Iar felul în care curg, dă, şi astăzi, temei legendei. Pe cînd Mureşul străbate visător Ardealul, mînîndu-şi tot timpul undele spre apus, Oltul şi le poartă, cînd spre o zare, cînd spre alta, neliniştit de calea pe care a ales-o, chinuit de o mereu trează conştiinţă. Patetic, răzvrătit, căutînd primejdiile, provocînd soarta, veşnic în luptă cu lumea şi cu sine însuşi, iar în cele din urmă împăcat cu sine şi cu lumea, treptele pe care el coboară — şi în acelaşi timp urcă — sînt ale unui destin eroic şi fecund.

Geo Bogza în Cartea Oltului, Hăşmaşul Mare
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Spre apus, soarele incendiase cerul. Era, pentru Hăşmaşul Mare, ora cînd, cel mai mult, putea să-şi dezvăluie măreţia. Ora cînd, din cîmpie, se zăreşte ca o cetate cuprinsă de flăcări.

Geo Bogza în Cartea Oltului, Capitolul II Tragedii pe înaltul podiş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Asemeni unor acorduri simfonice — puternice, profunde, îndelungi —, ţîşnind unul din altul tot mai sus, spre a culmina într-o torenţială cunună de sunete, brusc şesul începe să urce din sine însuşi, cum urcă oceanul sub furia unui ciclon. Mari valuri de piatră, al căror zbucium nu încetează decît atunci cînd din coastele lor zdrobite pornesc altele mai înalte, se adună, se întretaie şi se întrec, trimiţîndu-şi clocotul tot mai sus, spre cerul uimit, sub care se împrăştie în spumoase jerbe de calcar.
Acest tumult simfonic al pămîntului este Hăşmaşul Mare. El izbucneşte la orizont, dominînd întreg răsăritul Ardealului (...)

Geo Bogza în Cartea Oltului, Hăşmaşul Mare
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sînt seri cînd turlele bisericilor par, în avîntul lor spre infinit, antenele unui întreg mileniu, cu care nenumărate rînduri de oameni, însetate de absolut, s-au străduit să prindă ecoul secret al universului, foşnetul trezit în eter de nevăzuta corabie a veşniciei.

Geo Bogza în Cartea Oltului, Hăşmaşul Mare
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

De cînd îl iubesc pe Isus

De cînd îl iubesc pe Isus,
mai 'nalt mi se pare înaltul,
cărările urcă mai sus
şi soarele-i altul!
De cînd îl iubesc pe Isus,
bujorii mai roşii se-arată,
iar stele cum ies în apus,
n-au fost niciodată.

De cînd îl iubesc pe Isus,
as vrea să-L ador ca Debora,
un cîntec, pe aripi adus,
ducînd tuturora.

Ca Iacov o scară aş vrea,
spre nouri de albe răsfrîngeri,
să urc tot pămîntul pe ea,
în murmur de îngeri.

De cînd îl iubesc pe Isus,
mi-e drag să văd oameni cum cîntă,
cu lacrimi de freamăt nespus,
pe cartea cea sfîntă.

Şi-aş vrea, cît cu dorul cuprind,
cînd n-or mai fi arcuri şi suliţi,
s-aud lumea-ntreagă vorbind
de Domnul pe uliţi...

poezie celebră de Costache Ioanid
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Leagănul de piatră al legendei, muntele din care izvorăşte Oltul, se vesteşte — peste larga desfăşurare de privelişti a Ardealului — cu o forţă fascinantă şi covîrşitoare. Magnet de granit, el atrage privirile din prima clipă, iar privirile se întorc mereu într'acolo, de parcă ar fi ace de busolă, ori de cîte ori s-au îndreptat, din greşeală, în altă parte. Sub farmecu-i violent, oamenii nu încetează sa-l vadă, şi îl văd întruna, chiar şi atunci cînd îşi privesc holdele, chiar şi atunci cînd, privindu-se în ochi, stau de vorbă unul cu altul. Totdeauna prezent pe retina şi în conştiinţa celor ce trăiesc în raza lui, punînd în umbră restul firii, — aşa ia chip părintele orgolios al Oltului.

Geo Bogza în Cartea Oltului, Hăşmaşul Mare
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ei sînt în. stare să reconstituie, în ordinea în care s-au produs, cînd în desfăşurarea lor triumfă rigoarea, sau într-o ameţitoare dezordine, cînd triumfă fantezia, toate evenirnentele istoriei, mai ales deznodămintele ei, oraşe trecute prin foc şi sabie, spectaculoase bătălii navale, imperii prăbuşite, stăruind asupra ruinei ce s-a abătut peste orice a avut, cîndva, strălucire. Scheletele unor regi, de mult făcute pulbere, ca şi coroanele cu care au fost înmormîntaţi, furate şi pierdute fără urmă, ei le recompun, pînă la ultimul os şi pînă la ultimul diamant

Geo Bogza în Cartea Oltului, Norii
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fetele nicicînd nu sînt atît de frumoase, ca atunci cînd se întorc de la cîmp. Simple ţărănci, trec prin unduirea lanurilor sub largi pălării de pai, cu o şi mai mlădioasă unduire. Mijlocul, strîns în cingătoarea care adună, în acelaşi cerc, cutele cămăşii şi ale fustei, este izvorul din care graţia li se răspîndeşte în întreaga făptură, pînă la glezne şi pînă la umeri, în inele tot mai largi, într-o ameţitoare euritmie.

Geo Bogza în Cartea Oltului, Ţara Făgăraşului
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cunoaşterea de sine

Se scurge timpu-n legea lui firească,
îl resinmţim în cugete din plin
de cum în noi începe să se nască
cunoaştere de sine şi destin.
Sădeşte-adânc în conştiinţa noastră,
prin nesfârşite clipe care curg,
trăiri adânci ce ne vor fi fereastră
pentru-a privi în urmă din amurg.

Şi uneori amurgul ni se pare
doar un prolog la noul început,
prefigurat spre lumea viitoare
urmând cărări ştiute din trecut.
Înaintăm având în noi credinţă
că falnica zidire ce-am primit,
de unică-irepetabilă fiinţă,
e concepută fără de sfârşit.

În drumul nostru descifrăm prezentul
ori tainele trecutului apus
şi-adăugăm noi legi la fundamentul
dorit în viitorul presupus.
Şi ne gândim, în fiecare clipă,
cum să urcăm în falnicul destin
doar genele care prin noi ridică
noi începuturi pentru cei ce vin.

Prezent acum şi conştient de sine,
tu, cel ales din toamna tuturor,
vei retrăi, prin timpul care vine,
un alt apus în veacul viitor.
Şi veac de veac trecut vei fi prin vreme
prin succedenţi care din urmă vin,
în drumul lor mereu or să te cheme
să fii temei pentru un nou destin.

poezie din Cunoaşterea de sine, Ed. ePublshers, Bucureşti, 2017
Adăugat de ugalen
Comentează! | Votează! | Copiază!

(...) înainte de a cădea amurgul, cînd ultimele raze ale soarelui îl izbesc în plin, leagănul Oltului devine, pentru cei ce — cu uimire — îl descoperă în depărtare, un munte incendiat, un ciclopic rug mineral. Prăpăstii, culmi şi piscuri de calcar, stînd toate cu faţa spre apus, se aprind de la vîlvătaia asfinţitului, învăluindu-se într-o fantastică splendoare.

Geo Bogza în Cartea Oltului, Hăşmaşul Mare
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cînd inima...

Cînd inima odată de cer îmi va fi plină,
în ceasu-acela mare şi binecuvîntat,
să vie peste mine o rază de lumină
şi sufletul la Tatăl să urce împăcat.
De mi-ar săpa o groapă şi mi-ar înfinge-o cruce,
de m-ar svîrli în flăcări ori sub un dîmb stingher,
cenuşă rece-n urnă, ori ţărnă sub uluce,
tot una-mi vor fi toate cînd voi privi din cer.

Peste cîmpii şi codri va trece iarăşi luna.
Veţi asculta izvorul şi aripa de vînt.
Iar eu, în zări de taină, voi fi întotdeauna
cu Cel ce-a pus pe-orbite şi stele şi pămînt.

Uitarea nu mi-i dragă dar nici nu mă-nspăimîntă.
Că nu visez cunună în lumea de păcat.
Dar voi primi-n vecie prietenia sfîntă
a celor ce din lume spre cer i-am îndemnat.

Aducerile-aminte pe mine nu m-or cerne,
ci va lupta dispreţul să şteargă tot ce-am spus.
Dar slava lumii trece, ca frunza-n lut se-aşterne
şi va rămîne veşnic iubirea lui Isu

poezie celebră de Costache Ioanid
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noi, oameni fluvii

Noi, oameni fluvii
noi, care străbatem lumea, plini de orgoliu,
ascunzînd în apele noastre adînci
atîtea contradicţii, atîta viaţă şi atîta moarte,
rămînînd puternici şi atunci cînd ne sfărîmăm în cataracte,
şi atunci cînd ne prefacem în mlaştini.

Mlaştini sau torente, purtăm în noi viaţa
tulbure de nămoluri, sau limpede, iar uneori
zdrobită de stînci,
atît de zdrobită, încît pare pierdută pentru totdeauna,
dar noi, oamenii fluvii,
ne adumăm iarăşi din noi înşine, din abisurile noastre,
şi pornim mai departe
rostogolind între maluri de lut
(...)

poezie celebră de Geo Bogza
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aş vrea

Aş vrea să fiu ce azi n-am fost
În ziua mea pierdută:
Înţelegînd al vieţii rost,
Aş vrea să fiu străjer în post,
Şi chiar plătind al jertfei cost,
Eu să rămîn în luptă.
Aş vrea să fiu ce n-am fost ieri
Şi nicicînd înainte:
Prin lumea plină de plăceri,
Să fiu aşa cum Tu îmi ceri:
Să nu m-abat spre nicăieri
Din drumul vieţii sfinte.

Aş vrea să fiu ce alţii nu-s
Şi nici nu vor să fie:
Mergînd prin viaţă spre apus,
Să nu mă las de valuri dus,
Şi să mă 'nalţ mereu mai sus,
Din timp spre veşnicie.

Aproape-aş vrea să fiu oricînd
De cei ce trec prin lume
Sub greul crucii suspinînd,
Dar şi de cei căzuţi din rînd,
Rămaşi în urmă, sîngerînd,
Răniţi fără de nume.

Aş vrea să fiu un simplu glas
Care să strige-ntruna,
Că din al mîntuirii ceas
Secunde doar au mai rămas.
Iar cei de azi nu vin pe vas,
Se pierd pe totdeauna.

Aş vrea să fiu acel argat
La care El să-i spună
Cînd Se va-ntoarce ca-Mpărat,
Privind la tot ce am lucrat
Cu-acei talanţi ce mi-i i-a dat:
"O, bine, slugă bună!"

Şi aş mai vrea să fiu ceva:
O rază lucitoare!
Şi strălucind în lumea rea,
Să duc lumină undeva,
Să încălzesc pe cineva,
Şi să mă-ntorc în soare.

poezie celebră de Traian Dorz
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

De acolo au plecat cîndva — în neştiute timpuri — să-şi caute tatăl, nemaiîntors dintr-o fatală bătălie, cei doi fii de împărat cu firi atît de deosebite. Mureşul, ascultător, a ţinut drumul pe care fuseseră sfătuiţi să-l urmeze. Dar Oltul, chiar de la început, a pornit pe un altul, nesocotind povaţa. Cînd, mai tîrziu, cuprins de păreri de rău, s-a întors să-şi caute fratele, nu l-a mai putut găsi. Prefăcuţi în rîuri, pierduţi unul de altul pentru totdeauna, ei rătăcesc de atunci mereu, mereu fiind, celor ce le cunosc povestea, prilej de meditaţie şi reverie.

Geo Bogza în Cartea Oltului, Hăşmaşul Mare
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cînd o să ai o zi

cînd o să ai o zi
în care nu trebuie nimic
iar în vasele de cristal
se iscă
flori
precum sfîrcurile tale
la presimţirea sărutului
atunci ai să tai
prăjitura
pe care ai vrăjit-o ieri
ai să-mi împarţi
şi n-are să se termine
nicicînd

poezie de Dan Iancu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vin, în miezul verii, zile cînd, în nemişcarea ei, lumea pare de dinainte de facerea lumii. Secundele se scurg asemeni unor milenii de tăcere şi nefiinţă, vîntul îşi ţine respiraţia, Oltul şi-a contenit murmurul, cîmpia se întinde la nesfîrşit şi neclintită. E un echilibru enorm, o linişte gravă, dedesubtul căreia se ascunde, totuşi, forţa unei geneze.

Geo Bogza în Cartea Oltului, Ţara Făgăraşului
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vin, în miezul verii, zile cînd, în nemişcarea ei, lumea pare de dinainte de facerea lumii. Secundele se scurg asemeni unor milenii de tăcere şi nefiinţă, vîntul îşi ţine respiraţia, Oltul şi-a contenit murmurul, cîmpia se întinde la nesfîrşit şi neclintită. E un echilibru enorm, o linişte gravă, dedesubtul căreia se ascunde, totuşi, forţa unei geneze.

Geo Bogza în Cartea Olrului, Ţara Făgăraşului
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din acea nemaivăzută cetate, ce străluce de lumina eternităţii, Oltul coboară asupra cîmpiei şi a oamenilor, ca un călător temerar spre o foarte mare a lui aventură. Limpezi, apele vin vestindu-se printr-un murmur: cîntecul lor şi al drumului pe care au pornit, — şi mereu îl cîntă, în timp ce alunecă la vale, mai departe, o undă pentru fiece clipă a vremii.

Geo Bogza în Cartea Oltului, Hăşmaşul Mare
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

În port

... Şi rătăcesc spre seară pe cheiurile goale,
Cu farurile stinse şi lanţuri ruginite,
S-ascult cum plînge apa în aiurări domoale,
Să văd cum moare ziua în zările cernite.

Adeseori voioase sirenele răsună.
Atunci s-aprinde-n mine eterna nostalgie,
Dar, vai, vaporul trece prin port ca o furtună,
Şi eu rămîn tot singur în lumea mea pustie.

O, cînd, o, cînd vaporul opri-se-va o clipă
Din goana lui nebună spre larga depărtare,
Să ia cu el această ţarină în risipă,
Să-i dea o nouă viaţă, sau s-o îngroape-n mare.

poezie de Dumitru Iacobescu
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Halucinaţie intenţionată

Spuneţi-mi cînd, spuneţi-mi cînd
O să ne scoatem ochii din pantofi?
Ne-au intrat pe cînd manifestam cîntînd
Ca nişte pietre ude, ca nişte cartofi.

Ochii sînt ai morţilor foarte tineri
Şi circula sub asfalt ca niste ganglioni.
Am mai găsit vreo doi într-o vineri
Şi i-am ascuns în buzunarul de la pantaloni.

Ochii - dacă nu-i descoperim la vreme -
Lunecă iremediabil spre fundul pămîntului.
În drum, scot uneori o fîntînă cu blesteme
Pe la răscruci de drumuri, sub furculiţa vîntului.

Călcăm în fiecare zi pe mormane de pupile,
Pe sticla frageda, pe apă gelatinoasă.
Niciodată n-au alergat pe maidane atîtea bile!
Niciodată parada n-a fost mai frumoasă!

Şi am strivit sub calcîi un ochi ca o icră mare
Care-a mirosit pînă la ultimul rînd.
S-a făcut ziuă... Pîn' la ferestre au crescut trotuare...
Spuneţi-mi cînd, spuneţi-mi cînd?

poezie de Nina Cassian
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te depărtezi

Te depărtezi înotînd, te depărtezi,
în amurg ca altădată în amiezi,
şi sînt nepăsătoare cînd îţi mişti
braţul greoi sub norii trişti,

iar cînd te-nalţi pe mal, pierzînd,
din umeri, marea, ca pe o pelerină căzută –
nici o ispită nu-mi trece prin gînd,
nici o emoţi nu mă sărută.

poezie de Nina Cassian din volumul "Spectacol în aer liber - o altă monografie a dragostei", Editura Albatros, 1961
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!