Ultimul demers

Cum aş putea să îmi exprim durerea
Când lacrimi nu mai am, dar mi-a rămas
Un stih, prin care să îmi spun părerea
Şi, ridicând spre voi răstitu-mi glas,

Azi, să vă-ntreb de ce-i atâta jale,
De ce norodul e îngenuncheat,
De ce ne ard părinţii în spitale,
Vrajbă-ntre noi, de ce aţi semănat?

De ce-aţi inoculat stupida ură,
Nu mai suntem, acum, de sânge, fraţi,
Ci sintem,, vaccinaţi"-,, nevaccinaţi",
Nepricepând absurda dictatură?

Vaccinul nu e simplă opţiune
Precum a fost şi cel antigripal,
Să-i ardem pe jăratec de cărbune,
Să-i acuzăm de genocid global

Pe oamenii ce suferă de-o boală
Şi-o-nţepătură i-ar putea ucide,
Să nu-i primim în case, nici la şcoală?
Sunt legi normale sau măsuri perfide?

Ne-ncrederea pe semeni îi desparte,
Prea mulţi considerând că e letal,
Sentiţa sigură spre sumbra moarte,
Vaccinul cu efect antiviral.

Nici medicii nu ştiu ce să ne spună,
Părerile-ntre ei sunt împărţite,
Mereu ne contrazicem, cu ranchiună,
Crezând c-avem idei îndreptăţite.

Vedem în frate aprigul duşman,
Din vina lui, semănător al morţii,
Aşa ne-au vrut flămânzii de ciolan,
Să nu mai fim uniţi în faţa sorţii,

Discordia prea lesne să domnească,
Să ne urâm familii şi amici,
La duşmănie să ne convertească,
Grav promovând făţarnice lozinci.

Nu suntem vinovaţi de sumbra ciumă,
Nici nu suntem călăii omenirii,
Chiar dacă ne ca pe o turmă
Predestinată bolii şi pierii.

Cine mai crede falsa propagandă?
Vă pasă că suntem contaminaţi?
Cerşiţi doar voturi, aducând,, ofrandă"
Bolnavilor, la moarte condamnaţi!

Înalţ spre Cer smerită rugăciune,
Mi-e poezia ultimul demers,
Implor Iubire, Pace, Înţelepciune
Şi mă retrag, scriind umilul vers.

poezie de Marilena Răghinaru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A cui e vina?...

E lumea de jale strivită
Iar noi condamnaţii la zid,
Cu viaţa de boală lovită
Şi stinsă de-un grav genocid.

A cui este vina supremă?
Te-ntrebi; însă totu-i mister,
Iar cei ce ne ţin în dilemă,
Au măşti cu surâsuri de ger.

Miroase-a minciuni în spitale
Şi oamenii dragi ne tot pier,
Iar spaima se plimbă agale
Şi morţii îi e curier.

Şomajul e-n plină paradă
Şi mulţi au rămas fără bani
Dar cine?... Dar cine să vadă?
Că suntem ai sorţii orfani.

Şi-atunci cum să spunem că-i bine
Când lacrimi pe gene se cern,
Văzând că speranţa spre mâine
Se surpă-n scandal de guvern.

poezie de Dorina Omota
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tunet în nori

Nu sunt acolo unde m-ai aştepta
Şi nici nu te astept iubirea mea,
Nu-i nici o grabă, nu se vede în...
În ochii tăi e doar asteptarea...!

Nu-i un regret, un ultim ceas,
Sunt doar Eu şi Tu un ultim veac,
Veacul e al nostru în cele din urmă
Petrecem chiar şi o secundă din...!

Din ce nu am cunoscut, din...
Din ce tot ne-am pierdut demult
Ne regăsim doar acum în infinit
Şi doar o clipă cuprinde-mă-n cât...!

Cât ne-a rămas, cât mai... suntem...
Un glas, într-o surdină fără de...
Noi ne regăsim la, spre sfârşit de...
Drumul e al nostru, tot universul!

Tot... ne cuprinde-m într-un cuvânt,
Tot şi doar Tot ne dividem in Noi
E prea mult, prea... suntem făuriţi
Din ce acum începe să tune în... nori!

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cineva mi-a răpit moartea

nu vă grăbiţi să mi-o aduceţi înapoi

sunt un trecător anonim
cu tălpile tăbăcite de vreme
umbra mi-e ca o pânză
pusă la uscat
cum aş putea să-i plătesc răscumpărarea
când răpitorii
nici nu îşi spun pe nume şi
mereu sosesc mult prea devreme

azi am privirea unui condamnat
nici nu-mi amintesc că sunt viu
carnea îmi trosneşte pe os
par o pasăre decapitată de aripi
şi mă târăsc printre oameni
dar nu-i bai
ştiu că sunt un început de poveste
ce rescrie ceea ce am fost

şi cum aş putea să-i plătesc răscumpărarea
când nici nu-mi amintesc că sunt viu
de fapt
nu-i moartea mea
şi nici
nu o cunosc prea bine

curând îmi voi schimba domiciliul
şi voi fi singurul trecător anonim
fără moarte

şi totuşi
cineva mă aleargă...

poezie de Teodor Dume din Exil în durerile altora
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să fim uniţi

Fraţilor, hai să rămânem fraţi la bine şi la greu.
Cum suntem acum, aşa să fim mereu.

Suntem trei fraţi, hai totdeauna să fim uniţi.
Căci avem un tată, o mamă şi trebuie să-i facem fericiţi.

Eu ţin la voi, cum ţineţi şi voi la mine.
Când ne adunăm în jurul mesei îmi pare foarte bine.

Mama e bucuroasă, tata şi cu mine suntem voioşi
Când veniţi acasă veseli şi sănătoşi.

Fraţi de sânge, iubiţii mei fraţi,
Eu mă mândresc cu voi, că sunteţi adevăraţi bărbaţi.

poezie de Vladimir Potlog (9 ianuarie 2017)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oamenii planetei

Suntem mult prea mici
În astă lume mare...
Sunt valuri prea înalte,
Când noi suntem prea scunzi...
Sunt mult prea multe lacrimi
Închise-n vieţi amare,
Suntem mult prea mici
Când ne-arătăm rotunzi...

Suntem mult prea răi
Pe o planetă bună...
Sunt oameni care mor,
Când trupul le trăieşte...
Sunt mult prea multe crime
Iar viaţa prea nebună,
Suntem mult prea reci
Când viaţa ne-ncălzeşte...

Suntem mult prea mici
Ca oameni, noi cu noi...
Sunt răni ce am uitat,
Când ele nu te uită...
Sunt mult prea multe sarcini
Şi nu-s purtate-n doi,
Suntem mult prea orbi
Când viaţa este mută...

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu
Adăugat de Adina-Cristinela Ghinescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Niciodată îndeajuns

nu suntem niciodată prea copii
ca să putem iubi
nici prea în vârstă ca să nu avem întotdeauna
ceva nou de învăţat
nu suntem niciodată îndeajuns de curaţi
ca să îi judecăm pe ceilalţi
şi nici prea mizerabili încât să nu îi putem ierta
nu suntem niciodată prea săraci
pentru a ne îmbogăţi cu un zâmbet
nici prea bogaţi pentru ca veşnicia să nu ne tenteze
nu suntem niciodată îndeajuns de credincioşi
pentru a-l vedea pe Dumnezeu cu ochii sufletului
şi nici prea atei pentru a ne susţine convingerile false
nu suntem niciodată îndeajuns de tari
ca să putem învinge moartea
şi nici prea slabi de înger pentru a putea fi fericiţi
nu suntem niciodată îndeajuns de falşi
ca să putem mima răceala unei pietre
şi niciodată îndeajuns de sinceri
să fim transparenţi!

poezie de Gabriel Petru Băeţan
Adăugat de Gabriel Petru Băeţan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fraţii Înţelepţi

Prima voce

De-atâta vreme-n derivă,-atât de rapidă eşuarea,
Spre ce soartă, spre ce fel de ruină ne-a împins marea –
Pe noi, ai Înţelepciunii Fraţi?
Ar fi putut fi cerul altfel, pământul diferit,
Încât să nu fi ajuns la un asemenea sfârşit –
Noi, dar nu şi oamenii ceilalţi?

A doua voce

Escortaţi de ce fel de blestem,
Ce calcul ne-a împins spre locul dezastrului extrem –
Pe noi, ai Înţelepciunii Fraţi?
Iar dacă naufragiului îi suntem, iată, camarazi,
De ce privim drept înainte din înfrângerea de azi –
Noi, noi mai mult decât oamenii ceilalţi?

A treia voce

Aruncaţi din porturi, care nu se mai văd, departe,
Nu s-ar putea, crezând, să trecem dincolo de moarte–
Noi, ai Înţelepciunii Fraţi?
Vegheaţi de sfere rotitoare-n al eterului parfum,
Nu vom fi oare mai bogaţi decât suntem acum –
Noi, deopotrivă cu oamenii ceilalţi?!

poezie de Edwin Arlington Robinson, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Al tău cuvânt

Al tău cuvânt mi-e rugăciune
şi sticla pietrelor mi-e zarea,
în mine atingeri au un nume
şi şoaptele îmi sunt visarea.
Sunt om, am creştetul cuvânt,
sau pom la margine de crâng,
pesemne sunt chiar şi pământ,
stau şi mă întreb, pe cine plâng?
Sunt om, tu şoapta mea visare,
necunoscutul ţărm, ţi-e vina,
ascultă-l, poate fi chemare,
din el te plouă azi, lumina!
Nu suntem jertfe, rit carnal,
nici rugi în ceruri plutitoare,
dar ne iubim, etern, fatal,
la flacăra de lumânare.
Suntem şi timp, suntem cuvinte,
suntem şi zi, suntem şi noapte,
visări din taina cea fierbinte,
cu îngeri ce-au căzut în şoapte.

poezie de Auurel Chiorean
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Suntem creaţia umilă a Ta, Doamne. Nu ezita să ne previi!

Cum ai putea tu să renunţi acum?
Când te cunoaşte-o lume-ntreagă
Noi doi suntem aici perzenţi
La o-ntâlnire mult prea vagă.

Cum am putea noi să risipim acea fărămă de iubire?
Când toţi din jur sunt doar nişte spini
În cale noastră prinsă de eternul gând-suspin
Cum am putea să risipim iubirea dintre noi, mândru destin?!

De ce să renunţi tocmai acum?
Când lumea-ţi stă întinsă la picioare?
Nici visele nu sunt trecute,
Ele sunt prezent şi viitor
Cum am putea risipi dragostea ce ne poartă pe cele mai înalte culmi?
Suntem creaţia umilă a Ta, Doamne
Nu ezita să ne previi!

poezie de Ileana Nana Filip
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Libertatea începe cu tine, deci fii tu primul care o recunoaşte dizolvându-se în ea. A. M: E tragic şi până ce mulţimile nu realizează drama, tragedia continuă. I: Mă rog să le dea înţelepciune! A. M: E prea multă frică la mijloc şi exact din acest punct începe legiferarea absurdului. I: Cum şi cine le va anula frica? Doar un Moş, Ion Roata... A. M: Gândul şi frica sunt una; gândim, presupunem pentru că ne frică de infinitul necunoscut sau viaţa veşnică pe care o suntem. Credem gândul care poate să existe doar prin corp şi de aici frica, înţelegi? Dacă am putea vedea că suntem viaţa şi nu corpul de vis pe care gândul ne spune că îl suntem şi care frica lui ar vrea să-l salveze, atunci legile acestei lumi ar fi de prisos. A. M: Până să ajungă oamenii să vadă aşa... Iar acum chiar că-s orbi bine! A. M: Asta e capcana pe care ne-o întinde mereu şi mereu gândul: "Devenirea"! Dar de ce "până", căci viaţa veşnică pe care o suntem este chiar aici. Dacă nu atingi nici un gând chiar acum, chiar aici, viaţa pe care o eşti rămâne liberă de persoana care pare că o eşti. Acum tu unde eşti, nu eşti Aici? Toţi suntem Aici, iar Dumnezeul nostru gândul ne trimite "acolo", în fricile lui, înţelegi?

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu premeditare

V-au strâns aleşii asasini şi v-au dat foc,
V-au otrăvit cu dioxid, să fie ei
Mai bine oxigenaţi, hapsânii derbedei
Şi, nici răniţi nu vă mai lasă trai, deloc.

V-ascund printre spelunci, zise spitale,
Cu pumn în piept bătându-se eroi,
Se lăudând de grija voastră, în timp ce voi
Tot mai mulţi, mulţi, ne lăsaţi dor şi jale.

Ei stau pe sticle să vă mintă într-una
Că vă iubesc şi suferă profund,
Dar nu vor decât sacrificiul vostru sfânt,
Să se arate, că vă vor fi ei... Fortuna.

Mulţimi din voi, ce-aţi lăsat testament, vă plâng
Cu adevărat şi vă vreau steag, să închine
Un sacrificiu nedorit, da-nspre mai bine
Să fie ţării, din dureri ce inimi frâng.

E un întreg complot în a mea ţară,
Să-i ia popor, s-o vândă la mezat
Şi bani să-şi pună peste cei ce-au din furat...
Să-şi facă Statul lor, fără de noi, cu noi afară.

E-o hoardă sumbră de inculţi jefuitori
Ce-au tată, mamă, sunt călăii pe stil nou,
Cu toţii o horă ce se învârte, un rulou
Doar dintre ai lor, se promovând nemuritori.

E încă timp, că suntem mulţi, să-i dăm afară,
Spălaţi la alb, ca nu cumva să infecteze
Pe cei din jur, să nu-şi înalţe iar metereze...
Să-i demascăm că-s un pericol, să dăm sfoară...

Premeditat sunt vinovaţi... ce neam ne-omoară!!!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (7 noiembrie 2015)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aş fi vrut...

Aş fi vrut să îţi scriu exaltate poeme,
Prin metafore-alese,, Te iubesc!" să rostesc,
Presărându-mi iubirea printre rime boeme,
Tărâm de poveste, meleag strămoşesc!

Aş fi vrut să îţi spun cum în inimă plânge
Mâhnirea că astăzi nu mai eşti dodoloaţă,
Străini că-i numim pe fraţii de-un sânge,
Umbrind sărbătoarea din ziua măreaţă.

Aş fi vrut să mai strig revolta din mine
Pornită spre cei ce-ţi vor azi dictatură,
,, Patrioţii" flămânzi care vor să domine,
Farisei îndemnând românii la ură.

Să-ţi grăiesc aş fi vrut că mă arde suspinul
Pădurilor care, nebunesc, sunt tăiate,
Că mai plâng în tăcere văzând jalea şi chinul
Urşilor împuşcaţi, ciocârliilor moarte.

Aş fi vrut să mă crezi, scumpa mea ţărişoară,
Că-nţeleg suferinţa părinţilor care
Îşi lasă copiii să muncească,, afară",
Găsindu-şi menirea numai peste hotare.

În slove de aur aş fi vrut să te-mbrac,
Dar cuvinte amare au curs pe hârtie.
Când poporul îţi este prea trist, prea sărac,
Nici oda nu ştie al meu suflet s-o scrie.
.
Aş fi vrut să-ţi mai zic, ţara mea prea-ncercată,
Că durerile tale ca o rană mă dor,
Însă vorba de lacrimi a fost înecată
Şi-am privit în tăcere spre divin tricolor.

poezie de Marilena Răghinaru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Refugiată în România

Cum pot să mă apăr de absurda urgie?
Acasă, părinţii plângând i-am lăsat...
Dorit-au să moară pe scumpa lor glie...
Copilul, în braţe, l-am luat şi-am plecat.

Cu lacrimi de înger, cel mic mă întreabă:
,, De ce astăzi tati nu este cu noi?"
Îi răspund că are, la servici, multă treabă...
Cum să spun c-a plecat la cumplitul război?

De i-aş zice, cum, oare, ar putea înţelege
Un puşti care are are doar câţiva anişori
Că-n Ucraina domneşte a păgânilor lege,
Ai ţărilor noastre, eterni dictatori?

Am trecut astă-noapte, cu copilul de mână,
O graniţă plânsă, către oameni frumoşi,
Care vor armonie în Ţara Română.
Ne-au primit cu pachete, covrigi şi gogoşi.

Românii sunt buni, ne rugăm împreună,
Nici ei nu-nţeleg de ce vrea să murim
Acel,, om" cu o minte deşartă, nebună.
Cât am vrea să putem în ochi să-l privim,

Să-i zicem că ruşii de rând nu au vină,
Că pace-şi doresc, nu moarte şi chin
Sunt oameni ca noi, vor pace, lumină,
Că războiul acesta şi lor li-i străin!

Nu ştiu ce-i acasă, nu ştiu dacă mama
Şi tata sunt bine, dacă azi mai trăiesc...
În genunchi ne rugăm, în suflet simt teama
Că mor şi n-apuc să le spun că-i iubesc.

Nu ştim de vom prinde şi ziua de mâine,
Nici paşii pe unde târziu ne-or purta,
Dar ştim că românii ne-au dat casă şi pâine
În clipele grele. Şi nu vom uita!

poezie de Marilena Răghinaru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Strigăt de pace

Se varsă lacrimi printre fraţi,
Ne mor oamenii, nevinovaţi,
Pentru o cruntă încăpăţânare,
Se varsă lacrimi arzătoare...

Sunt minţi bolnave, imbecili,
Făcând să sufere vlăstare de copii,
Nebuni ce vor să ne înjuge...
Pământul-i tot un lac de sânge!

Se înlocuiesc bomboane cu blindate,
Tancuri care zac pe catafalcuri,
Cu încrâncenare azi ne domină prostia...
Nu le furaţi, vă rog, copilăria!

Sunt semne apocaliptice, divine,
Sau interese doar meschine,
De ce ne transformaţi părinţii în eroi?
Lăsând copii flămânzi şi goi,
Doar pe motivul că aţi vrut război!

Chiar dacă ne desparte acea fâşie
Şi nu vorbim aceeaşi limbă,
Aceleaşi sentimente avem de mame şi soţii
Şi cu regret vă spun, aveţi şi voi copii...

De eşti un om de rând, un diplomat sau preşedinte,
Cuvântul este acelaşi, de te numeşti părinte,
Nu contează în faţa morţii statutul pe care-l ai,
În faţa lui Dumnezeu suntem egali!

poezie de Livia Mătuşa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Era... toamnă

Era toamnă,,, ploua iubire", era frig, era şi soare,
era toamnă târzie,,, noiembre", era târziu, eram
Eu, erai şi Tu, suntem şi acum tot Noi,,, rătăciţi"
prin cărţi, rătăciţi de Noi, Noi ne suntem... noi!

Noi ne suntem...,, nimănui ", Noi ne scriem
,, încrucişat ", Noi, doi poli opuşi, Noi ne atragem
în opus, Noi... ce dor mi-e de ochii tăi, nu mai
zic de trupul tău ori de sânul dezgolit, nu mai...

Aş rupe din Cer o Stea, o cometă, o,, Stea
căzătoare", aş... ţi-aş... Eu ţi-aş pune Luna la
picioare, chiar şi tâmpla mea, te-aş înveli...
cuprinde, cu Calea Lactee, of cât te mai iubesc!

Ce păcat... ce Om fără de tine, sunt pierdut în
ochii tăi, sumt prea,, mort" şi moartea mi-e prea
vie, îţi aminteşti... prima întâlnire..., candela
arzând a vie", parcă... mi-e ruşine că sunt Om!

Cum e cu putinţă, ca un Zeu şi o Zeiţă... să se
rătăcească-o clipă pe un... anotimp de toamnă,
of ce... toamnă mi-e de tine, of ce dor mai naşti
în mine, sincer... mi-e ruşine şi mă doare!

Of... să blestem ori să ucid... nimeni nu mi te
poate aduce 'n cale, vino Tu de bună voie,
nimeni nu are răspuns, nici nu 'ntreb, nici nu
cerşesc, oare de ce te mai Te iubesc, oare...

Ce să-ţi spun când viaţa mi-e doar clipă, ce să-ţi
spun... aripa mea lipsă, parcă.... iar mă simt a
Om, iar mă dor şi iar nu... nu mor, sunt... al tău
şi chiar mă dor, Tu mă dori, durerea mea, Eu...

Eu sunt calauza Ta, parcă Lumea asta nu-i a
noastră, normal... Noi şi Lumea lor... Noi
cei,, puşi de o parte", Noi şi Lumea lor, unde o
să ajungem, nici pribegi, nici călători, oare...

Da... ziua de mâine, o să-mi fie foame, o să-mi
fie sete, o să-mi fie dor de tine cum mi-a fost o
viaţă 'ntreagă, o să-ţi amintesc de mine, o să te
bântui,,, zâmbesc", Eu nu aparţin acestei lumi!

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul sfânt #10

Nu fi semeaţă, moarte, căci nu eşti ce se spune,
Chiar dacă mulţi te văd stăpână peste'ale lumii sorţi;
Acei pe care tu crezi că i'ai îngenuncheat nu's morţi,
O, moarte – cum nici pe mine nu mă poţi răpune.
Despre clişee – repaos, somn şi iarbă verde'n vale –
Numai de bine; noi, cei mai buni, aşteptăm sa vină
De la tine semnalul de plecare spre lumină.
Tu'albeşte oase, iar sufletul să'şi vadă de'ale sale.
Eşti sorţii, neşansei şi disperării armă,
Lucrezi cu'otravă, cu război şi boală;
Nu'ţi mai da aere, căci nu'i nici o scofală!
Vrăjile şi macul la fel pot să ne'adoarmă.
Trecuţi de somnul morţii, mereu noi vom trăi
Si nu va mai fi moarte; moarte, curând tu vei muri.

sonet de John Donne din Sonete sfinte, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Strigăt de pace

Se varsă lacrimi printre fraţi
Ne mor oamenii, nevinovaţi
Pentru o cruntă încăpăţânare
Se varsă lacrimi arzătoare

Sunt minţi bolnave, imbecili
Făcând să sufere vlăstare de copii
Nebuni ce vor să ne înjuge
Pământu-i tot un lac de sânge

Se înlocuiesc bomboane cu blindate
Tancuri care zac pe catafalcul urii
Cu încrâncenare azi ne domină prostia
Nu le furaţi, vă rog, copilăria!

Sunt semne apocaliptice, divine
Sau interese doar meschine
De ce ne transformaţi părinţii în eroi?
Lăsând copii flămânzi şi goi

Doar pe motivul că aţi vrut război
Chiar dacă ne desparte acea fâşie
Şi nu vorbim aceeaşi limbă
Aceleaşi sentimente avem, de mame şi soţii

Şi cu regret vă spun, aveţi şi voi copii...
De eşti un om de rând, un diplomat sau preşedinte
Cuvântul este acelaşi, de te numeşti părinte
Nu contează în faţa morţii statul pe care-l ai

În faţa lui Dumnezeu suntem egali!

poezie de Livia Mătuşa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu ai putea de asemenea să întrebi cine conduce. Mulţi oameni cred că "Păi noi suntem oameni; noi suntem cea mai inteligentă şi realizată specie; noi suntem la conducere." Bacteriile s-ar putea să privească altfel lucrurile: mai multe bacterii trăiesc într-un centimetru liniar din colonul tău inferior decât toţi oamenii care au trăit vreodată. Asta se întâmplă în tractul tău digestiv chiar acum. Noi suntem la conducere, sau suntem doar gazde pentru bacterii? Totul depinde de perspectiva ta...

citat din Neil deGrasse Tyson
Adăugat de Catalin Popescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vă condamaţi părinţii?!

Vă condamnaţi părinţii?! Ce păcat!
Cu moartea, ei, pe moarte au călcat.
Şi sânge de Iisus în ei se zbate
Şi s-ar întoarce repetat din moarte.

Trăind prin voi, grăbesc spre nemurire,
Ei sunt un strop din marea fericire
Şi între ei şi voi sunt ziduri stranii.
S-au dus în noaptea re-zidirii anii!

Voi sunteţi visul lor şi drum spre mâine,
O viaţă, cântul vieţii,-un colţ de pâine.
Îi condamnaţi tăcut la nepăsare?!
Aceasta e durerea cea mai mare!

Ei nu mai au puterea să zâmbească,
Sunt obosiţi de boală şi de timp,
Dar v-au lăsat cenuşa strămoşească
Şi obosiţi de chinuri, au plecat
Şi-n alte lumi grăbesc să strălucească,
Căci voi, copiii lor, i-aţi alungat.
Ei au zburat – o aripă, spre ceruri,
Adesea, de durere, sângerând.
Zădărnicie fi-va viaţa voastră
Când poposiţi, în lacrimi, la mormânt.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Apocalipsa

S-au rupt norii deasupra noastră
Şi plouă ca în ziua de soroc,
Unde este Noe cu a lui Arcă,
Să-l întrebăm, are-n plus un loc?

Se mişcă pământul la vale
Şi ne acoperă de vii,
Plângem de durere, este jale,
Şi-i înjurăm pe cei din primării.

Mai căutăm o vină-n altă parte,
Orice, dar nu ne vedem pe noi,
Suntem mulţi, proşti, fără de carte,
Înţoliţi pe-afară, pe dinăuntru goi.

Ne mai facem crucea la culcare,
Tatăl Nostru, mai ştim a-l spune?
Căutăm greşeli la întâmplare,
Dar nu avem timp de rugăciune.

Ne-a transformat progresul în hiene
Nu ne gândim la ce am fost,
De nimic, de nimeni nu ne temem
Şi păşim prin viaţa fără rost.

Aruncăm cam totul peste bord
Ca cineva, prea sătul de toate,
În urma noastră lăsăm doar prăpăd
Suntem otravă şi mirosim a moarte.

Să vină apocalipsa asta odată
Recurs eu fac la ce trăim,
Prea vinovaţi, dar vina alţi o poartă,
Suntem orice, nu ce-ar trebui sa fim.

poezie de Mihail Coandă (26 noiembrie 2016, Rîpa, Motru)
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!