Din năruita Tomi s-a ridicat, sub Constantin cel Mare, Constanţa, căreia mai târziu genovezii i-au redat, pentru câtva timp, vechea strălucire şi însemnătate comercială. Apoi a căzut sub stăpânirea turcească: cheiul şi digurile de apărare, lăsate în grija vremii, s-au stricat, frumoasele clădiri ale portului s-au părăduit, toată mişcarea şi viaţa oraşului a început a tânji, un somn îndelungat şi greu, ca o robie, s-a întins peste întreaga Dobroge. Valurile mării boceau stângerea unei lumi.

Alexandru Vlahuţă în România pitorească, Constanţa
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Azi, poete, nu te-ai mai simţi aşa de străin în locurile acestea! N-ai mai vedea chipuri fioroase de barbari îmbrăcaţi în cojoace, nici marea prefăcută în pod sunător de gheaţă. Sciţii s-au dus şi Tomi s-a dărăpănat şi toate s-au schimbat de atunci.

Alexandru Vlahuţă în România pitorească, Constanţa (Împăcarea lui Ovidiu)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Constanţa de azi, chemată să devie peste câţiva ani unul din cele mai măreţe şi mai însemnate porturi din lume stă pe mormântul vechiului oraş Tomi, a cărui întemeiere e învăluită în negura unei triste şi crude poveşti (...)

Alexandru Vlahuţă în România pitorească, Constanţa
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rugăciunea ceramică

A început ca o roată
de olar
ca o roată de cer olărit şi ceramic.
La început a căzut o gărgăriţă ceramică
şi s-a spart în mii de furnici.
Apoi au căzut mii de furnici ceramice
şi s-au spart într-o muscă.
Musca ceramică a căzut şi s-a spart
în mii de bondari. Bondarii într-un câine.
Câinele ceramic a lătrat de mii de ori
ceramic
apoi a căzut
şi s-a spart într-un stăpân...
Stăpânul ceramic a căzut şi s-a spart
într-o femeie şi un bărbat
ceramic
ceramică
şi care au căzut şi-au tot căzut
în păcat...
Păcatul ceramic s-a urcat
şi s-a spart în iertări, în mii de iertări
ceramice
care au urcat, au urcat
şi s-au spart într-un Cuvânt..

Apoi au mâncat din castroane de lut!

poezie de Alin Ghiorghieş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A nins...

A nins cu-atâţia morţi în iarna asta!
Pe buze mi s-au cuminţit
Răceli de trupuri ancestrale
Ale cuvintelor de nu s-au mai născut, ci s-au murit.

A nins cu fluturi peste sânge
Şi oasele s-au cuminţit.
Nu, nu s-a plâns şi nici nu se va plânge
Pentru cenuşile aprinse-n noi, ce s-au topit.

Zăpada s-a purificat, priviţi-o
Şi nu se mai topeşte când o calci,
Mi albă decât albul de pe suflet
Pe care-l ţii în tine adânc şi-l taci.

poezie de Luminiţa Soare
Adăugat de Laura Radoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce urme de urieşi au lăsat legionarii lui Traian pe unde au trecut! Paşii lor se cunosc prin desfundăturile munţilor. Toate li s-au supus. Stâncile s-au dat la o parte şi le-au făcut loc, apele s-au plecat speriate de umbra şi zgomotul celor dintâi poduri ce le-au încălecat. Dunărea, însăşi măreaţa şi năpraznica Dunăre, s-a îmblânzit şi s-a dat învinsă în mâinile lor.

Alexandru Vlahuţă în România pitorească, Turnu-Severin
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Patria ta, neamul tău, a răzbătut încoace şi o lume nouă a răsărit aici, pe pământul acesta stropit de lăcrimile tale; un nou oraş s-a ridicat din valurile Pontului, sub un cer tot aşa de albastru şi de cald, ca şi al frumoasei Italii.

Alexandru Vlahuţă în România pitorească, Constanţa (Împăcarea lui Ovidiu)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rondelul oraşului din Indii

Spart a fost oraşul mare
De a vremii vitregie
Peste moarta gălăgie
Cresc copacii până-n zare.

S-a uitat ce-a fost urgie,
Ce-a fost fală şi-nălţare
Spart a fost oraşul mare
De a vremii vitregie.

Într-a soarelui magie
Strălucesc porfiruri rare,
Urme şterse tot mai tare
Din străvechea energie...
Spart a fost oraşul mare.

rondel celebru de Alexandru Macedonski
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

De 100 de mii de ori în această viaţă te-ai ridicat şi apoi ai căzut de la înălţime. Imaginează-ţi fiecare aşteptare avută care nu s-a îndeplinit. Te-ai ridicat la înălţimea entuziasmului şi ai căzut la loc în prăpastia depresiei şi a dezamăgirii. În relaţii de iubire, cu părinţi sau prieteni, în job sau afaceri, legat de sănătate, obiective, visuri şi suferinţe, de câte ori te-ai ridicat şi apoi ai căzut. Apoi te-ai ridicat din nou, apoi ai căzut din nou. Am putea spune că aproape e ca un ritm al vieţii. Ştii de ce face viaţa cu noi treaba asta? De ce ne ridică şi dă cu noi de pământ? Ca să ne trezim. Încearcă să-ţi imaginezi cum va fi viaţa ta atunci când te vei trezi şi imaginează-ţi cum e să ştii că acum doar dormi.

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Non sum qualis eram bonae sub regno Cynarae

"Nu mai sunt cine eram pe vremea bunei Cynara" – Horatius

Azi... nu, ieri noapte,-între buzele noastre, ca un roi de fluturi,
A căzut umbra-ţi, Cynara! Răsuflarea ta mi-a trecut poarta
Sufletului, făcându-şi loc printre valuri de vinuri şi săruturi;
Dar vechea pasiune-ncepuse deja s-atârne greu,
Da, am fost dezolat – şi cu capul în piept mi-am acceptat soarta:
Dar ţi-am fost credincios, Cynara! Bineînţeles, în felul meu.

Toată noaptea am simţit pe inima-mi cum bate inima ei caldă,
Întreaga noapte-n braţele-îndrăgostite, dormind, a stat;
Săruturi dulci mi-a dăruit gura ei, roşie-acoladă;
Dar vechea pasiune-ncepuse deja s-atârne greu,
Când, trezit, a văzut zorii vineţi, ochiul meu încercănat:
Dar ţi-am fost credincios, Cynara! Bineînţeles, în felul meu.

Am început să uit, Cynara! S-au dus pe-a vântului aripă
Rozele spre alte zări; cu rozele şi crinul care-ai fost
S-a depărtat în colb de ani; şi totuşi parcă-a trecut o clipă...
Dar vechea pasiune-ncepuse deja s-atârne greu,
Căci a dansul a fost lung, îi ştiam de-acuma paşii pe de rost;
Dar ţi-am fost credincios, Cynara! Bineînţeles, în felul meu.

Am tânjit după cântece mai sălbatice şi vin mai tare,
Dar, după ce petrecerea-a luat sfârşit şi luminile s-au stins,
Cade umbra ta, Cynara! Ţie-ţi aparţine noaptea mare;
Dar vechea pasiune-ncepuse deja s-atârne greu,
Mereu flămând de-alte buze, de-un sentiment mai proaspăt de cuprins:
Dar ţi-am fost credincios, Cynara! Bineînţeles, în felul meu.

poezie de Ernest Dowson, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dumnezeu zăcea mort în paradis

Dumnezeu zăcea mort în paradis;
Îngerii cântau imnul sfârşitului;
De pe aripile lor picurau
Pe pământ
Stropi de sânge.
Acesta, lucrul care gemea,
A devenit negru şi s-a scufundat.

Apoi, din cavernele de departe
Ale păcatelor moarte,
Au ieşit monştrii, învineţiţi de dorinţă.
Ei s-au încăierat,
S-au certat pretutindeni
Pentru o îmbucătură.

Dar, din toată povara de tristeţe, asta a fost cel mai trist –
Braţele unei femei încercau să apere
Capul unui om care dormea
De fălcile ultimei fiare.

poezie de Stephen Crane, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubirea...

Într-o zi pe inserat
Din palatul înstelat
Iubirea in lume a plecat
Să vadă cu oamenii ce s-a mai întâmplat,
Dacă de ea cumva au uitat
De când nu i-a mai vizitat
Şi seminţele Iubirii printre ei le-a semănat.

Dar, peste tot pe unde a umblat
Cu tristeţe a constatat
Că multe alte sentimente teren au câştigat.
Ambiţia şi vanitatea,
Invidia şi gelozia,
Nerăbdarea, nemulţumirea,
Locuiau în cuib cu ura
Şi înlocuiau iubirea.
Oamenii se războiau
Se revoltau, se izgoneau
Doar pentru avere şi putere se luptau.

Iubirea s-a supărat
Şi copiii din lume i-a rechemat.
Gingăşia, încurajarea,
Căldura şi bucuria,
Frumuseţea, fericirea,
Au părăsit toate Omenirea.

La început nici măcar n-au observat
Şi viaţa la fel şi-au continuat,
Dar, treptat, întreaga lume
s-a schimbat
De frigul neiubirii a îngheţat
Şi într-un pustiu s-a transformat...

Incet, încet, oamenii s-au dezmeticit
Şi Cerului, din Iubirea Sa cu umilinţă I-au cerşit.
Iubirea, din palatul înstelat
Cu Lumină strălucitoare placat,
Câtva timp i-a lăsat
Să-si dea seama lipsa de iubire ce a înseamnat.

Apoi, de oameni iar s-a îndurat,
De păcate i-a iertat
Şi spre lume cu picături mari de iubire a plouat,
Copiii săi, printre pământeni
iar să coboare i-a lăsat
Şi plină de speranţă s-a uitat
Dacă toţi picături din ploaia de iubire au apucat
Şi măcar acum şi ei să iubească au învăţat...

De Iubirea sădită de Dumnezeu în voi, semeni
dragi,
Niciodată nu uitaţi!
Ca de frigul necredinţei
nu cumva să îngheţaţi
Şi într-un pustiu fără suflet să vă transformaţi!

poezie de Anamaria Iliescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oraşul e revărsat pe-o ieşitură de mal, împlântată în valuri.
Prin câte-a mai trecut, Doamne, şi colţişorul acesta de lume!... La început, au aruncat ancorele şi şi-au aşezat liman aci fenicienii, cei dintăi colindători ai mărilor. După ei au venit grecii, cu puternicile lor corăbii. Apoi a început năvala noroadelor de pe uscat. Şi aşa, neamuri pe neamuri s-au împins în căutarea «Berbecului cu lâna de aur» de la gurile Istrului. Vieţi peste vieţi s-au aşternut în trei mii de ani pe ţărmul acesta, şi vijelii după vijelii au bântuit ş-au spulberat aşezările lor din temelie.

Alexandru Vlahuţă în România pitorească, Constanţa
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cum a sfârşit de zis aceste, deodată s-a stârnit un vânt năprasnic, şi, venind un vârtej înfricoşat, a ridicat pe ginerele împăratului în sus şi s-a făcut nevăzut. Atunci podul cel minunat îndată s-a stricat şi s-a mistuit, de nu se ştie ce s-a făcut. Iară palatul în care şedeau moşnegii şi cu nora, cu toate bogăţiile şi podoabele din el, s-a schimbat iarăşi în sărăcăciosul bordei al moşneagului, de mai înainte. Atunci bătrânii, văzând astă mare nenorocire şi pe nora lor în aşa hal, au început a o mustra, cu lacrimi în ochi, şi a-i zice cu asprime să se ducă unde ştie, că ei n-au cu ce s-o ţină.

Ion Creangă în Povestea porcului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eminescu este cel mai mare trezitor de conştiinţă naţională. Asemenea luminător de grai s-a ridicat cu toată fiinţa sa în faţa zeilor, la învierea vieţii din pământ. Şi astfel a rămas în marele neam al geţilor. I-a fost dat să trăiască şi să moară ca un izvor de mântuire pentru acest neam din care el s-a ridicat.

Ştefan Radu Muşat
Adăugat de Ştefan Radu Muşat
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cioara şi marea

A încercat să ignore marea,
Dar aceasta era mai mare decât moartea, la fel cum era mai mare decât viaţa.

A încercat să vorbească mării,
Dar creierul i s-a blocat, iar ochii i-au tremurat ca în faţa unei flăcări.

A încercat să-şi apropie marea, să şi-o facă simpatică,
Dar aceasta a ignorat-o – aşa cum te ignoră un lucru neînsufleţit.

A încercat să urască marea,
Dar s-a simţit ca un răhăţel uscat de iepure pe o stâncă bătută de vânt.

A încercat apoi să fie măcar în aceeaşi lume cu marea,
Dar plămânii nu-i erau îndeajuns de adânci,

Iar sângele ei zglobiu nu a avea nici o relevanţă –
Asemenea unui strop de apă căzut pe o sobă fierbinte.

În cele din urmă,
A întors spatele mării şi a părăsit-o.

O fiinţă crucificată devine imobilă.

poezie de Ted Hughes, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lângă mare

Dis-de-dimineaţă, împreună cu câinele
M-am dus s-admir marea albastră.
Sirenele au ieşit din adâncuri
Să mă privească.

Iar fregatele de la suprafaţa mării
Şi-au întins braţele de cânepă-n fel şi chip,
Crezându-mă un şoricel
Ghinionist, naufragiat pe nisip.

Am rămas acolo până când mareea
Mi-a trecut peste pantofiori
Şi peste şorţuleţ şi cingătoare,
Şi peste corsaj, dându-mi răcoroşi fiori;

Credeam că mă va înghiţi cu totul,
C-o să dispar cum dispare-un bob de rouă
De pe mâneca unei păpădii –
Şi-atunci ne-am mişcat deodată-amândouă.

Iar ea – ea m-a urmat îndeaproape;
I-am simţit, de-argint, degetele vii
Pe glezna mea – apoi pantofii mei
S-au umplut de perle sidefii.

Am ajuns pe ţărm, era multă lume la plimbare,
Dar ea părea să nu cunoască pe nimeni din oraş;
Acolo, s-a-înclinat şi m-a privit pătrunzător,
Apoi, apoi marea s-a retras.

poezie celebră de Emily Dickinson, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ingerul-demon timp

aripa vremii s-a oprit in loc peste noi
incremenita-n vazduhul de lapte
dar, obosit, falfaind numai c-o aripa-n vant,
timpul s-a frant in clipe si soapte
pravalit pe Pamant.

ce lumina alba-i acum peste noi
pare ca ploua cu boabe de ceata
sau poate ca ni s-au matuit noua pupilele
si lumea vazuta prin ochiul opac
pare o sfera de lac
in palma Ingerului-Demon Timp

poezie de Ruxandra Stănescu
Adăugat de Adina Ungur
Comentează! | Votează! | Copiază!

Păsărelele s-au odihnit puţin, apoi şi-au şoptit nu ştiu ce, au scos un strigăt vesel şi s-au ridicat deodată cu toatele. Câteva din ele s-au despărţit o clipă din stol, au atins uşor streaşină casei, apoi s-au pierdut iarăşi în mulţimea celorlalte. Puişorii copilaşului îşi luau rămas bun de la el şi de la cuibul lor de humă. Stolul mai ocoli de vreo două ori iazul, apoi se înălţă şi porni încet să lunece spre asfinţit.

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Puişorii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

împrejurare epică

S-au cunoscut, s-au bucurat,
S-au dus în lung şi-n lat, pe mare,
Dar bucuria s-a gătat
Cu epica împrejurare;
Ea într-un băţ s-a agăţat
Iar el, cu băţul scufundat
În marea baltă remuşcare.

epigramă de Ioan Hapca
Adăugat de Sandra Glorían
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ş-acum douăzeci de ani, tot pe-aici, prin locurile acestea de-atâtea ori stropite cu sânge, s-au întors ostaşii noştri biruitori din câmpiile Bulgariei. Rărite erau rândurile, şi steagurile zdrenţuite de gloanţe, dar pe chipurile uscate şi pline de praf ale acelor viteji cari văzuseră moartea aşa de-aproape strălucea ca o lumină dumnezeiască; toată lumea se descoperea cu respect înaintea lor — pe străzile oraşului flori li s-aruncau din balcoane, şi ochii se umezeau de lăcrimi privindu-i, lăcrimi de iubire, de recunoştinţă, de admiraţie.

Alexandru Vlahuţă în România pitorească, Turnu-Măgurele (1901)
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!