Soţie bolnavă

A fost bolnavă ani şi ani;
Într-o zi m-a chemat să-mi spună ceva.
Nu putea vorbi limpede,
Iar lacrimile-i curgeau râuri pe obraz.
"Te împovărez cu nişte copii,
Cu copiii noştri, în curând orfani.

Nu-i lăsa flămânzi sau în frig;
Dacă greşesc nu-i lovi.
Când îl vei lua în braţe pe cel mic,
Legănă-l şi cântă-i de nani-nani.
Nu uita să faci asta."

Înainte de a muri a mai spus,
"Când i-am luat in braţe prima oară n-aveau îmbrăcăminte,
Iar acum hainele lor n-au căptuşeală."

Am închis uşile şi ferestrele,
Am părăsit copiii rămaşi fără mamă.
Când mi-am întâlnit prietenii, am plâns.
M-am aşezat jos, neputând să-i însoţesc.
I-am rugat să cumpere nişte dulciuri copiilor mei.
Am plâns în faţa lor.
Am încercat să nu mă vait, dar durerea era prea mare.

Am dat prietenilor banii trebuincioşi.
Când m-am întors acasă copiii
m-au întrebat de ce mama lor nu-i mai ia în braţe...
Am umblat încolo şi încoace
Prin camera aceea goală.

Apoi am ieşit afară şi am jurat,
"Voi uita şi nu voi mai vorbi despre ea niciodată."

poezie de Autor necunoscut,sec. I î.e.n - China, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

30.09.1996

Seară.
Nu voi mai vorbi despre neguri.
Voi nota doar că am meditat şi azi
dacă să-i spun sau nu,
că m-a înţepat de câteva ori,
aş putea spune că m-a întărâtat,
dar nu i-am răspuns,
nu i-am spus că-mi aminteşte de cineva
ştiut de zece ani.
În octombrie se vor împlini.
Mă dusesem pe întâi, secretara
m-a chemat peste o săptămână,
când am venit şi am fost acceptat.
Deci pe 9 octombrie, probabil, mi-am
început, îmi începusem cursurile
în clasa a unsprezecea.
Oi fi văzut-o din prima zi?
Se pare că nu, oricum în următoarele,
foarte repede...
Nu-mi propun nimic deosebit,
dar versurile astea chiar nu-s versuri
vreau să fac versuri sau jurnal
sau să-mi notez ceva indiferent ce
cum să continui
la aparat cântă,
mâncarea aşteaptă să fie făcută,
dar trebuie să continui.
Încerc să-l citesc pe Mircea Ivănescu.
Desigur, fiecare are locul său în lume,
modul său de expresie, dar
ce este arta
încă n-am aflat.
Dacă nu am ceva de spus...
Lumii m-am arătat,
dar lumii nu-i pasă de mine,
dar ce-i pasă lumii de mine.
Oh, când voi fi mulţumit de mine
mi-am tras la sorţ cine-mi
va fi nevastă, pe cine trebuie
să mă concentrez; din trei.
a rămas cea mai veche
pe care-o ştiu de zece ani.

poezie de Marius Irimia (1996)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Hannibal Lecter: Îmi vei spune acum. După uciderea tatălui tău ai rămas orfană. Aveai 10 ani. Ai mers să locuieşti cu nişte verişori la o fermă de oi şi cai în Montana. Şi...?
Clarice Starling (ochii i se umezesc): Şi într-o dimineaţă, pur şi simplu am fugit.
Hannibal Lecter: Nu "pur şi simplu", Clarice. Ce te-a determinat? La ce oră te-ai pornit?
Clarice Starling: Devreme, încă era întuneric.
Hannibal Lecter: Înseamnă că te-a trezit ceva, nu-i aşa? Un vis? Ce a fost?
Clarice Starling: Am auzit un zgomot ciudat.
Hannibal Lecter: Ce era?
Clarice Starling: Erau... ţipete. Un fel de ţipete, ca vocile unor copii.
Hannibal Lecter: Ce ai făcut?
Clarice Starling: Am coborât, afară. M-am furişat în şopron. Îmi era atât de frică să mă uit înăuntru, dar trebuia s-o fac.
Hannibal Lecter: Şi ce ai văzut Clarice? Ce ai văzut?
Clarice Starling: Miei. Mieii ţipau.
Hannibal Lecter: Tăiau mieii de primăvară?
Clarice Starling: Şi ţipau.
Hannibal Lecter: Şi ai fugit?
Clarice Starling: Nu. Mai întâi am încercat să-i eliberez. Am deschis portiţa ţarcului lor, dar ei n-au fugit. Pur şi simplu stăteau acolo, confuzi. Nu fugeau.
Hannibal Lecter: Dar tu puteai aşa că ai fugit, nu-i aşa?
Clarice Starling: Da. Am luat un miel şi am fugit cât de repede am putut.
Hannibal Lecter: Încotro te îndreptai?
Clarice Starling: Nu ştiu. Nu aveam nici apă, nici mâncare şi era foarte frig afară, foarte frig. Credeam că dacă voi putea salva măcar unul, dar... era atât de greu. Atât de greu. Nu am făcusem mai mult de câţiva kilometri când m-a luat maşina şerifului. Fermierul era atât de furios încât m-a trimis la orfelinatul luteran din Bozeman. N-am mai fost niciodată la fermă de atunci.
Hannibal Lecter: Ce s-a întâmplat cu mielul tău?
Clarice Starling: L-au omorât.

replici din filmul artistic Tăcerea mieilor, scenariu de Ted Tally, după Thomas Harris
Adăugat de Butnariu Iris Paula
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prietenul meu, patul

Cănd m-am născut, mama m-a înfăşat
Cu dragoste şi m-a culcat în pat,
Eu, adomind, din plâns am încetat:
E cel mai bun prieten al meu pat!

Când am crescut, cu-n umed sărutat,
Ademenind femeile in pat
În desfătări de-amor m-am cufundat:
E cel mai bun prieten al meu pat!

Când mai târziu femeie mi-am luat,
Am zămislit un prunc în al meu pat
Să fie Domnul nostru lăudat,
E cel mai bun prieten al meu pat!

Acum când sunt cu duhul tulburat,
Fără să fi mâncat, în al meu pat
Cu faţa la perete m-am culcat:
E cel mai bun prieten al meu pat!

Cu lacrimi de durere m-am rugat,
Iar Dumnul a privit spre al meu pat:
"I-aţi patul tău şi umblă!'' Şi-am umblat
E cel mai bun prieten al meu pat!

poezie de David Daniel Adam (18 iunie 2020)
Adăugat de David Daniel Adam
Comentează! | Votează! | Copiază!

Roscoe Purkapile

Mă iubea.
Oh, cum mă iubea –
N-am avut o şansă să scap
Din prima zi când m-a văzut.
După ce ne-am căsătorit, am sperat
Că-şi va dezvălui partea muritoare şi mă va elibera
Sau va divorţa de mine. Dar... puţini mor şi nimeni nu renunţă.
Apoi, într-o nebunie, am fugit de-acasă şi dus am fost pentru un an.
Dar ea niciodată nu s-a plâns. A spus ca totul o să fie bine acum,
Că m-am întors. Şi mă întorsesem.
I-am spus că în timp ce făceam o cursă cu barca
Am fost capturat lângă Van Buren Street
De piraţii de pe lacul Michigan,
Ţinut în lanţuri, aşa ca nu am putut să-i scriu.
A plâns şi m-a sărutat spunând că a fost îngrozitor,
Şocant, inuman.
Atunci am înţeles că, de fapt, căsătoria noastră
Era un privilegiu divin
Şi că nimic nu o putea desface
În afară de moarte.
Am avut dreptate.

epitaf de Edgar Lee Masters din antologia de versuri Antologia de la Spoon River, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

După doi ani m-am întors acasă, ş-am început să fac singur iconiţe. Era vară. Duminica mă duceam la obor. Îmi aşterneam hainuţa jos, îmi întindeam marfa pe ea şi-mi aşteptam muşterii, ca orice negustor. Treceau femei sărace, oameni de la ţară, mă întrebau cine le-a zugrăvit, le spuneam că eu... şi cumparau, bieţii oameni, ziceau că-s icoane cu noroc, de la un copil nevinovat. Doamne, cu ce bucurie am venit eu acasă dupa cea dintâi afacere a mea! Făcusem vreo zece sorcoveţi şi când i-am pus mamei în mână, s-a uitat la bani, apoi la mine şi m-a întrebat îngrijată de unde-s, că eu lucrasem pe ascuns icoanele. Când i-am spus, m-a sărutat, a dat să zică ceva şi s-a întors repede cu faţa spre fereastră, că-i venea să plângă. Aceea a fost, poate, cea mai fericită zi din viaţa mea.

citat celebru din Nicolae Grigorescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Târziu

Când v-am rugat să-i ocrotim,
Când v-am rugat a nu-i uita,
N-aţi auzit şi mi-aţi răspuns
Că-i o problemă foarte grea.

Şi-am fost ridicol stăruind
Şi-am încercat să vă mai spun
Şi noi m-aţi învinovăţit
Şi m-aţi considerat nebun.

Şi eu v-am zis că nu e timp,
Că suntem nişte pasageri,
Şi voi aţi construit minciuni,
Mai multe astăzi decât ieri.

Şi-acum de ce vă bucuraţi
De arta celor ce-au murit,
Când voi i-aţi condamnat pe ei
La trai pe muchie de cuţit?

O locuinţă v-am cerut,
S-o dăm artiştilor pribegi,
Şi jaful vostru mi-a răspuns
Cu literele unei legi.

Acum, e gata casa lor
Şi v-aţi putea şi voi mândri
Că daţi o casă celor morţi,
Deşi ei v-au cerut-o, vii.

Târziu răspuns şi ipocrit,
Artiştii au ajuns pământ,
E gata casa vieţii lor,
Dar locatarii nu mai sunt.

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-e dor de copiii mei...

Nu vă speriaţi copiii mei,
Când va tuna şi fulgera afară,
E dorul meu ce vine la voi
Şi care pe voi vă cheamă.

Mi-e dor de voi copiii mei,
Comoara mea cea sfântă...
Să vă strâng la al meu piept,
Cu-o dragoste adâncă...

Chiar dacă astăzi părul meu
Pe la tâmple mi-a albit,
Voi sunteţi tot copiii mei,
Pe care eu mult i-am iubit.

Şi chiar oriunde vă aflaţi,
De mama să nu uitaţi,
Că eu mă rog în fiecare noapte,
Ca domnul să vă de-a sănătate.

poezie de Eugenia Calancea (17 august 2017)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu a trebuit să plâng singur

Doamne,
Îmi amintesc ziua
Când tata mi-a prins mâna în uşă.
Durerea a fost atât de puternică.
Nimic nu a mai existat
În afară de durere.

Apoi
Tata m-a luat în braţe
Şi m-a ţinut strâns
Şi m-a chemat pe nume în şoaptă
Iae
Şi iar
Şi iar.
Durerea nu înceta,
Dar ştiam
Că nu sufăr singur.

Doamne, îmi amintesc ziua
Când a murit.
Durerea a fost atât de puternică,
Încât mi-a tăiat orice răsuflare.
Nimic nu mai exista
În afară de durere.

Atunci Tu m-ai luat în braţe
Şi m-ai ţinut strâns
Şi m-ai chemat pe nume în şoaptă
Iar
Şi iar
Şi iar.
Durerea nu înceta,
Dar ştiam
Că nu trebuie să plâng singur.

poezie de G. Gant din Vitamine duhovniceşti pentru inimile rănite, traducere de Anthony M. Coniaris
Adăugat de L, Iuliana
Comentează! | Votează! | Copiază!

Clipa în care am vrut să o strig pe mama

mama n-a murit
am văzut-o în vis
frământa aluatul pentru
praznicul bunicului plecat
cu o zi înainte de Crăciun
m-a privit cum priveşti lumina
din felinarul abia aprins apoi
a îngenuncheat pe întunericul
rămas în casă şi a plâns
am impresia că-l ruga pe Dumnezeu
să mă ţină de mână aşa cum o făcea
când eram mic

de jur împrejur linişte
şi o mlaştină invizibilă
din care
încercam să ies
transpiraţia ieşită prin piele
îmi năucea privirea
gol şi singur în faţa
amintirii cu moartea
mi-am împreunat mâinile
şi plin de iubire
am modelat un Dumnezeu
pe care să-l întreb despre mama

mi-am amintit atunci ziua în care
tata şi-a îmbrăcat costumul negru
m-a luat de mână şi
m-a dus la biserică
pe drum se confesa
ca unui om mare

în dimineaţa aceea am plâns

gândul meu s-a întâlnit cu Dumnezeu
şi atunci i-am cerut voie
să vorbesc cu mama
îmi era frică să o strig
în tăcerea dintre noi
s-a cuibărit o durere
mi-am lipit obrazul de pieptul lui tata
şi am plâns

ploua şi era frig...

(Autor: Teodor Dume)

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ritualuri matinale la 60 de ani

I-o serveam nevestei dimineaţă
Şi pe frig năprasnic şi pe soare,
Dar de-un timp, imi spune verde-n faţă,
C-a îmbătrânit şi e prea tare.

Am mai pus vreo două căni de apă
Şi m-am prezentat cu ea degrabă
Dar mi-a repezit precum o ţoapă,
Pretextând că-I lungă, dar e slabă.

M-a şocat cumplit schimbarea sa,
Constatând că nu-i ca înainte
Şi i-am spus atunci s-o facă ea...
Dar era prea neagră şi fierbinte.

A mai pus şi cuburi reci de gheaţă
Zahăr cu miros de mere coapte,
Dar acum i-am spus-o verde-n faţă
Că e rece şi-o prefer cu lapte.

Am chemat vecina, o versată,
Ce gustând, verdictul să ni-l spună
Şi a spus că-i dulce, aromată,
Nu e nici prea scurtă, deci e bună!

Morala

Ca sexagenar n-ai mare vină,
Când îţi bei cafeaua la vecină...

poezie de Valentin David
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rugăminte

La ţară într-o căsuţă
Stă şi plânge o măicuţă.
E bătrână, nu mai poate
Să-şi ducă povara-n spate.

După ani cu bucurii
E uitată de copii.
A muncit şi zi şi noapte
S-ăibă copiii de toate.

Fir-aţi voi să fiţi, copii,
Cu-ale voastre bucurii,
Aţi uitat că v-am făcut
Şi cu trudă v-am crescut.

V-am dat viaţă, v-am pus nume,
Iar acum uitaţi de mine.
Pentru ce m-am chinuit
Pe voi, de v-am înstărit?!

Acum sunt dată uitării,
Sunt în pragul disperării.
Mai veniţi, copii, acasă,
Să vă văd pe lângă masă!

Să vă strâng la pieptul meu,
Că mi- e muică tare greu...
Maică, veniţi cu nepoţii,
Ei sunt bucuria vieţii!

Nu-i cunosc, nu i-am văzut,
După ei acuma plâng.
Veniţi cu ei să mă vadă,
Să-i văd şi eu prin ogradă!

poezie de Constantin Chelaru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Străinul

într-o noapte
un străin ne-a bătut la poartă
eram copil
era toamnă abia împlinisem patru ani
ai mei i-au dat să mănânce ceva
pâine cu brânză şi ceapă
apoi l-au culcat cu mine în pat
în camera mea
o cameră mică cu tavanul jos
fără lampă
doar o candelă aprinsă mereu
privită de afară ţi se părea că
fereastra era în flăcări
umbre alungite bântuiau dudul
din faţa casei lângă fântână
câinele a început să urle
sfâşietor la lună
şi toată noaptea nu am putut să dorm
i-am privit somnul
cum zgâlţâia patul şi casa
şi întunericul nopţii
mă înfricoşa
când s-a făcut dimineaţă
străinul i-a luat lui tata căruţa
şi caii şi pe mine sub braţ
de atunci nu mai ştiu nimic
despre ai mei
nici despre mine
ochii mi-au ars în plâns
până am orbit
anii s-au scurs precum clipele
până m-am stins
abia atunci a venit un înger
m-a luat de mână şi m-a dus
înapoi acasă la părinţii mei
era linişte şi fain
ca şi cum aş fi ajuns în rai

mult mai târziu am aflat
că mi-a fost dat străinul
şi că rostul lui a fost
să scrie pe sufletul meu nimicuri
cu litere reci cum a scris şi Nichita

poezie de Petre Ioan Creţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copii care uităm

Atât de sus mă urci, visând,
Că totul pare foarte mic,
Privesc în jos, înţelegând,
Cum fără Tine... nu-i nimic!

Şi mă întreb de ce contăm,
Când ai putea şi fără noi?
De ce accepţi să existăm,
Acum şi-n ziua de apoi?

De ce ne ierţi şi ne ajuţi,
Chiar şi atunci când nu putem?
Ştiu bine Doamne, suntem mulţi,
Ce te-am pierdut... sau nu te vrem

Dar totuşi încă ne mai ţii
În braţe, când nu merităm,
Ne dai suflarea, să fim vii,
Cu toate că-n păcate stăm

Atât de mare-i voia Ta
Ca noi să devenim mai buni,
Să fim copiii ce vor vrea
Doar binele acestei lumi

Am să te rog... ne iartă iar!
Răbdare ai... mai încercăm,
Nu suntem Doamne în zadar,
O ştim prea bine... dar uităm

poezie de Adi Conţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lia: Deci, mama ta împlineşte mâine de abia 45 de ani... Era foarte tânără când ai apărut tu pe lume, în viaţa ei.
Lucian: Da, aşa e... Avea de abia 17 ani, era practic o copilă! N-am înţeles niciodată de ce s-a grăbit atât de mult, de ce s-a căsătorit atât de devreme; practic, nu existau motive.
Lia: Poate pentru că-l iubea prea mult pe tatăl tău şi n-a vrut să-l piardă.
Lucian: Probabil, dar... Avea doar 16 ani! Era pur şi simplu un copil! N-am îndrăznit niciodată s-o întreb de ce... Pentru tatăl meu, nu era deloc prea devreme, el e cu 11 ani mai mare ca ea. Dar putea să aştepte câţiva ani, măcar până la majoratul ei, dacă o iubea cu adevărat!
Lia: Poate, dar priveşte partea bună a lucrurilor. E mult mai bine că s-a întâmplat astfel!
Lucian: Mai bine? De ce? Care ar fi partea bună a lucrurilor, în toată chestia asta?
Lia: Pentru că, altfel, n-ai mai fi fost tu acum, aici, cu noi. N-ai fi putut participa la această misiune. Ai fi fost poate prea mic la data lansării. N-ai mai fi fost tu comandantul nostru!
Lucian: Mda... Cum să nu?! Ce pierdere dezastruoasă pentru voi! Mare scofală, nu-i aşa?!
Lia: Păi, mare, pentru că, cine ştie cine ar fi fost în locul tău şi cum s-ar fi purtat cu noi... Deci, o iubeşti foarte mult pe mama ta.
Lucian: Da, o iubesc, normal. Dar nu i-am spus-o niciodată, sau cel puţin nu-mi amintesc să-i fi spus şi nici nu m-am străduit să-i arăt acest lucru. De obicei, eram doar foarte încăpăţânat şi nu îi dădeam niciodată ascultare.
Lia: Nu mă surprinde deloc! Acest comportament te caracterizează, în general.
Lucian: Ah, te rog... Nu-i momentul să-mi aminteşti şi tu! Ce-ai vrea, am defectele mele...
Lia: Aşa e, le cam ai.

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec

A venit un lup din crâng
Şi-alerga prin sat să fure
Şi să ducă în pădure
Pe copiii care plâng.

Şi-a venit la noi la poartă
Şi-am ieşit eu c-o nuia:
"Hai la maica să te joace"-
- "Lup flămând cu trei cojoace,
Eu chemam pe lup încoace,
El fugea-ncotro vedea.

Ieri, pe drum un om sărac
Întreba pe la vecine:
"-Poartă-se copiii bine?
Dacă nu, să-i vâr în sac!"

Şi-a venit la noi la poartă
Şi-am ieşit eu şi i-am spus:
-"Puiul meu e bun şi tace,
Nu ţi-l dau şi du-te-n pace!
Eşti sărac dar n-am ce-ţi face!
Du-te, du-te!" Şi s-a dus.

Şi-a venit un negustor
Plin de bani, cu vâlfă mare,
Cumpăra copii pe care
Nu-i iubeşte mama lor.

Şi-a venit la noi la poartă
Şi-am ieşit şi l-am certat:
-"N-ai nici tu, nici împăratul
Bani să-mi cumpere băiatul!
Pleacă-n sat că-i mare satul,
Pleacă, pleacă!" Şi-a plecat.

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ia uite-o pe Medi cu sarafanul ei

Când am avut întâlnirea de 25 de ani
de la terminarea liceului
m-am dus acasă
în oraşul în care m-am născut
nu ştiam ce rochie să mă îmbrac
ca să fiu cât mai frumoasă
şi atunci mama mi-a spus
"Ce-ar fi, Medi, să îţi iei sarafanul
cu care te duceai la şcoală?
l-am pus bine după ce ai fugit
de acasă
ca să iei viaţa în piept
l-am pus printre lucrurile frumoase
la care mă mai uit când şi când
ca să îmi reamintesc de acele vremuri
în care eram tânără
şi mă iubea taică-tău
ca pe o femeie frumoasă
ce-ar fi să-ţi pui sarafanul
acela pe tine?
Eu cred că te încape
şi acum"
Apoi a deschis uşile dulapului
şi a scos un geamantan vechi
pe care l-a desfăcut cu mare grijă
de parcă ar fi fost un seif
şi a scos uniforma pe care o purtam
la şcoală
avea chiar şi emblema
prinsă în piept
dacă mai e cineva
care să ştie ce e aia o emblemă
Uite şi banderola, mi-a spus
şi mi-a întins cordeluţa albă
pe care o împletise cu mâinile ei
atunci când era tânără şi frumoasă
şi tata îi trimitea scrisori
pe Strada Florilor
iar ea visa că va avea o fată
care se va numi
ca şi mine
Medeea,
iar eu am luat-o
şi mi-am prins-o în păr
sarafanul îmi venea de minune
parcă nici nu trecuseră
atâţia ani
eram din nou şcolăriţă
şi când m-am dus la liceu
toţi colegii au rămas încremeniţi
aproape nu le venea să creadă
că este adevărat
Ia uite-o pe Medi cu sarafanul ei,
se minunau care mai de care,
S-a întors la fel de tânără
ca atunci când a plecat
putem să ne pozăm şi noi cu tine?
Puteţi, bineînţeles că puteţi, doar am fost
colegi
am împărţit aceleaşi vise
cât încă mai visam
bineînţeles că puteţi!
Odată ajunsă în clasă
inclusiv domnii profesori
au vrut să ne pozăm împreună
parcă întineriseră deodată
erau numai zâmbet
domnii profesori
de la liceu,
apoi ne-am aşezat fiecare în banca lui
aşa cum stăteam înainte
şi domnul diriginte a început să strige
catalogul
fiecare aştepta cuminte la rând
striga prezent
după care îşi etala realizările
aveam chiar şi un secretar de stat
printre noi
vorbea foarte rar şi apăsat
conform rangului
pătruns până la lacrimi
de importanţa lui,
după el am urmat eu
nici că se putea moment
mai potrivit
şi dirigintele m-a întrebat
zâmbindu-mi cu subînţeles
ca unei şcolăriţe timide,
Ia spune, Medi, ce ai făcut tu
în tot acest timp
erai unul dintre cei mai buni copii
pe care i-am avut
ia spune,
unde ai ajuns?
La Voluntari, domnule diriginte,
i-am răspuns,
iar el s-a mirat, apoi mi-a zis,
Nu am auzit niciodată până acum
de Voluntari,
e un oraş mare? Unde-i
localizat?
Aş, i-am răspuns, este un orăşel prăfuit
de lângă Bucureşti, capitala
scumpei noastre patrii,
aproape cât o comună
dacă nu şi mai mic,
acolo
sunt profesoară
de copii invizibili
Cum adică invizibili? s-a mirat el
şi mai mult
Care nu se văd, i-am răspuns,
pentru că nu-i doreşte nimeni
şi atunci au devenit străvezii
ca o gelatină
asta am vrut să spun,
iar cea mai mare realizare a mea
este că pot încăpea şi acum
în acest sarafan,
Bineînţeles că
toţi au început să râdă
chiar şi domnul diriginte
dar apoi n-a mai râs
şi m-a întrebat,
Cum de a ajuns la Voluntari
o fată aşa deşteaptă ca tine?
Auzisem că ai terminat
Facultatea de Horticultură
şi faci grădini
pentru oameni bogaţi
care plătesc bine
nicidecum că eşti profesoară
tocmai la capătul pământului,
Tot grădini fac şi acum, i-am răspuns,
dacă înţelegeţi ce vreau să spun
iar dumneavoastră sunteţi primul
care ar trebui să înţeleagă
întrucât lucraţi cu copiii,
doar câ grădinile pe care le fac
de data asta
sunt mult mai frumoase
decât cele dinainte
au în ele
ceva sălbatic
şi viu
pentru că s-au născut din pământ arid
şi se luptă ca să supravieţuiască,
Foarte frumos, Medi, mi-a răspuns el
foarte frumos ai vorbit
şi profund
acum înţeleg de ce ai venit
îmbrăcată în uniforma
de liceancă
tu ai rămas la fel de copil
ca atunci când ai plecat
în timp ce noi am îmbătrânit
odată cu visele noastre,
Când m-am întors acasă
mama m-a rugat să-i dau sarafanul
ca să-l pună la loc
dar nu m-am mai putut dezlipi de el
m-am gândit să le fac o surpriză
elevilor mei
şi m-am dus aşa îmbrăcată
eram curioasă dacă mă vor recunoaşte
primul care m-a observat a fost Alex,
Ia uitaţi-vă, copiii, a zus el,
ne-a venit o nouă colegă,
sper că va sta cu mine în bancă,
Fugi de-aici, i-a răspuns Apostolea,
sigur va fi colega mea,
prima care s-a prins a fost Valentina
cum şi era de aşteptat,
Doamne, a zis ea, dar dumneavoastră sunteţi
doamna Medeea
credeam că ne-a venit o nouă colegă
şi când colo eraţi chiar dumneavoastră
cât pe ce să ne păcăliţi
Dar chiar aşa şi este, i-am răspuns,
eu sunt noua voastră
colegă
mă primiţi şi pe mine printre voi?
nici nu vă închipuiţi ce drum lung şi anevoios
am străbătut
ca să ajung aici

poezie de Florentin Gheorghe Sorescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Autobiografie

Uneori
când venea vorba despre ea însăşi
mama spunea:
Viaţa mea e tristă şi liniştită,
eu întotdeauna am păşit în vârful picioarelor.
Dacă mă supăr un pic
şi bat din picior,
ceştile pe care le am de la mama,
încep să zdrăngăne pe şifonier
şi mă fac să râd.

Când m-am născut, aşa mi s-a spus,
un fluture a intrat pe fereastră
şi s-a aşezat pe patul mamei,
dar în acelaşi moment un câine a urlat în curte.
Mama s-a gândit
că e un semn rău.

Viaţa mea n-a fost chiar
aşa de liniştită ca a ei.
Dar când, cu mâhnire,
iau seama la ce se întâmplă-n zilele noastre,
privind prin nişte rame din care fotografia lipseşte,
şi tot ce văd e un zid prăfuit,
realizez că a fost, totuşi, minunată.

Sunt multe momente
pe care nu le pot uita,
momente ca strălucirea florilor
de toate culorile şi nuanţele,
seri pline de miresme,
asemeni strugurilor roşii
ascunşi în frunzele întunericului.

Am citit cu patimă poezii
şi am iubit muzica,
şi m-am aventurat, întotdeauna mirat,
dintr-o frumuseţe-n altă frumuseţe.
Iar când am văzut prima oară
fotografia unei femei goale
am început să cred în miracole.

Viaţa s-a desfăşurat repede.
A fost prea scurtă
pentru dorinţele mele
care erau fără limite.
Înainte să-mi fi dat seama,
sfârşitul vieţii mele era aproape.

Moarte-mi va bate curând la uşă
şi va intra.
Surprins şi îngrozit mi se va tăia respiraţia
şi voi uita să respir din nou.

Poate o să mai am fericirea
încă o dată să sărut mâinile
celei care cu răbdare şi-n pas cu mine
a mers şi-a mers şi-a mers,
şi care m-a iubit cel mai mult.

poezie clasică de Jaroslav Seifert, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Clipa î

mama n-a murit
am văzut-o în vis
frământa aluatul pentru
praznicul bunicului plecat
cu o zi înainte de Crăciun
m-a privit cum priveşti lumina
din felinarul abia aprins apoi
a îngenuncheat pe întunericul
rămas în casă şi a plâns
am impresia că-l ruga pe Dumnezeu
să mă ţină de mână aşa cum o făcea
când eram mic
de jur împrejur linişte
şi o mlaştină invizibilă
din care
încercam să ies
transpiraţia ieşită prin piele
îmi năucea privirea
gol şi singur în faţa
amintirii cu moartea
mi-am împreunat mâinile
şi plin de iubire
am modelat un Dumnezeu
pe care să-l întreb despre mama
mi-am amintit atunci ziua în care
tata şi-a îmbrăcat costumul negru
m-a luat de mână şi
m-a dus la biserică
pe drum se confesa
ca unui om mare
în dimineaţa aceea am plâns
gândul meu s-a întâlnit cu Dumnezeu
şi atunci i-am cerut voie
să vorbesc cu mama
îmi era frică să o strig
în tăcerea dintre noi
s-a cuibărit o durere
mi-am lipit obrazul de pieptul lui tata
şi am plâns
ploua şi era frig...

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lia: Deci, mama ta e foarte tânără. Mi se părea mie, dar nu credeam că-i chiar atât de tânără.
Lucian: Avea 38 de ani când am plecat noi.
Lia: Ca să vezi... Mama mea e cu un an mai mare decât dânsa, ea avea 39 de ani atunci. Iar eu credeam mereu că ea era prea tânără când s-a căsătorit, dar ea împlinise deja 18 ani atunci. Şi avea 19 când am venit eu pe lume.
Lucian: Şi dânsa era destul de tânără. Gândeşte-te că blonda avea aproape 19 ani când am părăsit Terra. Iar campionul, 18.
Lia: Aşa e, ai dreptate.
Lucian: Şi uită-te la mine! Am aproape 28 de ani acum şi nu numai că nu am un copil sau o soţie, dar nici măcar o iubită sau cel puţin, o prietenă apropiată. Iar ea, mama, când avea 28 de ani, eu aveam deja 11. Eram destul de mărişor şi-i făceam o groază de belele. Mari de tot, nu glumă!
Lia: Deci, nu erai prea cuminţel.
Lucian: Cuminţel, eu?! Glumeşti, nu?! Nu cunoşteam sensul acestui cuvânt. Însă eu nu mi-am dorit niciodată să mă căsătoresc atât de devreme, ca ea. Şi cred că încă nu sunt prea bătrân.
Lia: Păi, sigur nu eşti.
Lucian: Acum nu. Nu încă. Însă când vom ajunge înapoi, pe Terra, da! Voi avea cel puţin 34, dacă vom reuşi să ajungem la timp. Mi se pare destul de mult.
Lia: Nu-i chiar atât de mult; cel puţin, cu siguranţă, nu vei fi deloc bătrân!

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copiii au suflet de înger

Copiii au suflet de înger,
Când dorm în patul lor
Somn dulce şi uşor.
Când se roagă lui Dumnezeu
Să fie sănătoşi şi pacea să dăinuiască pe pământ mereu.
Copiii au suflet de înger când spun o poezie,
Despre un ghiocel, despre un puf de păpădie
Copiii au suflet de înger, noi asta bine o ştim,
Mai ales când ne cer iubirea şi noi nu putem s-o dăruim.
Copiii au suflet de înger când cerşesc pe stradă o bucată de pâine,
Dar noi trecem pe lângă ei fără să ne gândim la ziua de mâine!
Copiii au suflet de înger, dar poate şi îngerii au suflet de copii.
Cine ştie asta, poate tu, Doamne, ştii?

poezie de Vladimir Potlog (21 ianuarie 2024)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!