Fabulă mitologică

Apollo, zeul plin de farmec, cu faţa blândă şi candidă,
S-a-ndrăgostit, ireversibil, fatal, de o cariatidă,
Ce templul îl ţinea pe umeri, dar suportând senin povara,
Doar venele-i trădau efortul, ascunse-n piatra de Carrara.
Din flaut el cânta într-una, de dimineaţa până-n noapte
Şi-i mângîia cu mâna trupul cu rotunjimi de mere coapte,
Iar piatra brusc înfiorată de-a sa dovadă de amor,
Chiar rece şi nesimţitoare, se revolta-n interior.
Doar noapţile, pe întuneric când luna-i rătăcea pe chip,
Plângea sublima cariatidă cu lacrimi pure de nisip,
Curgând ca o clepsidră vie, pe piatra rece de granit,
Tânjind la o îmbrăţişare, la un sărut nepreţuit.
Trecură ani şi ani de zile, Apollo nu a renunţat,
Îmbrăţişând statuia care, îndrăgostită, a cedat
Şi a făcut un pas spre dânsul, uitând de toate şi de sine,
Spărgându-se fatal în cioburi, iar templul falnic, în ruine.

Morala 1
Chiar dacă pare calmă, rece şi cu picioarele pe vatră,
De-o mângâi şi îi dai cadouri, nici o femeie nu-i de piatră!

Morala 2
Când dragostea o copleşeşte, femeia cade în greşeală,
Chiar dacă toată lumea crede, că-i uşă de la catedrală.

Morala 3
Femeia este stâlpul casei, din zori şi până-n asfinţit,
Dar totu-n jur se prăbuşeşte, de face doar... un pas greşit!

fabulă de Valentin David
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lebăda iubirii

Iubirea-i minunată,
O lebădă în zbor
De dor mereu purtată
Pe cerul fără nor.

Şi simţi că viaţa este
Un dar nepreţuit,
O tainică poveste,
Un vis fără sfârşit.

Te-mbată fericirea
Trăieşti pe curcubeu,
A ta e strălucirea,
Te plimbi cu Dumnezeu.

Dar puşca ticăloasă
Ţinteşte fără greş,
Iar lebăda frumoasă
Devine doar un leş.

O strângi la piept îndată,
O vrei iar înapoi,
O împăiezi, da'- i moartă,
E rece ca un sloi.

Chiar dacă plângi amarnic
Şi-i mângâi trupul blând,
Din zborul ei năvalnic
Rămâne doar un gând.

poezie de Octavian Cocoş (2 februarie 2022)
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Replică la poezia "Un păcat numit Apollo" de Violetta Petre

Eşti iubirea vieţii mele, m-ai ales dintre o mie
De bărbaţi, tânjind să-ţi fie animal de companie,
Chiar de-s Doberman, pur sânge, suplu, sprinten şi voinic,
Mi-ai pus numele Apollo... pentru tine sunt prea mic!

Îmi pui zgarda la plimbare seara-n drumul spre oraş,
Mă alergi prim magazine, şi apoi îmi dai relaş,
Mă adapi cu poezie şi când poposim la mall,
Îmi dai bere la cutie, însă fără alcool!

Jos, în aurita cuşcă îmi arunci, zâmbind, un os,
Mi-au căzut de-o vreme dinţii şi-i bătrân, nu-i bun de ros,
Ochii m-au lăsat, iar lanţul, scurt, mă face să turbez,
Aş da tot ce am pe lume, pentru-o zi de maidanez...

Însă stând ca o mumie, împăiat pe-o canapea,
Până-n ultima secundă, aprig te voi blestema:
Sper ca-n paiele din mine să se înmulţească molii,
Să-ţi atace astrahanul şi să-ţi intre în fotolii,

Căci geloasă, posesivă, nu o să m-arunci de-acolo,
Chiar şi mort, cu ochi de sticlă, tu mai crezi că sunt Apollo!

poezie de Valentin David
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rondelul toamnei care o să plece

Chiar dacă plouă şi-i destul de rece
Tot am să visez la cerul meu senin
Ascuns acum de nori de ebenin
Ce încearcă soarele iar să mi-l înece

Şi toamna asta ştiu că o să plece
Lăsând în mine urma-i de canin.
Chiar dacă plouă şi-i destul de rece
Tot am să visez la cerul meu senin

În visuri nimeni nu mă poate-ntrece...
Am şi acum acelaşi suflet adolescentin
Să cred că dincolo de gându-mi fulgarin
E veşnica mea vară ce nicicând nu trece
Chiar dacă plouă şi-i destul de rece.

rondel de Bogdan Nicolae Groza
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Efectele geloziei

Vulpoiul, cu o viaţă grea, mizeră,
Fiind un biet şofer de gunoieră,
Ce viaţa-l condamnase la canoane,
Căci zilnic încărca la tomberoane,
Avea în vizuină-o soţioară,
Incandescentă ca o zi de vară,
O vulpe mai subţire ca nuiaua,
Că pe masculi îi apuca damblaua.
Dar într-o zi de marţi, cam fără chef,
Vulpoiul îl rugă, umil, pe şef,
Să-i dea soţiei sale-un loc de muncă,
Să nu mai spele vase în speluncă.
S-a adunat pădurea, ca la urs,
Când vulpea a venit să dea concurs,
Iar şeful, constructiv, i-a-ntins o mână
Şi a testat-o timp de-o săptămână.
Chiar dacă nu era prea educată,
S-a dovedit extrem de talentată
Şi-arzând etape, cu CV-ul gol,
Ajunse vulpea şef la Protocol!
Se descurca-n diverse situaţii,
Vulpoiul era dus în delegaţii,
C-a avansat şi dânsul, va să zică,
Şi-acuma conducea maşină mică.
Cu cât lucra vulpiţa mai din plin,
Vulpoiul rătăcea prin Severin,
Ba chiar ajunse singur şi pribeag,
Ca să păzească via-n Babadag...
Cum vorbele au început să iasă,
Vulpoiul a bătut cu pumnu-n masă
Şi-uitând de politeţe şi sfială,
S-a dus la şef, să-i ceară socoteală.
Nervos, acesta l-a concediat,
Dar îmbunat de vulpe, l-a iertat
Şi astfel a ajuns, din răzbunare,
Vulpoiul muncitor la vidanjare.

Morala 1
Când eşti sărac, gelos, mereu plecat,
Nevasta-ţi face viaţa de rahat.

Morala 2
De muncă uneori îţi piere cheful,
Când soaţa ta pe mână e cu şeful.

Morala 3
Degeaba soţu-i pe volan cu mâna,
Când doar soţia poate trage frâna!

fabulă de Valentin David
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Miez de noapte

Scriu versuri şi atât.

Să dorm nu pot deloc

şi-aş vrea să mai visez,

să-mi amintesc primul sărut,

când timpul s-a oprit în loc.

Să-l recreez...

.

Noaptea m-acoperă

Iar eu mă pierd în vers

precum într-un abis.

Privirea- i ca o negură

şi mă apuc de şters,

căci nu-i nimic de zis.

.

E prea mult haos.

Mă-nvârt în jurul meu

şi tot nu mă găsesc...

Va fi şi mai frumos,

dar nu chiar curcubeu.

Oricum, de pot, zâmbesc.

.

Să fii tu bine, cititor!

Dorinţa va rămâne

mereu la fel.

Voi încerca să zbor

şi să culeg doar bine,

să ne-nfruptăm din el...

.

Devine tot mai rece,

iar trupul cade greu,

alunecând spre sol.

Aş vrea să pot petrece,

dar ăsta sunt doar eu

pierzându-mă în gol.

.

Ascult doar pianul.

Mă bucură de dor

şi mă-nţelege.

Tristeţea - straniul

sentiment. Un nor

ce nu mai merge...

.

Dar ne veghează luna

pe amândoi deodată.

E noapte iar.

Puternică-i lumina

ce zice – niciodată,

nimic, nu-i în zadar.

.

Nici dragostea pustie,

nici sufletul pătat

cu întuneric.

Căzături să tot fie.

În timp am învăţat

să mă ridic...

​

poezie de Pleşa Dragoş Florian din Poezie
Adăugat de Pleşa Dragoş Florian
Comentează! | Votează! | Copiază!

E atât de rece

E atât de rece primăvara care a venit,
Ca sărutul tău care mi-i l-ai dat la despărţire.
De atunci viaţa îmi pare o lamă de cuţit
Fără tine dulcea şi gingaşa mea iubire.

E atât de rece primăvara care a venit
Căci chiar nici pomii nu mai vreau să dea în floare.
Şi sufletul meu de durere e răvăşit,
Fără tine dragostea mea cea mare.

E atât de rece primăvara care a venit
Chiar dacă soarele mai des răsare.
Lumea îmi pare un alb infinit,
Îngropată toată în ninsoare!

E atât de rece primăvara care a venit,
Dar în suflet mai am o speranţă!
Că soarele care a răsărit,
O să topească lumea mea de gheaţă.

poezie de Vladimir Potlog (2 aprilie 2023)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Piatra arsă

Se scurge-n noapte -o altă zi
pierdută-n paşi lăsaţi pe drum
de nerăbdarea lui de-a fi
în casa ce-i, demult, doar scrum.

E vie, încă, -n mintea lui
şi îi vorbeşte tot mai des,
dar el nu spune nimănui
ce, numai el, a înţeles.

Şi merge, merge unde-a fost
o casă-n care a iubit,
iar viaţa lui avea un rost:
era atât de fericit.

Păşeşte, zilnic, pe un drum
cu ochii goi, privirea ştearsă,
şi nu ar renunţa nicicum
la clipele pe-o piatră arsă.

Acolo doar, privind senin,
spre Soarele ce dă-n apus
se simte, iar, de viaţă plin
în amintiri de nerăpus.

E-acolo el, e-acolo ea,
cu ochii înspre depărtare,
spre cerul care ar putea
să le aştearnă iar cărare

Pe care-n amintiri, în vis,
o vede şi o vrea întoarsă
aici, la el, în Paradis,
pe-un ciot de lângă piatra arsă.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Chipul iubirii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Piatra Soarelui

Pământul sub el ascunde,
Fel de fel de piatră rară.
Una, după cum se-aude,
Este chiar piatra de moară.
Alta-i de granit, e mare.
Este piatra cea mai tare.
Una-i neagră, alta-i albă,
Se poartă-n formă de salbă.
Alta-i stâncă neclintită,
În ea crucea e cioplită.
Unele sunt scumpe perle,
Le poţi purta ca mărgele.
O alta are grad înalt
Şi se numeşte diamant.
Dar cea mai scumpă omului
Este Piatra Soarelui.
De mii de ani o căutăm
Şi niciodată n-o aflăm.
Piatra Soarelui, cea rară,
Pentru noi e o comoară.
Cu ea putem ca să vedem
Ce este dincolo de cer.
Dezlegăm orice blestem,
Nimic nu mai e mister.
Cu ea putem descoperi
Enigma Universului.
Iar pe pământ putem grăbi
Prezentul viitorului.

poezie de Dumitru Delcă (2 iulie 2012)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fără comentarii...

Chiar dacă toamna rece
Pare monotonă, tristă,
Nu înseamnă că de-acuma
Să-mi ţin nasul în batistă.

Sau să-mi iau din cui paltonul,
Pentru a nu-ngheţa de frig,
Nu vreau ca să-i ţin isonul,
Dispoziţia să-mi stric.

Lasă-mi bată ea în strună,
Iată, vara caldă trece,
Eu îmi zic mai mult în glumă,
Chiar se face timpul rece.

Dar păstrez considerentul,
Şi concluziile tale,
Mă îmbrac tot în cămaşă,
În picioare-mi iau sandale.

Nu ţin cont nici dimineaţa,
Când văd bruma pe pervaz,
Nici când aerul cam rece,
Mă-nroşeşte în obraz.

poezie de Mihai Leonte (1963)
Adăugat de Mihai Leonte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ritualuri matinale la 60 de ani

I-o serveam nevestei dimineaţă
Şi pe frig năprasnic şi pe soare,
Dar de-un timp, imi spune verde-n faţă,
C-a îmbătrânit şi e prea tare.

Am mai pus vreo două căni de apă
Şi m-am prezentat cu ea degrabă
Dar mi-a repezit precum o ţoapă,
Pretextând că-I lungă, dar e slabă.

M-a şocat cumplit schimbarea sa,
Constatând că nu-i ca înainte
Şi i-am spus atunci s-o facă ea...
Dar era prea neagră şi fierbinte.

A mai pus şi cuburi reci de gheaţă
Zahăr cu miros de mere coapte,
Dar acum i-am spus-o verde-n faţă
Că e rece şi-o prefer cu lapte.

Am chemat vecina, o versată,
Ce gustând, verdictul să ni-l spună
Şi a spus că-i dulce, aromată,
Nu e nici prea scurtă, deci e bună!

Morala

Ca sexagenar n-ai mare vină,
Când îţi bei cafeaua la vecină...

poezie de Valentin David
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sfârşitul fanteziei

Trupul nu va mai începe nimic. Atingându-i globurile ochilor,
poţi simţi că până şi o movilă de pământ este mai vie,
că nici pământul, chiar în zori, nu-i atât de tăcut.
Iar un cadavru nu este decât rămăşiţa unor prea multe treziri.

Noi avem doar acestă putere: de-a începe
fiecare zi a vieţii – înaintea pământului,
sub cerul tăcut – în aşteptarea unei treziri.
Rămâi uimit văzând în zori atâta trudă;
prin trezirea în trezire se face o muncă.
Dar noi trăim doar pentru a ne înfiora
de ceea ce trebuie să facem şi pentru a trezi încă o dată ţărâna.
Asta se întâmplă din când în când.
Apoi totul se linişteşte, împreună cu noi.

Dacă la atingerea acelui chip mâna n-ar tremura –
dacă mâna vie s-ar simţi plină de viaţă atingând acea mână –
dacă-i adevărat că răceala aceea e doar răceala
pământului, îngheţat în zori,
poate ar exista o trezire, iar lucrurile amorţite-n tăcerea
zorilor de zi vor vorbi din nou. Dar mâna mea
tremură, iar din toate lucrurile care există se aseamănă c-o mână
care nu se mişcă.

Alte dăţi, trezirea în zorii zilei
era o durere seacă, o lacrimă de lumină,
o eliberare. Cuvântul, meschin,
al pământului a fost vesel doar pentru un scurt moment; apoi
a muri însemna reîntoarcere acolo. Acum, trupul în aşteptare
e ceea ce-a rămas după prea multe treziri; nu va reveni pe pământ.
Ele nici măcar nu pomenesc despre asta, buzele încremenite.

poezie de Cesare Pavese, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sub semnul lui Brâncuşi

Când umbra se lungeşte în asfinţit de soare,
Chipul cioplit în piatră al,, Porţii de Sărut''
Cu vraja şi sublimul smintiţi în sărutare,
Ascultă cum finalul imploră început.

E locul unde piatra sărută timpul mut,
Cuvântul zugrăveşte din inefabil fraze,
Iar ochii largi sub pleoapă deschişi în absolut
Îşi caută lumina în spaţiul dintre raze.

L-au dobândit poporul, obârşia şi vatra,
Ca binecuvâtare a codrilor prin lut
Şi l-au jurat pe cruce la poarta de sărut
Să ştie tot românul că-i frate şi cu piatra.

O operă a lumii cum nu mai este alta
A scos din piatra sacră nimic şi absolut
Trudită-n praful stelei din care s-a născut
Din dragostea ciocanului cu dalta

poezie de Ovidiu Vasile
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Carpe nihil

"I will not know joy,
Until I will learn to forget
Or until you will remember"

Vino, dar!
E caldă disperarea
Iar tăcerea cea din urmă
Este miere, pe vârful limbii tale
Acum rece.

Vino!
Nu gândi doar piatra moartă
Ci vasul ce odat-a fost
Plin de victorioase vise, aurite
Şi de antici aburi
Acum gol.

Iubite!
Auzi-mi ruga, azi doar blând zefir
Vezi-mi ochi odat'
Atât de vii.
Şi crede!
C-am să te aştept...
Până,
Urma-mi în aspra piatră
Va încleşta încă o dată
Gâtul tău.

poezie de Iris Barbulescu
Adăugat de Doinita Raclariu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Femeia mea

Femeia mea nu se aseamănă cu altele,
Are fluiere fine, şolduri prelungi,
Mijloc subţire de frică-ai că-l frângi
Uneori cred că soră-i cu algele.

Teamă aş avea chiar de-a o-atinge,
Când lacrimă-i ce pe-obraji se prelinge,
Şerpoaică, ce se strecoară în iarbă
Cu pielea când rece când caldă.

Femeia mea are pasul uşor,
De o strâng în palme se preface în fum,
Lasă în urmă doar miros de parfum
Şi se-adună toată într-un nor.

Nu muşcă, nu latră, nu zgârâie
Doar dacă-i pui zgardă mârâie,
S-o-nfurii să nu te pună ispita
Se preface-n scânteie dând cu copita.

Femeia mea miroase a vară,
În fiece zi în alt fel înfloreşte,
Ba chiar într-o zi eu cred c-am zărit
Femeia mea prefăcută în peşte.

Femeia mea nu-i ca alte femei,
Sfredel o simt şi când doare arcuş,
Fină mătase mereu pielea ei
Cred că întrece chiar ursul de pluş.

Gura ei nu-i ca alte guri,
Un sărut de-ndrăzneşti ca să-i furi
Sărutul de-nceput o să ceară altul
Pe mine odată mă puse păcatul!

Femeia mea este tare şucară,
Iese în urbe la ceasuri de seară,
Şi-oricât de mare în urmă-i e turma
Ea numai mie îmi caută urma.

poezie de Valeria Tamaş
Adăugat de valeria
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce m-aş întreba când ştiu...

Nu tremurau salcâmii sub gerul iernii,
se scuturau doar crengile de chiciura cea rece,
Iar prin văzduh vântul trecea vuind,
de-atâtea nopţi îngenuncheate unui gând ce trece.
Nu se scurgeau prin timp trăiri efemere,
se adunau în amintiri plăcute,
Chiar dacă-ades, chiar şi prin vreme,
rămâneau tăcute şi mute.
Nu se-ascundeau stelele după norii cei gri,
se aprindeau în fiecare noapte pe bolta cerească,
Chiar dacă uneori doar pe cerul sufletului meu
mi se părea că e întuneric într-o noapte atât de albastră.
Nu îmi era frig, poate doar puţin teamă,
că viaţa se va scurge-n nemurire,
Dar tot speram ca într-o zi să îi dau
sensul spre o nouă mântuire!

poezie de Liliana Andrei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce simte inima mea

Iar mă cuprinde dimineaţa
Încă o noapte n-am dormit,
Zorile îmi spală faţa
Sufletul mi-e răvăşit.

Iar visez la mângâiere
Şi că ochii îmi săruti,
Iar m-apasă o durere
Simt cum cad şi nu m-ajuţi.

Niciodată cu cuvinte
N-am să pot ca să-ţi explic,
Tot ce inima mea simte
Şi ce greu e să te implic.

Totu-n jur este prea rece
Rece e-n inima mea,
Singură şi nu-mi mai trece
Din minte figura ta.

Dar eu cu sufletul imimos
Păstrez o vagă amintire
A unui chip frumos
Ce-a însemnat iubire.

poezie de Eugenia Calancea (12 iulie 2018)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Statuia de mândră floare

În curtea mareşalului Amor
Se beau licori în cupele de dor,
Povestea-nlănţuieşte toţi supuşii,
Bucuria-i spânzurată-n stâlpul uşii.

În curtea mea stau singur pe o piatră,
Umbrele dansează în cascadă.
Mareşalul Amor iese din veşnicie,
Învăluit de îngeri şi de poezie.

Acum e linişte. Piatra deşelată
Primeşte raze dulci şi se dilată,
Sub ochii de clepsidră iubitoare
Creşte statuia ta de mândră floare!

poezie de Marin Moscu
Adăugat de Marin Moscu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cioara vopsită

Cioara, ce clocea de-o lună ouăle într-un cuibar,
Când veni curând sorocul, observă ceva bizar:
Printre puii ce ieşiră, de un negru-abanos,
Se mişca o arătare c-un aspect cam dubios,
Albă mică şi fragilă, gureşă din cale-afară,
Dar ca glas, indubitabil, croncănea precum o cioară.
Îngrozită, panicată, vrând micuţul să-l ascunză,
Soţul său să nu îl vadă, l-a acoperit c-o frunză
Şi cu gândul să evite diferendele nebune,
L-a vopsit pe de-a întregul, tăvălindu-l în cărbune.
Şi aşa trecu de criză, evitând o confruntare,
Dar fugi ca o furtună la bătrâna vrăjitoare.
Cotoroanţa, ascultând-o cu un aer cam tălâmb,
O-ntrebă de e cuminte, de-a călcat vreodată strâmb,
Dacă e însărcinată, de-a luat penicilină,
Dacă a făcut vreodată dragoste şi pe lumină,
Dacă s-a scăldat în lapte, dacă-n timpul ce-a fost grea
A mâncat mai des lactate, caşcaval sau telemea.
Cioara a răspuns spăşită că a mai păcătuit,
Însă cu cioroii tineri, de un negru-antracit,
Dar şi-a amintit cu spaimă de un sumbru amănunt:
Că greşise, doar o dată, c-un bătrân croncan cărunt,
La un chef ce se ţinuse într-n plop de protocol.
El era cioroiul alfa, şeful peste-ntregul stol
Şi a condiţionat-o să-i dea post la un birou,
Cu-avantaje sexuale, deci i-a afectat un ou.

Morala 1

Frunzele, chiar de la Eva, verzi, uscate, mari sau mici,
Pot ascunde pui de cioară, dar şi alte păsărici.

Morala 2

Sunt ciudate fenomene şi se cade în ispită,
Când pe la birou se umblă cu o cioară cam vopsită.

Morala 3

Părul negru nu-i în stare nici în grup, câteodat',
Ce e apt să săvârşească, lesne, părul grizonat.

fabulă de Valentin David
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Femeia e o carte scrisă

"Femeia e o lume de mister!?"
Femeia e o carte scrisă, rămasă-n biblioteca tristă
Definiţia divină a femeii e chiar acel sâmbure de viaţă
Ce va răsări din piatră seacă,
Ea, e chiar acel pântece necesar pentru o nouă viaţă.

"Dorinţă şi speranţă în neant?"
Acea nimfă căutată de zeii Olimpului??
Da, este chiar ea o definiţie a frumuseţii şi artei
Ce se etalează-n faţa ta.
Acea oglindă,
Chiar deşartă ispită!
Ce nu răspunde imediat durerii tale.

Femeia a înviat odată cu tine, odată cu viaţa
Şi nu va risipi acele sentimente pure, în nisipul infertil
Ea, dănuie în zi sau noapte, cu magice surâsuri vii
Ea este însuşi lumea toată.
Ea este arta.
Poezia.

poezie de Ileana Nana Filip
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu murdăriţi iubirea

Nu doar femeia, e singura ce ştie,
Că viaţa nu-i un veşnic Paradis,
Sau că iubirea nu-i o fantezie
Ce se bazează pe un compromis.

Şi nu numai bărbatul poartă vina,
Când dragostea dispare ca un fum,
O prietenă sau poate chiar vecina,
Sunt cele care îl abat din drum.

Taifun, în orice cuplu se arată,
Şi rupe uneori macii iubirii,
Prin vorbe cu tăişuri de săgeată,
Ce lasă-n urmă spectrul despărţirii.

Iubirea nu se ţine-n colivie
Sau în orgolii pline de frustare
Şi chiar de pare că nu mai e vie,
Când e reală ea nicicând nu moare.

Femeie sau bărbat, aceiaşi vină,
Au amândoi dacă din întâmplare,
Găsesc pe cineva care-i alină
Când spinii geloziei n-au iertare.

Nu spuneţi deci că ea e vinovată,
Şi nici că doar la el este pricina,
Findcă nu poate fi adevărată
Iubirea-n care se strecoară tina.

poezie de Dorina Omota
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!