Oraşul e revărsat pe-o ieşitură de mal, împlântată în valuri.
Prin câte-a mai trecut, Doamne, şi colţişorul acesta de lume!... La început, au aruncat ancorele şi şi-au aşezat liman aci fenicienii, cei dintăi colindători ai mărilor. După ei au venit grecii, cu puternicile lor corăbii. Apoi a început năvala noroadelor de pe uscat. Şi aşa, neamuri pe neamuri s-au împins în căutarea «Berbecului cu lâna de aur» de la gurile Istrului. Vieţi peste vieţi s-au aşternut în trei mii de ani pe ţărmul acesta, şi vijelii după vijelii au bântuit ş-au spulberat aşezările lor din temelie.

Alexandru Vlahuţă în România pitorească, Constanţa
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

S-au spulberat

S-au spulberat atâtea ceasuri rele,
Ce parcă nu au încetare,
S-au spulberat visele mele,
Sau poate şi asta mi se pare?

S-au spulberat razele clare,
Care mi-au năpădit cândva privirea,
S-au spulberat zilele care,
Am rătăcit simţind mâhnirea?

S-au spulberat zările-nalţe,
Spre care eu zburam mereu,
S-au spulberat şi multe alte,
Pe care nu le mai ştiu eu?

poezie de Cătălina Melinte
Adăugat de Cătălina Melinte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vijelii cumplite au trecut peste noi, la toate am ţinut piept, şi nu ne-am dat, ş-aici am stat. Ca trestia ne-am îndoit sub vânt, dar nu ne-am rupt.

Alexandru Vlahuţă în România pitorească, Ţara. Poporul
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şarpele şi Ofiucus sunt două constelaţii deosebite şi cu toate acestea şiragurile lor de stele se pătrund, se înlănţuiesc; astfel Şarpele e format în realitate din două constelaţii deosebite. Aşa încurcate cum sunt, constelaţiile acestea se pot lăuda cu o vechime de aproape 3000 de ani. Câte imperii nu s-au prăbuşit, câte transformări nu s-au petrecut pe Pământ, dar stelele acestea tot la locul lor sunt; ne privesc pe noi cei de azi şi pe cei cari vor veni mii şi zeci de mii de ani după noi.

Victor Anestin în Cum să înveţi stelele
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce urme de urieşi au lăsat legionarii lui Traian pe unde au trecut! Paşii lor se cunosc prin desfundăturile munţilor. Toate li s-au supus. Stâncile s-au dat la o parte şi le-au făcut loc, apele s-au plecat speriate de umbra şi zgomotul celor dintâi poduri ce le-au încălecat. Dunărea, însăşi măreaţa şi năpraznica Dunăre, s-a îmblânzit şi s-a dat învinsă în mâinile lor.

Alexandru Vlahuţă în România pitorească, Turnu-Severin
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

La început a fost Realitatea după aia au venit neînţelesurile. Mai întâi a fost Răspunsul după aia s-au îngrămădit întrebările. Primordial a fost Adevărul, după aia s-au aciuat minciunile.

aforism de Cornel Stelian Popa (14 februarie 2019)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aruncarea podului de pe om

Mi-am aruncat hainele
şi apoi
m-am aruncat în flegmă!
Luna dogoarea o stea să o-nfulece!
Porţile se strângeau în braţe
Caii se lingeau în şa
Podurile se apropiau de ora trezirii.

În timpul acesta fumam un arbore suculent.

Apoi toamna!
A venit cu un copil uscat pe o frunză
Nimeni
Dar absolut nimeni nu a bănuit
că în burta lui
o mamă îşi ascunde ţipătul.

În timpul acesta o lacrimă fuma o umbră...

Hainele!
Ah! Hainele!
Stau pe malul flegmei
să le calce trecătorii
să mă îmbrac cu ele după asta
la patru ace!

poezie de Alin Ghiorghieş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vioara Stradivarius

A venit o comisie de expertiză,
M-a măsurat din cap până-n picioare:
"Din lemnul acesta vor ieşi trei ţimbale
Luaţi-i aşchiile la analiză."

Apoi au venit tăietorii de lemne,
Topoarele lor mă izbeau în genunchi,
Sângele cald îmi şiroia pe trunchi,
Duceau lipsă de ţimbale – pesemne.

Meşterii tăcuţi mă strângeau la rindea,
Mă lucrau cu grijă ca pe o comoară
Dar lemnul din mine nu îi asculta
Şi s-a prefăcut în vioară.

Mai marii lor s-au întors într-o seară,
Dintre coperţi prăfuite de carte,
Au condamnat toţi meşterii la moarte
Că lemnul rebel a ajuns vioară.

"Daţi foc acestui incest vegetal,
Aduceţi un alt copac de pe munte."
Nopţile erau luminate de focul barbar...
Şi de-abia atunci, vioara a început să cânte.

poezie de Petre Ivancu din Fotografii imaginare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Parfum de tei

S-au aşternut pe coala albă
Un gând, o lacrimă, o slovă,
Ce-adesea-n râu de simţăminte
Au râs şi-au plâns, prinse în horă.

S-au aşternut peste cuvinte
Mătăsurile albe, grele,
Cu frumuseţea lor pribeagă
La vis, la viaţă să ne cheme.

Am dezbrăcat esenţa vieţii
Până la oase şi-am trudit-o
Adesea... plânsu-i-am în palmă,
Adesea... am batjocorit-o.

Am dezbrăcat de ramuri pomii
Şi îmbrăcatu-i-am în haine
De albe vise, de mătănii,
De calde rugăciuni şi cazne.

S-au aşternut peste versete
Rostiri de simplă-nchinăciune,
Aripi de îngeri măsluite -
Cenuşă, smoală şi tăciune.

Iar peste lacrimi din cuvinte
Şi peste suflete captive
Am aşternut ca pansamente
Versuri pribege şi motive.

Au răsărit adesea flori
Cu trup subţire, colorat
Şi s-au născut, adesea, clipe
De vii regrete sau păcat.

O lume tainică, nespusă,
Ne-a mângâiat cu dorul ei,
Ne-am preschimbat în albii nori
Şi-n flori... doar cu parfum de tei.

poezie de Gheorghe A. Stroia din Parfum de tei (15 ianuarie 2013)
Adăugat de Gheorghe A. Stroia
Comentează! | Votează! | Copiază!

Este bine să înţelegi că toţi marii oameni din trecut care au obţinut realizări remarcabile au fost nişte vizionari. Ei şi-au proiectat mintea asupra viitorului dorit şi nu şi-au bătut capul cu greşelile din trecutul lor. Altfel spus, ei şi-au imaginat lumea pe care şi-ar dori-o şi nu s-au preocupat de realitatea existentă, după care au trecut la fapte şi şi-au materializat viziunea.

Bob Proctor în Te-ai născut bogat, Nu te mai gândi la ce a fost
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

acasă, oamenii tăcuţi
au simplitatea înscrisă în gesturi mărunte,
palmele lor bătătorite vorbesc despre grijile peste care s-au culcat stelele aburinde,
mersul lor aşezat pregăteşte creanga de brad
pentru lumea de apoi,
colindele frâng cerul din care se prelinge dorul de cei care s-au dus,
încă un an îşi pune pecetea peste frunţile lor
încreţite de curgerea timpului, înfiorător de năvalnic,
casele par mai mici, cu ochii mijiţi către soarele palid,
iar fulgii firavi cern linişte pentru încă puţin...

poezie de Alina Florica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din năruita Tomi s-a ridicat, sub Constantin cel Mare, Constanţa, căreia mai târziu genovezii i-au redat, pentru câtva timp, vechea strălucire şi însemnătate comercială. Apoi a căzut sub stăpânirea turcească: cheiul şi digurile de apărare, lăsate în grija vremii, s-au stricat, frumoasele clădiri ale portului s-au părăduit, toată mişcarea şi viaţa oraşului a început a tânji, un somn îndelungat şi greu, ca o robie, s-a întins peste întreaga Dobroge. Valurile mării boceau stângerea unei lumi.

Alexandru Vlahuţă în România pitorească, Constanţa
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rugăciunea ceramică

A început ca o roată
de olar
ca o roată de cer olărit şi ceramic.
La început a căzut o gărgăriţă ceramică
şi s-a spart în mii de furnici.
Apoi au căzut mii de furnici ceramice
şi s-au spart într-o muscă.
Musca ceramică a căzut şi s-a spart
în mii de bondari. Bondarii într-un câine.
Câinele ceramic a lătrat de mii de ori
ceramic
apoi a căzut
şi s-a spart într-un stăpân...
Stăpânul ceramic a căzut şi s-a spart
într-o femeie şi un bărbat
ceramic
ceramică
şi care au căzut şi-au tot căzut
în păcat...
Păcatul ceramic s-a urcat
şi s-a spart în iertări, în mii de iertări
ceramice
care au urcat, au urcat
şi s-au spart într-un Cuvânt..

Apoi au mâncat din castroane de lut!

poezie de Alin Ghiorghieş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nici păsările nu mai cântă...

Nici păsările parcă nu mai cântă,
în seara ce se-ascunde prin mansardă,
mă-ntreb de ce natura nu cuvântă,
iar noaptea dorului a început să ardă.

Mă mângâie privirea ta albastră
cu valuri ce în mine s-au sfinţit,
s-au strecurat trei stele-n casa noastră
şi în lumina lor noi ne-am iubit.

În liniştea târzie ne răsfaţă
miros de liliac şi flori de tei,
de mână am păşit prin dimineaţă,
să alergăm zâmbind peste alei.

Stingheri ne-mbrăţişăm în absolut,
pe strada noastră în prezent pustie,
luăm noi mângâieri cu împrumut
şi ne trăim momentu-n poezie.

poezie de Mariana Moga
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Terorile ploilor

S-au răzvrătit de la o vreme şi ploile...
nu mai cad liniştite şi bune
ci în vârtejuri
şi puhoaie năvalnice
de bidivii lichizi
ce nechează sălbatec
prin norii de smoală!

Sub ropotul lor
vijelii şi bulboane
muşcă pământul
şi-l cară la vale
în cavalcade drăceşti!

În urma trecerii lor
rămân şleauri adânci
apocaliptice semne
de nămol şi prundiş
peste tot...

Ploile nu mai sunt ploi
ci diluvii
ce se reped spre pământ
cu un hăuit de bombarde...

Ce mirifice
şi vesele erau ploile
copilăriilor noastre!...

poezie de Vasile Neagu-Scânteianu
Adăugat de Vasile Neagu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doua furtuni

Ne-am întâlnit...

Două furtuni
călătorind prin vise
tânjind după al dragostei liman
cuib al iubirii interzise

pe ţărmul nostru ne plimbam
ne răscoleam nisipul
şi timpul se oprise-n loc
să ne privească chipul

ne-nlănţuiam în curcubee
semn al iubirii noastre
dar fu de-ajuns doar o scânteie

numai una...
şi în noi doi
amarnic se dezlănţui
furtuna...

cer şi pământ s-au spulberat
şi-un nor întreg de stele,
pământul s-a cutremurat
şi ţărmul nostru...

ţărmul nostru s-a-necat
sub negrul cerului brăzdat
de furioase iele

mai tot alerg prin vis sperând
să te-ntâlnesc pe-o plajă...
deşi te vă plutind pe ţărm
furat de-o altă vrajă

nisipul meu cel răscolit
mi-adună scoici în salbă
iar valul îşi întinde braţul
de spumă, să mă aibă

poezie de Aurelia Tarniceri
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Apoi a ajuns acasă şi, după ce a văzut pe mumă-sa, a plesnit de trei ori cu biciul, şi cele trei nuci s-au desfăcut în trei palate frumoase şi cu cele trei surori ale lui întriu-însele, pe care, după ce le-au dat munca înapoi, le-au măritat şi s-a făcut mare bucurie şi veselie în toata împărăţia. Încălecai pe-o şa şi v-o spusei dumneavoastră aşa.

finalul de la Omul-de-flori-cu-barba-de-mătase sau povestea lui Făt-Frumos de Nicolae Filimon
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tristeţea omului de lut

Născut din lut, crescut în lut,
Tot ce-a mâncat e din pământ
Până şi crezul pus în gând,
Şi dragostea-i tot din pământ.

Şi a crescut mare, fălos,
Şi-a cunoscut o Ea din lut
Şi-a dus-o într-un crâng umbros
Şi s-au unit într-un sărut.

Şi-au construit casă din lut
Şi prunci din lut li s-au născut
Au tot muncit prin lutul greu
Şi lutul le-a fost martor mut.

Din când în când pe lutul lor
Din cer ploua cu apă vie
Şi lutul înverzea uşor
Păsări din lut cântau pe glie.

Şi lutul le-a îmbătrânit
Şi s-a uscat, şi a crăpat
Iar mâinile de lut muncit
Reumatismul le-a strâmbat.

Şi tot aşa, an după an,
Tristeţea omului de lut
S-a tot mărit ca un ocean
Şi s-a făcut tot lutul mut.

Şi a zăcut în pat de lut
Cu ochii pironiţi în sus
S-a stins uşor, în aşternut
Din lut uscat, pe la apus.

L-au luat copiii lui din lut,
Şi în sicriu din lut făcut
L-au dus apoi în cimitir
La groapa lui din lut tăcut.

poezie de Petrică Conceatu din Epigonisme (15 mai 2018)
Adăugat de Petrică Conceatu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tristeţea omului de lut

Născut din lut, crescut în lut,
Tot ce-a mâncat e din pământ
Până şi crezul pus în gând,
Şi dragostea-i tot din pământ.

Şi a crescut mare, fălos,
Şi-a cunoscut o Ea din lut
Şi-a dus-o într-un crâng umbros
Şi s-au unit într-un sărut.

Şi-au construit casă din lut
Şi prunci din lut li s-au născut
Au tot muncit prin lutul greu
Şi lutul le-a fost martor mut.

Din când în când pe lutul lor
Din cer ploua cu apă vie
Şi lutul înverzea uşor
Păsări din lut cântau pe glie.

Şi lutul le-a îmbătrânit
Şi s-a uscat, şi a crăpat
Iar mâinile de lut muncit
Reumatismul le-a strâmbat.

Şi tot aşa, an după an,
Tristeţea omului de lut
S-a tot mărit ca un ocean
Şi s-a făcut tot lutul mut.

Şi a zăcut în pat de lut
Cu ochii pironiţi în sus
S-a stins uşor, în aşternut
Din lut uscat, pe la apus.

L-au luat copiii lui din lut,
Şi în sicriu din lut făcut
L-au dus apoi în cimitir
La groapa lui din lut tăcut.

poezie de Petrică Conceatu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tristeţea omului de lut

Născut din lut, crescut în lut,
Tot ce-a mâncat e din pământ
Până şi crezul pus în gând,
Şi dragostea-i tot din pământ.

Şi a crescut mare, fălos,
Şi-a cunoscut o Ea din lut
Şi-a dus-o într-un crâng umbros
Şi s-au unit într-un sărut.

Şi-au construit casă din lut
Şi prunci din lut li s-au născut
Au tot muncit prin lutul greu
Şi lutul le-a fost martor mut.

Din când în când pe lutul lor
Din cer ploua cu apă vie
Şi lutul înverzea uşor
Păsări din lut cântau pe glie.

Şi lutul le-a îmbătrânit
Şi s-a uscat, şi a crăpat
Iar mâinile de lut muncit
Reumatismul le-a strâmbat.

Şi tot aşa, an după an,
Tristeţea omului de lut
S-a tot mărit ca un ocean
Şi s-a făcut tot lutul mut.

Şi a zăcut în pat de lut
Cu ochii pironiţi în sus
S-a stins uşor, în aşternut
Din lut uscat, pe la apus.

L-au luat copiii lui din lut,
Şi în sicriu din lut făcut
L-au dus apoi în cimitir
La groapa lui din lut tăcut.

poezie de Petrică Conceatu (6 februarie 2016)
Adăugat de Petrică Conceatu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De mii de ani, noi, orbii, am văzut multe. Am văzut că oamenii nu s-au schimbat, au rămas asemenea jivinelor: se mănâncă între ei. Se mai revoltă cei sărmani, mai câştigă o fărâmă de pâine, dar apoi, peste timp, lăcomia iar se revarsă peste lume. Îmbracă doar alte haine Asta a fost dintotdeauna. Între cei săraci şi cei bogaţi, între cei puternici şi cei slabi se va afla totdeauna o prăpastie adâncă oricât vor da din gurile lor cei de sus. Peştele cel mare îl mănâncă pe cel mic şi niciodată nu va putea fi altfel. Mântuitorul a fost om umil şi cei puternici l-au răstignit bătându-l în cuie ca să nu mai umble, i-au astupat gura cu amăreală şi acreală ca să nu mai vorbească, i-au împus pieptul cu suliţa ca să moară în chinuri. Este plină lumea de sute de milioane de răstigniţi. Mântuitorul? El îi întruchipează pe toţi. Ca să avem cui să ne închinăm şi să ne aducem aminte de ceilalţi.

citat din romanul Pe ambele părţi ale baricadei, XIX, pagina 134 de Aurel Neron (2009)
Adăugat de Aurel Neron
Comentează! | Votează! | Copiază!