubirile pentru care n-am avut vreme destulă,
există amintirile
şi există pescăruşii ţipînd,
există nisipul de care mă lipeam gol la amiază
şi există locul gol de lîngă mine,
exsită toate, numai tinereţea s-a dus
în acest prea lung asediu al Troiei,
în acestă eroare spre care ne-am dus liniştiţi.
O, gustul ucigaş al plecării.

IV

Am cutreierat ani în şir mările
şi cînd ne-am întors ne-am dat seama
cît de puţin ne îndepărtasem de ţărm.
De fapt, nu ne îndepărtasem deloc.
Eram tot acolo şi iubeam aceleaşi lucruri
numai că eram mai bătrîni
şi ne venea greu să surîdem.
Ne-am pierdut la Troia obiceiul de a asurîde uşor.
Şi iubim altfle, mai trist.
În rest, suntem aceiaşi şi iubim aceleaşi lucruri,
iubim...

V

Suntem obosiţi
şi nu ne mai separă de zei decît moartea.
Am văzut cum se goleşte clepsidra
şi cineva dintre noi spunea că şi mormintele mor,
nu numai cei ce-au coborît să le umple, şi poate aşa trebuie,
altfel mormintele ar cuceri toată lumea.
Suntem obosiţi, dar acum ştim ceea ce ştiu şi zeii.
Şi poate chiar mai mult. Am descoperit în noi înşine
lucrul cel mai important pe care trebuie să-l ştie un om.
Această dragoste,
această lumină şi vîntul care nu ne cruţă.
care ne obligă să ne-aducem totul aminte...

poezie celebră de Octavian Paler
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

V-aţi pus vreodată această întrebare: cine este aproapele nostru? Probabil că nu, pentru că nu se pare că avem răspuns în orice moment. Însă nu cred că este aşa. Am fi tentaţi să spunem că aproapele nostru sunt cei de lângă noi, familia, rudele. Hristos însă ne spune că nu acesta este răspunsul pe care-l aşteaptă de la noi. Când rostim cuvântul "aproapele", suntem tentaţi a ne gândi la distanţă, la ceva de lângă noi. Dar Hristos trece peste această distanţă şi vrea ca între noi şi "aproapele" să nu fie nici o distanţă, ci "aproapele" să fie în noi, în inima noastră, să-l primim în inima noastră cu toate problemele, cu necazurile lui, aşa cum a făcut samarineanul din parabola spusă de Iisus Domnul învăţătorului de lege şi nouă, celor de astăzi, în duminica rânduită a se citi în toate bisericile şi mănăstirile noastre.

Ioan Selejan în Pe cărarea Raiului
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Printre Morminte!

Oameni care au fost şi nu mai sunt,
Cei care au rămas le-au făcut câte un mormânt.
Ei sunt morţi, şi nu-şi mai aduc aminte,
De cei vii, care merg printre morminte!

Au adormit într-un somn adânc şi nu au vise,
Noi am rămas să visăm în continuare la uşi deschise!
Cei ce au dispărut ne-au lăsat câte un gând,
Noi am rămas ca să le ducem flori la mormânt.

Suflete vii ce acuma nu mai sunt,
Iar unii dintre noi îi vom urma curând.
La câţiva dintre ei istoria le păstrează amintirea vie,
În timp ce unii dintre noi se pregătesc să nu mai fie!

Noi, toţi ne-am născut rând pe rând,
Ei au plecat dintre noi vrând-nevrând.
Cei care au rămas vor să umple şi să conducă pământul,
Iar pe cei care sau dus i-a înghiţit mormântul!

poezie de Ovidiu Kerekes (24 noiembrie 2013)
Adăugat de Ovidiu Kerekes
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când nu voi mai fi

Mă gândesc şi la acea zi
Când nu voi mai fi şi nici alţii
Din cei ce-au supravieţuit morţii
De la Auschwitz
Atunci cine va mai povesti
Cine va mai auzi şi se va îngrozi?
Desigur copiii, nepoţii, urmaşii
Celor ce s-au dus în lumea neluminii
Poate ar trebui să scriu un testament
Ca un document, ca o rugăciune sfântă
Pentru a săpa în inima fiecăruia un monument
În memoria celor pieriţi
Şi un cuvânt în memoria celor
Ce născuţi după noi
Să nu uite, să repovestească celor
Ce n-au ştiut, n-au văzut
Ori n-au cunoscut genocidul
Că el a existat, ca un rug uriaş
Pe care au ars părinţii şi strămoşii lor
Şi să nu admită nimănui de a ne mai scuipa,
A ne denigra
A spune orice cuvânt nesfânt
Despre cei pieriţi fără mormânt
Să fie cinstită în veci
Memoria acelor milioane
Exterminate cu nemilă şi cruzime
Pentru singura lor vină:
Erau evrei.

poezie de Harry Ross din Auschwitz, ţara morţii: eu nu pot să uit şi nu pot să iert (2011)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dragilor Eroi!

Voi aţi fost eroi!
Voi sunteţi eroi!
Voi veţi fi eroii
României noi!

Pentru a noastră ţară
Aţi luptat din greu,
Pentru a noastra vatră
V-aţi dat sufletul mereu.

Dulcea noastră ţară,
Aţi salvat-o voi!
Glorie eternă
Dragilor eroi!

poezie de Adrian Iulian Pereteanu (23 mai 2012)
Adăugat de Adrian Iulian Pereteanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

România, te iubesc!

Românii-au suferit după război,
Când ruşii ne-au luat şi pielea de pe noi:
Ne-au luat şi grânele, şi vinul, dar şi vita,
Şi nouă ne-au rămas doar coada şi copita.

Cei ce-au trecut în timp prin astă ţară,
Toţi ne-au luat... şi n-au plecat cu mâna goală.
Românii au răbdat de foame şi amar
Şi-au renăscut ca Phoenix, din cenuşă, iar şi iar.

Acest popor n-a fost îngenunchiat!
Cum a putut, cu greu el s-a luptat.
Chiar dacă n-a găsit nicicând dreptatea,
Nu s-a lăsat învins, nu şi-a pierdut identitatea!

A stat în vânt şi ploi ca stânca în picioare,
Când mulţi au încercat să ne doboare.
Câţi s-au jertfit!.... ne trebuie un munte de colivă!
Pentru al nostru scump pământ şi dulce limbă.

De-aceea îmi iubesc portul şi glia!
Aici vreau să trăiesc: în România!
Pe-acest pământ udat de sânge strămoşesc,
Strig să audă lumea-ntreagă: România, te iubesc!

poezie de Nicanor Casandruc
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Clubul visătorilor fără identitate din ţara nepricepuţilor universali

sunt din ţara de la apus de răsărit,
patria oximoronului, a manelelor stinse
şi a nepriceputului.
ţin să mă prezint pentru cei mulţi,
ca nimeni din cei care văd şi aud
să nu-mi piardă patria
din vedere
sunt aici, în faţa dumneavoastrâ, pentru
a vă aminti de noi, cei din rai,
fraţi şi inamicii mei neisprăviţi
v-am spus astea pentru calmul vostru,
bunăstarea voastră, durerile voastre,
cu care am fost crescut şi
amăgit de-o vreme
voi, ar fi bine să-mi spuneţi, cum
aţi reuşit să faceţi minuni, ce zei
sau demoni, energii, aveţi
în lumea asta
oricum eu n-am mai visat de o lună
sper să nu mai visez vreodată
mi-e teamă că acum n-o să mă opresc

poezie de Sorin Oancea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cuvinte

am devenit statui, nici măcar din piatră
nu mai avem timp nici în închisorile noastre din suflet
grilajele lor ne-au fost sparte
orbecăie întunericul prin multe dintre ele
ne-a fost violat până şi spaţiul inimii
iar iubirea ne-a fost alungată
mâini lungi au intrat în noi şi ne-au luat
cuvintele
am rămas muţi, vorbesc doar ecranele

ferestrele ochilor ne-au fost acoperite, cu un alt soare
nu al nostru, ci a lor
noaptea luna nu ne mai cântă versuri, ci sângerează
zăpada este roşie de sângele celor care mor
legile nu mai funcţionează

telefonul sună a întuneric, când plăteşti
creditul cu zilelor muncite pentru un cub, în care
ai doar ceasul şi-o masă la care somnul te răpune
căci vine un alt mâine, la fel

copii stau pe net şi afară ninge, degeaba
căci săniile pentru ei au devenit inutile
au devenit albinoşi
soarele a dispărut din obrajii lor

bună dragă, soţul sau ea îţi spune
tu nici nu tresari, eşti tot acolo
parcă şi după serviciu, şeful te întreabă
când e gata?

noaptea spaţiul dintre noi s-a mărit
salteua şi patul au fost prea scumpe
şi trebuie să ne odihnim
dimineaţa plecăm fără cuvinte
de parcă nici nu ne-am fi cunoscut!

poezie de Viorel Muha (ianuarie 2019)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucian: Şi dacă, spre exemplu, vom sosi pe 29 ianuarie 2101?
Traian: N-ar fi convenabil pentru voi, pentru că misiunea planificată în căutarea voastră ar fi fost deja demarată cu o zi înainte; v-aţi putea chiar întâlni pe drum... Desigur, dacă nu v-aţi întâlni, cei porniţi în căutarea voastră, ar putea fi anunţaţi să se întoarcă acasă, la acea dată încă putându-se păstra legătura cu ei; însă voi aţi fi faliţi; fără banii din conturi, care odată scoşi, nu vor mai putea fi recuperaţi aşa de uşor.
Alex: Lăsaţi, dom' director, că nu pentru a ne îmbogăţi plecăm noi. N-ar fi nici o pagubă!
Nistor: Desigur; ce-am avut şi ce-am pierdut?!
Lucian: Totuşi, ar fi preferabil să ne întoarcem înainte de acea dată, nu din considerente materiale, pentru că nici unul dintre noi nu se gândeşte la bani.
Traian: Luci, cu tine la conducere, în funcţia de comandant al misiunii, am convingerea că vă veţi întoarce toţi teferi şi la timp, nu veţi întârzia, deşi nu din interese financiare; ştiu că nu acesta-i scopul vostru. Dar ştiu sigur că-ţi vei face datoria aşa cum trebuie şi că-ţi vei conduce colegii spre un succes garantat.
Lucian: Mulţumesc, domnule.

replici din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cei care nu vor dansa

O fată invalidă a spus:
"Cum voi mai dansa?"
Dansează cu inima,
i-am spus noi.

Apoi defileul fluviului a spus:
"Cum voi mai cânta?"
Cântă cu inima ta,
i-am spus noi.

Apoi, sărăcuţul ciuline mort a spus:
"Cum voi mai dansa?"
Lasă vântul să-ţi înalţe inima,
i-am spus noi.

Apoi Dumnezeu a vorbit din slavă:
"Cum să cobor la voi din azur?"
Dansează pentru noi în lumină,
I-am spus noi.

Vâlceaua dansează rotindu-se
în cerc sub soare,
iar inimile celor care nu intră-n horă
s-au întors deja în ţărână.

poezie clasică de Gabriela Mistral, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu, nu trebuie iubiţi cei sănătoşi, cei siguri de sine, cei mândri, cei mulţumiţi, cei bucuroşi – ei n-au nevoie! Ei primesc dragostea cu îngâmfare şi indiferenţă, doar ca pe un omagiu care li se aduce, ca pe o obligaţie ce li se cuvine de drept. Un dar care se adaugă altora, o podoabă în păr, o brăţară la încheietura mâinii, aşa socotesc ei dăruirea totală a altuia, iar nu drept raţiunea şi esenţa întregii lor vieţi. Numai celor pe care soarta i-a persecutat, numai celor tulburaţi, celor năpăstuiţi, celor nesiguri, celor lipsiţi de frumuseţe, celor umiliţi, numai lor le poţi într-adevăr ajuta prin iubire. Cine le dăruieşte viaţa lui, acela le oferă compensaţie pentru ceea ce viaţa le-a luat. Numai ei ştiu să iubească şi să fie iubiţi aşa cum trebuie să iubim – cu recunoştinţă şi modestie.

Henry Jaeger în Disperatii
Adăugat de Bernadeta
Comentează! | Votează! | Copiază!

Au talente toţi românii

Au talente toţi românii, vrem să ştie marea lume
Că-n trecutul nost am fost mândri de al nostru nume,
Cei săraci au purtat durda împotriva celor răi,
Celor ce-au ştiut să fie chiar proprii lor Dumnezei.

Acum stăm cu junghiu-n coaste, la cheremul dureros,
Al partidelor măreţe ce ne rod până la os,
Tinerii-şi plâng crunta soartă pe scena vieţii lor,
Nu mai ştiu care li-i ţara, care este-al lor popor.

Cei bolnavi ţin crucea-n mână gata s-o pună pe piept,
Cei bătrâni se-neacă-n lacrimi, pentru ei ce e corect?
Râd de noi parlamentarii, au bănet pe îndesate,
Vor să aibă luxul lumii, vacanţe pe săturate.

Au talente toţi românii, un' li-i bine-i ţara lor,
Totuşi îşi doresc să fie linişte-n acest popor,
Salut gestul unui tânăr care-a spus o vorbă mică:
Creştem şi, trebuie musai, de noi să le fie frică!

poezie de Marin Moscu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stela: Foarte bine, frumosule! Aşa e corect. Poate că trebuia să ne fi făcut mai demult aceste promisiuni şi astfel nu mai făceai toate aceste nebunii.
Lucian: Poate că... Nu mai contează ce-ar fi putut fi şi ce nu. Nu putem întoarce timpul înapoi, pentru a îndrepta cele deja trecute. Important e ce va fi de acum încolo. Şi v-am promis că de acum încolo nu se va repeta nimic de genul acesta! Asta pentru că aveţi în continuare încredere în mine şi doriţi ca tot eu să rămân comandantul vostru. Şi vă promit că doar acest lucru se va schimba în comportamentul meu, adică va fi o schimbare benefică, sper. În rest, putem păstra totul aşa cum este şi cum a fost. Adică, tot prieteni suntem, tot astfel ne vorbim, eu tot nu vă voi da ordine directe, stricte, mereu am să vă ascult şi voi ţine cont de sugestiile voastre. Vă mulţumesc pentru răbdarea de a mă fi ascultat, vă respect şi vă iubesc pe toţi, dragii mei colegi! Sunteţi minunaţi! Şi nu ştiu ce m-aş fi făcut fără voi... Atât am avut de spus. Acum vă puteţi retrage. Consider că aţi stat destul cu mine. În plus, nu mai rezist nici eu! Gata, oboseala îşi spune din nou cuvântul. Chiar trebuie să mă odihnesc... V-aş conduce până afară, la cercul colorat, dar mi-e imposibil! N-aş fi în stare să revin în navă. Doctore, consider că efectul somniferelor a trecut deja complet, dar oboseala a revenit în forţă, deci, sper că pot dormi acum.
Stela: Normal, frumosule, chiar trebuie să te odihneşti. De putut, sigur poţi, fără nici un risc.

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eroii de pe Titanic

Onoare bravilor care dorm acolo unde zace
Epava navei Titanic sub sloiuri de gheaţă,
Bărbaţi care-au ştiut ce trebuie să fac-un bărbat
Atunci când priveşte-n moartea faţă-n faţă.

"Mai întâi, femeile şi copiii," –
Puternic şi duios strigăt s-a auzit în acea primăvară!
Fiii pe care femeile i-au născut şi alăptat
Şi-au amintit – şi-au avut curajul să moară.

Bărcile s-au strecurat prin întuneric:
Uriaşa nava a gemut: şi apoi, vă imaginaţi...

O, stele ale nopţii, care-aţi văzut acea privelişte,
Depuneţi mărturie, ACEI OAMENI AU FOST BĂRBAŢI!

poezie clasică de Henry Van Dyke, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nori negri s-au abătut

Peste ţara mea grădină,
Nori negri s-au abătut.
A rămas fără lumină
Fiindcă voi aşa aţi vrut.

În alb, toţi v-aţi îmbrăcat.
Aţi simulat puritatea.
Când de fapt, aţi semănat
Peste capitală moartea.

Cu mintea întunecată
Aţi învrăjbit iar românii.
Peste ţara lor bogată
Vreţi să fiţi doar voi stăpânii.

Chemaţi oamenii la luptă
De parcă suntem în război.
În două ţara e ruptă,
De cei care-au ajuns ciocoi.

Ca pe două oşti duşmane
I-aţi aşezat faţă-n faţă.
Le-aţi pus în mâini iatagane
Să-şi spună: Adio viaţă!

Voi aveţi mintea bolnavă.
Nu mai simţiţi româneşte.
Ne vreţi ţara o epavă.
Dumnezeu vă pedepseşte.

Eu, domnilor, vă sfătuiesc
Să staţi o clipă. Vă opriţi!
Şi pentru neamul românesc,
Doar binele să îl gândiţi.

Din nou, lumina să revină
În mintea noastră-a tuturor.
Să păstrăm ţara grădină
Şi pentru neamul viitor.

poezie de Dumitru Delcă (7 iulie 2012)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!