Ieşire în larg

Velierul cu trei vele rândunică, cu marfa gata stivuită-n magazii,
Cu mâl negru din Mersey* picurându-i de pe ancoră, cu cerul gri
Deasupra lui, c-un remorcher roşu la prova. La posturi cu toţii,
Marinarii cântă cu nişte voci care-ar trezi din somn şi morţii*.

Clincheţii vinciului zornăie. Nostromul strigă " Mola!
Recuperaţi socarul! Vira springul!" La bară, albă spuma,
Pescăruşii-n picaj planat şi, rece, apa verde şi-agitată
Aşteaptă ieşirea acestei fiice-a mării, corabia înaltă.

Am coborât pe Petru cel Albastru, ancora-i asigurată cu stope tari,
Se aud chiote şi-i veselie multă, şi-i ora mareei celei mari.
"Strânge-acolo! Slăbeşte-odată şcota focului! Volta şi fugi!"
Secundul zbiară. O rază săgetează printre sarturi, mure şi fungi.

Greementul străluceşte mândru în cenuşiul port, un arhipelag,
Iar un mus mărunţel şi sprinten se caţără pe fiece catarg.
Acum e lângă tachet, acum lasă să cadă liberă vela,
Pilotul dă mâna cu skipperul şi traversează pasarela.

Acum tragem cablul şi se desfăşoară şase vele-n vânt,
Şi-n apă pânza siajului la pupa. Ura, la revedere pământ!
Velierul cu trei vele rândunică, cu magaziile-ncărcate full
Iese-n uralele mulţimii din port, mândria întregului Liverpool!

------

* E vorba de cântecele marinăreşti (chantey) care prin ritmicitatea lor însufleţesc echipajul în diversele lui activităţi la bord (de exemplu, virarea unei parâme grele).

* Petru cel Albastru (Blue Peter) – este simbolul literei "P" în Codul Internaţional de Semnale, reprezentată de un pavilion albastru cu un mic pătrat alb în mijloc.

Când o navă aflată-n port înalţă pe catarg acest pavilion mesajul transmis este:

"Tot echipajul trebuie să se prezinte imediat la bord, nava părăseşte portul".

* Mersey – fluviu în vestul Angliei.

poezie de Bill Adams din VÂNTUL ÎN VELELE GABIER, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec de ancoră

Hei, vira ancora! Vira, of, vira până-ntinde lanţu-n prova!
Încă o-ncercare! Stop. Ţineţi-o-n barbotin un pic.
Lasca* manevrele velelor, întoarceţi vergile –
Vela foc gata de plecare! Vira până când lanţul e la pic! *

La drum! Iubire, nu mai putem rămâne lângă tine –
Lăsaţi paharele, spuneţi-i fetei adio şi sărutaţi-i obrăjorii;
Pentru că vântul, iată, strigă, "Nu când vrei tu şi îţi convine
Te-ajut, ci atunci când am eu chef să vin la tine,
Sus ancora, dacă vă e dor de Mama Carey*
(Dacă vreţi să navigaţi spre Mama Carey!);
Oh, drum bun spre locul unde-şi hrăneşte Mama Carey puişorii!"*

A mai rămas o cheie!* Gata, s-a smuls de pe fundul mării!
Ancora tribord la suprafaţă! Spălaţi-o şi la post cu ea!
Nava girează spre babord, iar ancora-i încă plină de noroi,
Anul ăsta n-o vom mai fundarisi vreodată. Valea!

Drum bun şi vânt din pupa spre marea cea albastră,
Cu nava-n balast*, uşoară, fără marfă-n cale,
Plecăm la drum, a venit iar vremea de plecare,
Parâmele-s molate de pe babale;
Datoriile ni le va plăti briza care bate-n urma noastră!*

Hei, volta! Iar voi, acolo, recuperaţi parâma pupa!
Acum, atenţie la palanc; prindeţi curentul trăgător!
Asiguraţi ancora şi legaţi-i braţele, slăbiţi gaiul* bigii.
Sus braţele, hai trageţi-le sus şi strângeţi-le uşor!

Ei, bine, acum la drum! Vom avea-n Canal* vântul din pupa;
Vorbim şoptit în vreme ce dezlegăm velele; în ceasul plecării
Vântul îşi încordează tot mai tare struna,
Luminile geamandurilor rămân în urmă, una câte una,
Iar nava sforăie sub vela trincă inspirând parfumul mării,

Cârma şi velele-s în deplin acord, în noapte nava-şi ştie drumul.
E bolnavă-n port, iar leac e numai sărutul talazului nebun!
Cu prova spre Brest* şi-nsemnele englezeşti sus pe catarg,
Ridicăm toate pânzele pe care ni le permite un vânt bun!

Ei bine, acum la drum! Ushant* ne va-nchide uşa-n spate
Răsucindu-se-n vârtejurile mării ca roata morilor de vânt,
Curând ultimul far va rămâne-n urma
Brazdelor de apă care se rostogolesc în pupa –
Căci noi mergem la Mama Carey
(Navigăm spre Mama Carey!);
Oh, plecăm spre locul unde-şi hrăneşte Mama Carey puişorii!"

* Lasca – a slăbi o parâmă (expresie din jargonul marinăresc ).

* Pic – poziţie a navei faţă de ancoră, când lanţul acesteia este întins vertical pe axa longitudinală a navei, iar ancora e gata să se desprindă de pe fundul mării.

* Mama Carey (Mother Carey) – un personaj supranatural personificând în imaginaţia marinarilor marea sălbatică şi necruţătoare, prevestitor al furtunilor şi-al naufragiilor.

* Puişorii Mamei Carey – sunt păsările furtunii (furtunarii), numiţi şi petreli sau rândunici de mare – se crede că zboară în întâmpinarea furtunii, ele fiind, de fapt, sufletele navigatorilor morţi.

* Cheie – o lungime de 25 de metri a lanţului de ancoră ( în marina română, în cea britanică o cheie de lanţ are 27.30 metri). Cheile de lanţ se leagă între ele cu aşa numitele chei de împreunare, în forma de "U" sau de za ( cheia kenter)

* Navă în balast – nava fără marfă la bord, care pentru a respecta anumite criterii de asietă şi de stabilitate îmbarcă în timpul "voiajului în balast" o anumită cantitate de apă de mare în diferite tancuri special amenajate.
* Cu alte cuvinte, datoriile făcute de marinari prin crâşmele portului nu vor mai fi plătite niciodată!

* Gai – parâmă pentru manevrarea bigii în plan orizontal.

* Canal – este vorba despre Canalul Mânecii, strâmtoarea dintre Anglia şi Franţa.

* Brest – oraş port în nord vestul Franţei.

* Ushant (în lb. franceză Quessant) – insulă din apropierea coastei vest a Franţei, marcând
extremitatea sud-vestică a Canalului Mânecii.

poezie de Rudyard Kipling, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lăsând în urmă ţărmul

Părăsind portul mâlos odată cu mareea naltă,
Marea se deschide-n albastru, imensă şi sărată;
Vergile zvelte înnobilează graţioase velierul
Şi domină cu pânzele lor tot cerul;

Sub catargele susţinând un zbor alb de vele,
Coverta devine decor pentru poveşti cu ştime şi cu iele.
O viaţă nouă-n navă sinuos pătrunde,
La pupa, noi privim cum cârma face legea-n unde,

Simţim nava urcând spre cer, coborând în mare,
Plonjând în apă serenă şi seducătoare.
Tăcută şi iute-alunecă-nainte atrasă ca de-o vrajă;
Orizontul ne-ademeneşte, rotund, în a lui mreajă;

Deasupra oglinzii oceanului s-a ivit, iată,
Un spirit care n-a cunoscut frica niciodată;
Iar cei care o cunosc bine şi iubesc marea
Se simt acasă acolo unde-ncepe zarea.

poezie de Lincoln Colcord, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

La revedere

Suntem copiii apelor albastre unde suflă vântul tare,
Bagajele-s la bord, e timpul să plecăm pe mare.
Echipajul e la posturile de manevră, urlă toată trupa:
"Trageţi continuu, trageţi zdravăn, molaţi parâma pupa."

Prova se înfige-n apă şi-n borduri două valuri albe dau în clocot,
Flutură-n vânt vela rândunică şi cineva scoate, vibrant, un chiot;
Murmurul Atlanticului, sărat, e pentru cei morţi un refren alinător:
"Trageţi continuu, trageţi zdravăn, sus pe vergă-n zbor."

Scârţâitul scripeţilor, ascuţit, armăsarii vremii-n spume,
Fluierul strident al sarturilor, toţi diavolii dezlănţuiţi în lume;
Sub noi, toţi înecaţii; deasupra, cerul plin de stele pe catarg:
"Trageţi continuu, trageţi zdravăn şi îndată vom naviga în larg!"

Acolo ne-aşteptă rumenă şi rotundă o prietenă, bătrâna lună,
Remorcherul cu coşuri roşii a dispărut şi-n curând, fiule, împreună,
Navă şi echipaj, vom părăsi Canalul, aşa c-ai grijă – şi-ţi mai spun:
"Potoleşte-o când tanghează şi fii atent, dragul meu, cart bun!"

poezie de John Masefield, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un cor al flotei pentru transportul lânii

Rămâneţi cu bine, fetelor din Sydney, noi plecăm, pilotul e la scară!
Pavilionul Petru-i ridicat la prova şi-s cinci mii de baloturi jos în cală,
Avem la prova douăzeci de lupi şi-un capitan mai dur decât e fierul,
Trebuie la târgul din ianuarie să fie-n Anglia, acasă – velierul!

Curând Insulele Snares vor rămâne-n urmă; furtunoase şi intense
Îl vor zgâlţâi vânturile de vest, stârnind valuri vinete, imense.
Va alerga ca un cerb printre furtuni, împungând cu catargul cerul,
Vibrând sub velele zburător, s-ajungă la târgul de-acasă – velierul!

Capul Înţepenit va rămâne-n pupa, ca o amintire dintr-o altă viaţă,
Lapoviţă şi ninsori, şi marea violentă, şi ceţuri, şi gheaţă;
Sforăind la tropice, unde alizeele răcoresc şi dezmiardă gabierul,
Va ţine cap compas spre nord să prindă târgul de-acasă – velierul!

Ajuns, remorcherele-i vor prelua remorca, va simţi mirosul ţărânii iar,
Se vor volta parâmele la babale pentru răgazul meritat şi necesar;
După şaptezeci de zile Farul Lizard îl va saluta şi îi va fi reperul,
Şi va intra-n Canal să prindă-n Anglia târgul din ianuarie – velierul.

*Arborarea pavilionului " Petru" (Blue Peter) indică faptul că nava e gata de plecare.
*Insulele Snares – grup de insule din extremitatea sudică a Noii Zeelande.
*Din ÎNTOARCEREA CLIPERULUI CUTTY SARK, publicat de Methuen & Co., London, UK, © 1924
*Capul Înţepenit (Stiff Cape) – în jargonul marinăresc, Capul Bunei Speranţe.
*Farul Lizard este de la Lizard Point, Cornwall, Anglia.

poezie de Cicely Fox Smith, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Jack Marlin

Acum la fereastră, unul lângă altul,
Ne bucurăm de liniştea acestei seri,
Urmărind cum mareea vine şi se duce,
Cum alintă marea cu tandre mângâieri.

Lumina asfinţitului îi luminează chipul:
Cu pipa între dinţi, îngândurat,
Un marinar din vremurile de demult,
Un bătrân subţire şi înalt.

Cunoştea drumurile mării spre apus
Înainte de-a se-nvârti-n ape-adânci elicea;
Cliperele din zilele navigaţiei cu pânze,
În toată splendoarea lor, le cunoştea.

Vocea lui Jack Marlin e răguşită, pătrunzătoare;
În timp ce cântă privind întinderile necuprinse,
Eu încep să văd velierele altor vremuri
Albind marea cu aripile lor larg întinse.

Îi aud coechipierii morţi de-amar de ani,
Aud scrâşnetul unui cabestan plin de rugină;
Aud cântecele "Homeward bound"
Şi "Lowland's low"*, fredonate-n surdină.

Aud cântecele culegătorilor de bumbac
Şi una sub alta văd două mari sfere,
Două Baloane Negre* ridicate
Deasupra catargului, aproape de stele.

Velierul venind din India trudeşte-n volte strânse
Prin spuma a mii de mile, volburoasă;
Umilă, nava din Bristol îşi transportă marfa,
Atent stivuită-n cală, către casă.

Sclipesc prin ploaie luminile de poziţie
La părăsirea radei porturilor; iar şi iar
Carenele timide ale Comerţului trec
Una câte una prin noaptea de catran.

Da, bompresurile se profilează-n noapte,
Măreţe, stranii umbre pe geana zării,
Iar printre vergile zbârnâitoare
Cântă nevăzute păsările mării.

Lumina scăzuse demult spre vest
Şi peste pânzele apei cădeau fluid
Cu aripi negre nălucile şi misterele
Nopţii, într-un regat fremătător, lichid.

Luna se-nalţa peste ape, iar Jack Marlin
Cânta-ncet cu voce răguşită – murmurând
Cuvinte ciudate – o melodie demult uitată,
De-acum cincizeci de ani, când...

* Celebre cântece marinăreşti ("În drum spre casă", respectiv "Plaje joase").
* * Două bule negre, una sub alta, semnalizează faptul ca nava respectivă nu este guvernabilă, că are probleme tehnice şi că navele din preajmă trebuie să se menţină la o distanţă de siguranţă de ea.

poezie de Edwin J. Brady, 1869- 1952, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec pe navă

Pe mare, pe mare! Gata cu-acest somn de plumb;
Jucăuşă, apa tremură în valuri
Şi loveşte ritmic pietrele din maluri.
Delfinii fac cercuri, lamantinii sforăie prelung,
Cântecele nevăzutelor sirene, ademenitoare şi perlate,
Se-înalţă, bule de-aer, printre subsuorii sargasei delicate.

Întindeţi vela, înfigeţi vâsla-n apă ca-n pământ lama unui plug:
Pe mare, pe mare! Gata cu-acest somn de plumb.
Pe mare, pe mare! Sufle vântu-n pânza învoaltă,
Furtunii urmeze-i alizeul blând,
Iar umbra uraganului, iute şi întunecată,

Spargă scoica Tritonului – stolul zilelor senine
Izbucnească,-asemeni unui vultur, spre înălţime,
Deasupra antilopelor, peste crestele alpine.
Ancora-i la post, nava se-înfioară gata de plecare;
Întindeţi velele-n vânt. Pe mare, pe mare!

NB. Poemul de mai sus marchează lansarea expediţiei din Ancona
în scopul salvării Ducelui Melveric din captivitatea maurilor (din Death's Jest Book – Cartea năzdrăvăniilor morţii).

poezie de Beddoes, Thomas Lovell, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zilele bătrânelor clipere*

Am navigat pe vremea cliperelor –
Înalte, elegante de la chilă la catarg,
Zvâcnind deasupra valurilor vesele,
Cu vânt chicotitor din pupa, larg;

Şi velele frumoase, albe ca zăpada,
Vibrând, parcă-ncercând să zboare:
Acum, se-apleacă nava-n bordul de sub vânt –
Acum, bordul opus e jumătate-n mare.

Îi pot vedea-nclinată coverta udă,
Plină de mâzga apei, un verde tatuaj;
Îl aud clar pe bătrânul Bill, nostromul,
Blestemându-şi zurbagiul echipaj.

Le văd râsul pe feţele arse şi păroase
În pulberea sărată, îi văd pe mateloţii care,
Agăţaţi de fungile velei gabier, cântă
Cântece marinăreşti sălbatice, fermecătoare.

Oh, valurile mării rostogolindu-se pe punţi
În vreme ce noi tragem, strânşi mănunchi,
De şcote* cu obrajii biciuiţi de rafalele furtunii,
Cu cizmele pline de apă până la genunchi,

Cu funiile trupului şi sufletului în jurul
Mijlocului nostru temeinic petrecute,
În timp ce nostromul urlă precum tunetul,
"Crăpa-v-ar ochii! Asiguraţi sartul! Iute!"

Am scos cu tecile cuţitelor marinăreşti
Din crăpăturile de pe covertă şi bordaj
Târâtoarele-aruncate de talazurile mării
Şi-am făcut din ele tocană pentru echipaj;

Încolţiţi permanent de foame,
Înghesuiam în noi cât puteam chisăliţă
De pesmeţi 'Dandy-funk' and 'Spotted Harry',*
Îndulcită cu zahăr brun, o linguriţă.

Am navigat în volte-naintea vijeliei
Din clocotul Latitudinilor Hohotitoare,*
Ne-am bălăcit tândălind la tropice
Unde-i iadul însuşi a soarelui dogoare!

Pe-un nenorocit de viscol duşmănos
Am înfruntat îngheţaţi bocnă bătrânul Cap Horn;
Şi-am făcut cu mâna Olandezului Zburător*,
Zdrenţelor lui de vele şi, frânt, arborelui artimon.

* Clipere (clippers) – Celebre nave comerciale cu pânze din secolul al XIX lea a căror capacitate de transport marfă era sacrificată în favoarea vitezei. Iniţial au fost destinate comerţului cu ţările din Extremul Orient (ceai, opium, mirodenii, pasageri, servicii poştale). Numele vine de la verbul "clip", a călători repede, ca un şoim. Având un coeficient prismatic foarte bun, navigau, în general, cu peste 16 noduri (cca 30 km/oră), Sovereign of the Seas atingând recordul de 22 de noduri (cca 41 km/oră).

* Şcotă – saulă sau parâmă destinată pentru a manevra colţul de jos al unei vele

* Dandy-funk – un fel de desert mâncat pe mare, o prăjitură sau biscuiţi copţi în untură.

* Latitudinile Hohotitoare sau Vânturile Urlătoare (Roaring Forties) – vânturile din zonele cuprinse între latitudinile de 40°S, respectiv de 50° S.

* Olandezul zburător ( Flying Dutchman ) – o navă fantomă legendară, blestemată să navigheze veşnic pe oceane, fără a putea ajunge într-un port şi fără să atingă vreodată uscatul. Potrivit legendei, vasul poate fi observat de departe, învăluit în ceaţă sau emanând o lumină spectrală. În tradiţia breslei navigatorilor vederea acestei nave nălucă este semnul prevestitor al unei iminente şi nefericite fatalităţi.

poezie de Angus Cameron Robertson, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Călător clandestin

M-am furişat în iarna aceea ploioasă pe scara de bord,
Noaptea târziu, pe-o beznă neagră ca păcatul;
Se auzeau doar sâsâiturile stropilor de ploaie şi parâmelor,
Care ţineau nava legată de colţii babalelor, oftatul.

A părăsit portul înainte de ivirea zorilor, iar seara
M-a găsit îngheţat sub velele de rezervă pe coverta pustie.
Mă temeam că, odată descoperit, mă vor arunca-n mare –
Corabia tremura toată şi plonja-n valuri până la copastie.

Apoi, m-am strecurat afară. Îmbarcam apă-n bordul de sub vânt.
În prova, o goeletă se-ndrepta iute spre ţărm, nerăbdătoare;
Delfinii săreau în jurul ei făcând fel de fel de gimbuşlucuri,
Iar stelele coborau de pe cer s-atingă verga arborelui cel mare.

"De trei ori ura!" au strigat, li se-auzeau vocile sonore –
Şi, deodată,-au răsunat bătăi de clopot iuţi şi persistente;
Apoi muzica s-a stins, amestecându-se cu zgomotele mării,
Iar ea a dispărut în aplauzele hulei de fund luminescente.

Atunci s-a trezit în mine-un sentiment necunoscut...
De uimire-am înlemnit. De parcă marea şi valul călător
Sau velele rândunică, zburând în vântul nopţii,
Mă-nvăluiau în magia unui vis straniu şi fermecător.

Vârfurile catargelor dansau. Carul Mare,-n lumina nordului,
Atârna diamante scumpe pe nişte vele alb-spectrale.
Apele-ntunecate fremătau, iar cliperul respira adânc,
Mângâind oceanul cu carena, tremurând de încântare;

Asta s-a întâmplat demult – prima mea noapte pe mare –
Acum, bătrân, zilele mele de navigaţie-s sub bolta altui cer.
Iar eu aştept aici zi de zi, aştept cu răbdare
Până vor străluci iarăşi deasupra capului meu velele gabier.

Va fi, ştiu bine,-un debarcader acolo unde mă voi duce,
Va fi şi-o scară de bord acolo anume pentru cei ca mine;
Vor fi acolo, aşteptându-mă, nişte pacheboturi înalte;
Vor fi multe nave pe marea eternă – zvelte ca nişte balerine!

poezie de Bill Adams, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

O viaţă de marinar

Oh, lucruri scumpe, de fală, marinarul n-are –
Doar un cufăraş de lemn şi-un costum ars de sare.
Dar, oricât de modest în ochii celorlalţi apare,
Pe Dumnezeul cel viu, a lui e-ntreaga mare!

Distanţa care creşte-n urmă şi care-n faţă scade,
Şi inima de-a fi acasă pe valurile albe şi nomade
Pe nava care lasă-n pupa o volbură de ape-n spume,
Prin zile toride şi furtuni sălbatice, nebune.

Oh, un marinar nu are prea multe de iubit –
Dar are deasupra, albastru, tot cerul infinit
Şi talazuri în jur argintii cum e cobaltul
Hălăduind, în tunet, de la un ţărm la altul.

Aşa că-nmormântaţi-mă,-n ora morţii mele,
Acolo unde cliperele înalţă albe vele;
Lasaţi trupului meu, atunci rece, încântarea
De-a dormi-n singura casă pe care-a avut-o – marea!

poezie de Harry Kemp din Cântece şi balade marinăreşti, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Kilmeny (Un cântec de pe traulere)

Pe ecranul apusului roşu se vedeau umbre întunecate,
Driftere lansând lungile lor plase peste bord;
Şi uleioasele ape verzi se legănau somnoroase
Când cu refluxul Kilmeny a ieşit printre geamanduri din port.
Şi nimeni nu ştia unde va călători acea domnişoară,
Un soi de vrajă-i ascundea destinu-n foi de ceţuri dese.
După aproape-o săptămână, Kilmeny a revenit acasă,
Dar nimeni, nimeni nu ştia unde Kilmeny fusese.

Avea la prova un tun, dintre toate din Newcastle cel mai bun,
Iar la pupa altul nou-nouţ, adus din Clyde-ul acoperit de nori,
Şi mai era acolo şi-un secret – de căpitan nimănui dezvăluit,
Nici măcar scumpei lui mirese, la plecare-n zori;
Şi-o antenă de telegraf deasupra, un pitic vorbind în şoaptă;
Râsetele din Londra, laudele din Berlin slăvind nişte succese.
O, poate mai erau nişte sirene care-o ademeneau spre zare,
Dar nimeni, nimeni nu ştia unde Kilmeny fusese.

Era întuneric când Kilmeny s-a întors din acel voiaj acasă,
Comanda navei unde murise căpitanul era-n purpuriu vopsită,
Dar plutea ca o mireasă cu trandafirul roşu prins în piept;
"Bravo, Kilmeny!" a strigat amiralul şi a lui suită.
Acum la şaizeci de stânjeni adâncime poate un ţipar,
Cercetează submarinul şi contorsionatele lui piese;
Căci târziu în seara aceea Kilmeny s-a întors acasă
Dar nimeni, nimeni nu ştia unde Kilmeny fusese.

Mai era şi umbra unei fantome care privea din spuma mării
Oamenii cântând Anglia, cea mai frumoasă dintre prinţese,
Căci târziu, târziu în seara aceea Kilmeny s-a întors acasă,
Dar nimeni, nimeni nu ştia unde Kilmeny fusese.

** Poemul "Kilmeny" este dedicat barcului Kilmeny (velier cu trei catarge, cum este şi velierul şcoală Mircea, greşit numit bric – bricul având doar două catarge) care în timpul Primului Război Mondial a distrus un submarin german. Făcea parte din aşa numitele Q-ships (nave-Q), nave cu misiuni speciale sau nave misterioase. Erau nave ale marinei civile dotate cu armament camuflat, pregătite special pentru a momi submarinele inamice să execute atacuri de suprafaţă, gen de atacuri care le facea vulnerabile în faţa navelor-Q.

poezie de Alfred Noyes, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

O furtună puternică pe mare

Înfricoşători, norii aleargă sub cerul încruntat,
Sfâşiaţi şi-mpinşi de uraganul clocotitor, întunecat:
Fulgerele lansează flăcări orbitoare,
Urmate-apoi de trăsnete asurzitoare.
Marea zbiară ca şi cum i-ar prevesti lumii pieirea,
Iar pânzele de spumă-n zbor biciuie privirea.

Acum, ruliul ne-aruncă dintr-un bord în altul
Şi vergile cad cu capetele-n val din tot înaltul:
Trebuie-n tumultul nebun urechile s-acoperim,
Nu putem face nimic, nu ne vedem, nu ne-auzim.
Velele-s rupte şi straiurile spânzură-n iadul acvatic,
Mii de scântei sar din focul ceresc, sălbatic.

Acum în bordul de sub vânt, acum în cel din vânt
Ne-agăţăm de un firicel de viaţă aşteptând
În bezna din ce în ce mai mare clipa-n care
Trudita noastră navă se va prăvăli în mare.
Neputincioşi, aşteptăm în noaptea neagră şi ostilă
Sfârşitul. Soarta ne-atârnă de-o biată balama fragilă.
Şansele noastre-s mici; înnebunitor, suspansul continuă;
Vacarmul e cumplit – şi mai e destul până se va crăpa de ziuă.

Deodată vijelia a contenit şi cerul spre est s-a-nseninat;
Dar nava cu velele şi greementul rupte-a eşuat.
Şi, mai rău de-atât: cinci marinari şi-un băiat, un mus –
Ultimul nădejdea, sufletul mamei lui, care-l iubea nespus –
S-au pierdut (ei nu mai pot vedea acest răsărit de soare)
În furia tempestei şi-a viforului de spumă orbitoare.

poezie de Angus Cameron Robertson, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gânduri...

Cu albastru infinit am unit cerul şi marea
Printr-un zbor de pescăruşi ce scrutează depărtarea
Ascultând cântecul mării când se zbat valuri la mal
Şi-şi întinde pe nisipuri spuma albă ca un şal

Paşii mi se risipesc, spre înalt arunc privirea
Să adun în ochi azurul, să cuprind nemărginirea...
Ca-ntr-o navă în derivă fără vele şi catarg
Toate valurile vieţii când lovesc în piept se sparg

Gânduri mii se împletesc prin castele dărâmate
Şi refac drumul iubirii ca pe-un vis pierdut în noapte
Aş lua clepsidra-n palme ca s-o umplu cu nisip
Şi-aş schimba parcursul vieţii dacă m-aş întoarce-n timp...

poezie de Ioana Gărgălie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O viaţă pe ocean, pe val

O viaţă pe ocean, pe val,
O casă legănată pe-abisul de sidef,
Unde apa se-înalţă şi recade muzical,
Iar vânturile o ţin tot într-un chef!

Şoim în colivie, mai am doar un dor mare
Pe acest ţărm gri, acelaşi mereu, mereu:
Redaţi-mi gustul şi sarea mării sclipind în soare,
Pulberea stropilor, pasărea furtunii în plonjeu!

Pe punte iarăşi, stăpân pe mare şi pe vânt,
Pe velierul meu mai iute decât toate:
Sus pânzele! Adio, adio, tu, pământ!
Negurile rămân în pupa, undeva departe.

În spuma albă ne-înfigem cu-întreg curajul,
Albatroşi eliberaţi, spre geana zării –
Asemeni lor, ne vom găsi sălaşul
În singurătăţile din largul mării.

Pământul este demult pierdut vederii,
Norii au început deja să se încrunte;
Dar, cu nava zdravănă şi bravi coechipierii,
Noi spunem, să vină furtuna să ne-înfrunte!

Cântecul din inima noastră trebuie să fie,
Când vântul şi-apele aiurează sub cerul de cleştar,
O casă pe mare, unde imense talazuri bântuie!
O viaţă pe ocean, pe val!

poezie de Epes Sargent, 1813–1880, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Albastru de voroneţ

Albastru cu cap încoronat,
cu albastru tăiş fulgerător,
pe albastru l-a decapitat
peste nor, sub nor.
Albastru fără cap, a căzut,
nu el bineînţeles, trupul lui,
din văzut deveni nevăzut
înaintea şi-napoia norului
Albastru cel mare, din cer
cel pe dinlăuntru şi pe dinafară
ţinea în echilibru sever
secunda dimineţii şi pe cea de seară.

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Remorchere portuare

Cu aerul lor impertinent şi-un scurt sonor salut,
Cu pupa ofertantă şi marinari puţini la bord,
Ţopăie-nclinate pe val, sub copastii, la prova
Şi remorchează vapoarele imense-n port.

Ele luptă cu mareea înverşunată care se-nfige
Pe sub poduri şi canale, plecând şi revenind;
Şi fentează marea mânioasă care-atrage înalta
Navă spre coastă şi spre mereu flămândul grind.

Ele schiază-n rada biciuită de lapoviţă-amarnic
Cu balustrăzile albite de valuri şi de vifor;
Îşi croiesc drum pe şenalele-ngheţate bocnă
Cu parâmele întinse vibrând la pupa lor.

Ţintesc, icnind înfundat în vălătuci de abur,
Prin fuioarele apei spre nişte dane imobile şi trândave,
Înşurubând printre balize-n curenţi tot traficul maritim.
Nişte pigmei într-o lume de mari nave.

poezie de Burt Franklin Jenness din Spuma mării şi salvia, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Grădina

Străluceşte-n grădină,
în frunzişul alb al castanului,
pe borul pălăriei tatălui meu
care calcă pe pietriş.

În grădina suspendată-n timp
mama stă pe un scaun din pin roşu;
lumina umple cerul,
pliurile rochiei,
tufişul de trandafiri de lângă ea.

Iar când tata se apleacă
să-i şoptească ceva la ureche,
când ei se ridică să plece
şi rândunelele săgetează,
şi luna şi stelele
cad pe gânduri, grădina străluceşte.

Chiar acum când tu te apleci pe acestă pagină,
singur în ora târzie, străluceşte: acum,
în acest moment chiar înainte să dispară.

poezie de Mark Strand, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântece marinăreşti

Cântăm aceste cântece, stropiţi de spuma sărată,
Virând ancora sau, copii nevoii,
Jos pe covertă-n vânt şi în zloată,
În burniţă sau în rafalele ploii.

Cântăm aceste cântece ziua sub soare
Sau sub stelele nopţii,
Iar ele ne-ajută să ne facem treaba când, binevoitoare,
Luna urcă încetişor pe culmea bolţii.

Cântăm aceste cântece,-n care speranţele noastre-s vii,
În vreme ce ridicăm pe catarg vela mare,
Nostromul se-nfoaie-n pene când tragem vârtos de frânghii,
Iar refrenul răsună din ce în ce mai tare.

poezie de Harry Kemp din Cântece şi balade marinăreşti, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ultimul Corsar

Vânturile urlau, valurile se umflau,
Cerul era înnorat, de-un gri murdar,
Când echipajul cu ochii-n flăcări, pe-o navă fără nume,
A tras alături de ultimul corsar.

"De ce-aleargă velierul cu velele întinse-n furtuna hohotitoare,
Când celelalte nave le ţin de vergă strâns înfăşurate?
Spune, veniţi de pe coastele Salvadorului* cel sfânt
Sau din golful Caraibelor îmbelşugate?"*

"Venind de pe-un ţărm necunoscut, dintr-un golf de sondă* neatins,
Navigăm fără compas şi cârmă pe unde lipsite de hotar;
Deasupra, dedesuptul navei noastre mor păsările mării şi rechinii –
Iar ea-i condusă de ultimul Corsar."

"Pe stâncile Capului Verde se vor auzi-n această noapte
O izbitură straşnică şi-un muget infernal;
Iar mâine apele, gemând, vor trage din străfunduri
Epava şi cadavrele la mal."

Maiestuosul velier din Clyde* ne-nlesneşte acum voiajul
În adierea frunzelor de chitru-n floare;
Catargul de pe Severn* se înalţă-n zbor,
Pe marea Alizeelor plăcut mirositoare.

Navigatorii părăsesc St Jago* şi fortul din Havana
Făr-a se mai teme de niciun adversar –
Pentru că din acea noapte furtunoasă nimeni n-a mai zărit
Flamurile ultimului Corsar.

---------------------------------------
* Salvador – nume sau prenume de persoană, de ţară sau de localitate, provine din limba spaniolă şi este folosit ca semn de omagiu adus lui Isus Hristos (Salvatorul, Mântuitorul) – în acest context e vorba de Salvador, Bahia, port brazilian.
* Caraibele îmbelşugate – referire la Antilele Mici.
* Sondă – dispozitiv folosit pentru măsurarea adâncimii apelor, alcătuit dintr-o greutate de plumb legată de o saulă gradată (în general lungă de 400 m) şi un tambur.
* Clyde: râu în Scoţia, într-o zonă în care s-au construit multe veliere celebre.
* Râul Severn – cel mai lung râu din Marea Britanie.
* St. Jago (Sao Tiago) – cea mai mare insulă din arhipelagul Capului Verde.

poezie de Thomas B. Macaulay, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântecul marinarilor

Noi nu trăim în case, ci-n falnice corăbii
Şi când murim răpuşi de cel mai straşnic val,
Noi suntem escortaţi pe ţărmul nemuririi
De-o flotă de sirene cu ochii de coral,

N-avem iubite pământene cum au toţi muritorii,
Noi ne iubim cu amazoane sălbatice în larg,
Noi suntem lupii mării în urletul vâltorii,
Şi-avem o stea la pupa, şi una la catarg.

Noi ştim că soarta lumii e pecetluită-n stele,
Şi ştim Steaua Polară prin beznă s-o zărim
Şi Crucea de la Sud ne ţine loc de vele,
Şi-n stele căzătoare noi ştim ca să ghicim.

Noi suntem cavaleri ai vieţii şi ai morţii,
Şi-n piepturile noastre inimi de flăcări ard,
Când Luna de argint străbate cerul nopţii,
Avem o inimă la pupa şi una la catarg.

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nava morţii

I

Acum e toamnă, e vremea fructului care cade
şi-a unei călătorii lungi pe apele uitării.

Merele cad ca nişte picături mari de rouă,
umplându-se de vânătăi, pentru-a evada din ele însele.

Şi-a venit timpul de plecare, de a-ţi lua rămas bun
de la tine şi-a găsi o ieşire
din sinele care se prăbuşeşte.
II

Ţi-ai construit nava morţii, ai pregătit-o?!
O, construieşte-ţi nava morţii, pentru că vei avea nevoie de ea.

Gerul neîndurător e aproape, merele vor cădea
unele după altele, rănindu-se, pe pământul îngheţat.

Şi prin aer vine moartea ca un miros de cenuşă!
Oh, chiar nu-i simţi mirosul?

Şi-n corpul plin de contuzii sufletul înfricoşat
se trezeşte zi de zi tot mai mic, tremurând de frigul
care se-abate asupra lui prin toate orificiile.
III

Îşi poate un om asigura liniştea
doar cu un simplu pumnal?

Cu junghere, pumnale sau gloanţe omul îşi poate face
o rană sau sparge o uşă pentru a-şi salva viaţa,
dar asta nu înseamnă linişte. O, poate fi numită asta linişte?

Desigur că nu! Cum ar putea moartea, chiar sinuciderea,
aduce vreodată cuiva liniştea?
IV

O, haideţi să vorbim despre liniştea cunoscută nouă,
pe care o putem cunoaşte, liniştea profundă şi plăcută
a inimii în pace cu ea însăşi!

Cum ne-am putea noi oare afla liniştea?

V

Construieşte-ţi atunci nava morţii, pentru că va trebui să faci
cea mai lungă călătorie – pe apele uitării.

Şi moartea moare, îndelunga şi dureroasa moarte
aşezată între sinele cel vechi şi cel nou.

Corpurile noastre-s deja-n cădere, pline de răni,
sufletele noastre se scurg deja pe poarta
cruntelor vânătăi.

Oceanul nemărginit şi-ntunecat al sfârşitului
pătrunde deja prin spărturile rănilor noastre,
potopul e deja deasupra noastră.

Oh, construieşte-ţi nava morţii, micuţa ta arcă,
şi aprovizionează-o cu alimente, cu prăjiturele şi vin
pentru întunecatul zbor al căderii în uitare.

VI

Trupul moare, pe bucăţi, iar sufletului timid
i se şterg urmele, pe măsură ce potopul negru se-nteţeşte.

Murim, murim, toţi murim
şi nimic nu va opri potopul morţii care creşte-n noi,
şi care curând se va ridica deasupra lumii, în lumea de dincolo.

Murim, murim, bucăţi din trupul nostru mor
şi puterea ne părăseşte,
şi sufletul se ghemuieşte gol în bezna ploii, copleşit de puhoaie,
agăţându-se de ultimele ramuri ale arborelui vieţii noastre.

VII

Murim, murim, aşa că tot ce mai putem face-acum
este să acceptăm moartea – şi să construim nava
morţii cu care sufletul va pleca-n cea mai lungă călătorie.

O navă micuţă – cu vâsle şi rezervele necesare,
cu de-ale gurii la bord şi cu toate accesoriile –
gata pregătită pentru plecarea sufletului.

Lansează acum micuţa ambarcaţiune, acum când trupul moare
şi viaţa-şi ia rămas bun, lansează fragilul suflet
pe fragila navă a curajului, arcă a încrederii,
cu provizii şi cu micile ei ustensile pentru gătit,
cu haine de schimb –
deasupra rezidurilor potopului negru,
deasupra apelor sfârşitului implacabil,
deasupra mării morţii, pe care noi încă navigăm:
în întuneric, fără cârmă şi fără port de destinaţie.

Nu există port, nu există destinaţie,
ci numai întunericul care se-adânceşte devenind
tot mai întunecat deasupra potopului tăcut, nefremătător,
întuneric totuna cu întunericul, sus şi jos
şi-n lateral întuneric complet, astfel că nu mai există nicio direcţie;
dar bărcuţa e-acolo, deşi a dispărut.
Nu mai este văzută, pentru că nu-i nimeni s-o vadă.
A dispărut! A dispărut! Şi totuşi
ea e undeva acolo.

VIII

Şi toate-au dispărut, trupul a dispărut
cu totul dedesupt, a dispărut, a dispărut complet.
Întunericul de deasupra este la fel de compact ca cel de dedesupt,
iar între cele două întunecimi micuţa navă
a dispărut,
da, a dispărut.

Acesta-i sfârşitul, uitarea.

IX

Şi totuşi din eternitate un fir
se desparte de beznă,
un fir orizontal
care fumegă puţintel, palid, în întuneric.

E o iluzie? Sau un fum gălbui s-a ridicat
un pic mai sus?
Ah, aşteaptă, aşteaptă, pentru că mai există şi zorii,
zorii nemiloşi ai revenirii la viaţă
din neantul uitării.

Aşteaptă, aşteaptă, micuţă navă
în derivă, sub funebra cenuşă gri
a revărsării zorilor.

Aşteaptă, aşteaptă! Chiar aşa, iată o stranie îmbujorare
oranj, suflete palid şi-ngheţat, o îmbujorare rozalie.

O îmbujorare rozalie – şi totul începe iarăşi.

X

Potopul se potoleşte, iar trupul, ca o scoică de mare zdrenţuită,
iese la suprafaţă straniu şi fermecător.
Şi bărcuţa se îndreaptă spre casă – ezitând şi clătinându-se –
pe fluxul mareei roz,
şi sufletul fragil ajunge din nou acasă,
umplând inima cu o pace adâncă.

El leagănă inima reînnoind pacea,
pacea uitării.

O, construieşte-ţi nava morţii, construieşte-ţi nava!
Pentru că vei avea nevoie de ea.

Pentru că te aşteaptă călătoria uitării.

poezie clasică de D.H. Lawrence, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!