Cântec pentru un echinox

Doamne, Stăpânul ţărânii, vezi, ninge, iar
cerul e încremenit, pământul eliberat de orice grijă:
pământul lui Seth şi-al lui Saul, al lui Shih Huang-ti şi-al lui Cheops.

Vocea oamenilor e în oameni, vocea bronzului în
bronz, iar undeva în lume
unde cerul era fără glas şi unde vremea nu era luată în seamă,

vine pe lume un copil a cărui rasă şi-al cărui rang nu-s
cunoscute, şi geniul bate infailibil la lobii
unei frunţi pure

poezie clasică de Saint-John Perse, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sus e cerul, jos pământul

Sus e cerul, jos pământul,
din cer ne priveşte Sfântul.
Dumnezeu ne ocroteşte,
iar pământul ne hrăneşte.
Cerul ne este lumina,
pământul ne e grădina.
Cerul, sufletul ne-adapă,
pământul de boli ne scapă.
Din cer am primit fiinţa,
tot din cer avem credinţa.
Noi ştim de unde venim,
ştim şi unde vieţuim.
Bun e cerul, bun pământul,
bine-i că rostim cuvântul.
Totuşi,
ceva rămâne un mister.
De ce urcăm scara la cer?
Ne cheamă oare, începutul?
De-aceea revenim la Sfântul?
La astfel de întrebare
răspunsul îl poate da,
doar timpul în derulare
şi-n eternitatea sa.
Şi cerul, dar şi pământul
sunt părţi ale vieţii noastre.
Când ne vine la toţi rândul
călătorim printre astre.

poezie de Dumitru Delcă (18 iulie 2021)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Kabir – un supus pe viaţă

Între conştient şi inconştient
mintea a pus un scrânciob;
toate creaturile de pe pământ – şi chiar supernovele –
se leagănă între aceşti doi arbori,
iar acest du-te-vino nu va conteni niciodată:

Îngeri, animale, oameni, milioane de insecte,
valsul soarelui şi-al lunii;
veacurile trec, continuitatea-i veşnică.
Toate-s în balans: cerul, pământul, apa, focul...
până şi cel necunoscut, al cărui trup creşte necontenit.

Kabir a văzut asta pentru cincisprezece secunde–
şi-a devenit, pe viaţă, un supus.

poezie de Kabir, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lui Ionel Iacob Bencei, cel care semna "Robul lui Dumnezeu şi-al epigramei"

E de neînchipuit,
Moartea iar avu o toamnă
Când răpi un rob vestit
Ce-a avut mereu... coloană!

epigramă de Florina Dinescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aristotel credea că Pământul era fix, iar soarele, luna, planetele şi stelele se deplasează pe orbite circulare în jurul lui. El credea astfel deoarece simţea, din motive mistice, că Pământul era centrul Universului şi că mişcarea circulară era perfectă.

Stephen Hawking în Scurtă istorie a timpului – de la Big Bang la găurile negre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu toate ostenelile de tot soiul şi sub toate climatele, constituţia lui Fergusson rezista de minune; trăia la largul lui în cele mai mari lipsuri, era tipul călătorului desăvârşit al cărui stomac se strânge sau se întinde, după voie, ale cărui picioare se lungesc ori se scurtează, după lungimea culcuşului ocazional, care adoarme în orice ceas din zi şi se deşteaptă la orice oră din noapte.

Jules Verne în Cinci săptămâni în balon
Adăugat de Nemo
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adio din Insula Bunăstării

Trebuie să vină de aici,
chiar în acest moment,
strigătul meu în lume.

Trecutul nu-i decât o umbră apărând
de nicăieri.

Viaţa, uitată undeva,
şi-a căutat refugiu în adâncimi de lacrimi
şi de durere,
deasupra acestui vast imperiu al singurătăţii şi-al întunericului.
Unde-i vocea libertăţii,
a libertăţii de a râde
fără greaua povară a fantomelor disperării?
Unde-i forma frumuseţii
de nezdruncinat în voalul ei, simplă şi candidă?
Unde-i căldura paradisului
picurând vise de iubire-n sufletele
frânte?

Trebuie să fie de aici,
chiar în acest moment,
strigătul meu în lume.
Strigătul care deja nu mai este-al meu,
ci al ei şi-al lui pentru totdeauna,
tovarăşii tăcerii mele,
fantomele mormântului meu.

Trebuie să fie de aici,
uitat, dar de nezdruncinat,
printre tovarăşii întru tăcere
din adâncul Insulei Bunăstării,
cuvântul meu de adio adresat acestei lumi.

*Poem scris în spital în 1953, anul morţii ei.

poezie de Julia de Burgos, 1914 – 1953, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bătrânul poet

Pe o bancă veche,
Stă un bătrân poet.
Cu o carte în mână
Şi cu inima bătându-i tot mai încet.
Fulgi de gheaţă cad
Peste părul lui cărunt,
Ca peste un obiect uitat
Acolo de cineva, de mult.
Cu ochi trişti, dar de o blândeţe rară,
El citeşte cu glas dulce despre o frumoasă ţară.
Şi vocea lui răsună peste iarna grea,
Şi nimeni nu-l înţelege că lui îi este dor de ţara sa.
Toţi trec fără să-l ia în seamă
Dar el citeşte cu glas domol despre a sa mamă.
Despre un dor nemărginit,
Despre Vatra de unde a pornit.
Dar glasul lui să aude tot mai încet
Şi vântul mai tare bate, a obosit bătrânul poet,
Dar nu se încumetă să închidă a sa carte.

poezie de Vladimir Potlog (14 februarie 2021)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

El este...

El este, este glasul lui,
Şi am ieşit în poartă;
Era doar vântul ce hai-hui
Ducea o frunză moartă.

El este, este pasul lui,
Şi-am pus urechea la pământ;
Era doar viersul râului
Scandat de asprul vânt.

El este, este mâna lui
Ce-mi bate în fereastră;
Pe cerul trist ca faţa lui
Mijea o stea albastră.

El este, e statura lui
Înaltă-n zarea dintre ulmi;
Doar fumul serii albăstrui
Se despletea pe culmi.

poezie clasică de Dan Botta
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când amforele pleacă-n pribegie

un pântece rotund, pietros, ce-ascunde-n vale nuditatea
e locul în care vocea bălteşte, ochiul se pierde
şi toată natura unelteşte la-împlinire
vara se coc toate: seminţe, pofte, îndoieli
iar toamna se încinge-n frunze ostenite

din pântecele mamei gol am ieşit în lume
şi gol mi-e sufletul în clipe de restrişte
de câte ori mă-încinge spaima
smerit şi gol mă-întorc în spuza de lumină
şi-încerc să regăsesc intrarea şi-al spaimei adăpost

pe umeri mantia mi-e flamură în vânt
pământul se întinde-n jur tipsie
în mine toate drumurile se înfig, m-alungă, nu-s bine primit
doar eu şi cerul gol, de vânturi răvăşit
las lumii însetate, iubirea, ploaie de lumină

iubirea, pentru a rămâne iubire, nu se poate manifesta decât iubind

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi a fost în vremea aceea când Iisus s-a pogorât din munte în Capernaum, cetate a Galileei. Şi era în sinagogă, unde se adunau noroade multe şi ascultau pre dânsul şi se închinau lui. Iar cu dânsul erau Iacov, şi Ioan, şi Andrei, fratele lui Simon Petru, iară Simon Petru nu era. Şi Iisus se mâhnea în inima sa că Simon Petru nu era. Şi după ce au învăţat Iisus pre iudei, au ieşit din sinagogă şi s-au îndreptat către casa lui Simon Petru şi a lui Andrei în carele şedea şi el. Şi era zăduf mare şi nici câinii nu lătrau că pleoştiţi erau de zăduf foarte.

începutul de la Soacra Sfântului Petru de Liviu Rebreanu
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Avea o voce

uscată cu feonul
care se prelinge pe picioarele lui
ca o simplă pisică
prinsă mâncând şoarecii
ce-au ronţăit kant şi hegel

vocea reuşea să ţină
o conversaţie dezinteresată
de-ţi venea să sari gardul

vocea putea conversa cu umbra mea
dacă se poate numi aia conversaţie

vocea aceea era în stare să te pândească
să stea sub fereastră şi să lase
urme pe pământul moale
şi tu nici măcar nu poţi povesti cuiva
cele petrecute în fumul lung

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tata şi Hemingway

Tatăl meu la douăzeci de ani
fără voia lui
a ajuns cătană la impăratul.
A fost in Galiţia şi în Italia.
A participat la bătălia de la Piave
unde a luat parte
şi Hemingway
despre a cărui existenţă
nicciodată n-a ştiut nimic.
Amândoi şi-au luat
adio de la arme.
Fiecare in alt fel dându-şi seama
ce inutil era
războiul lui Franz Josef.

poezie de Vasile Dâncu din Gravuri lapidare (1973-1985)
Adăugat de stassia
Comentează! | Votează! | Copiază!

S-a zis despre Oscar Wilde, că şi-a trăit viaţa mai mult decât şi-a scris-o. Cred că adevărata operă a lui Caragiale s-a irosit în conversaţiile lui zilnice şi în discuţiile cu prietenii, unde îşi cheltuia c-o dărnicie de nabab resursele unei elocinţe fără precedent în marea familie intelectuală a contemporanilor. Nici chiar Titu Maiorescu, a cărui dialectică era strălucită, n-a putut să-l înfrângă în discuţiile animate de la Convorbirile literare.

Cincinat Pavelescu în Amintiri literare, Ion Luca Caragiale
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Împărăteasa băgă de seamă întristarea lui, şi ca unul ce-i era drag foarte, nu voia, vezi, să-l vadă nici o clipă de ochi măcar fără chef. Prinse a-l întreba. Iară dacă îi spuse, ea îl îndemnă să se ducă să-şi aducă părinţii, şi să trăiască cu toţii la un loc ca în sânul mă-sii. Făt-Frumos asta şi voia. Şi totuşi nu se îndura să-şi lase soţia singură. Ştia el, biet, ce va să zică singurătatea. Dară înteţindu-l şi încingându-l dorul de părinţi, hotărî să se ducă. Înainte însă de a pleca, împărăteasa, soţia lui, îi dete un inel, ce zicea că îl are de la moşi, de la strămoşi, şi îi spuse că are puterea, când îl scoate din deget, se uită la dânsul şi doreşte, să se facă un palat cum seamăn pe lume să nu aibă. Îi dete şi pe vizitiul curţii, om vechi, credincios şi iute la slujbă, care să nu se dezlipească de stăpânul său, nici cât ai da în amnar. Aşa căpuit şi pregătit de drum, plecă spre satul unde trăiau părinţii lui, după ce-şi luă ziua bună de la împărăteasa, de la boieri şi de la ostaşi. Drumul îi era să treacă pe la împărăţia lui Sefer împărat, pe la ţara zânelor şi Dumnezeu mai ştie pe unde.

Petre Ispirescu în Voinicul cel cu cartea în mână născut
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ca un cuib de rândunică

erau braţele lui. şi eu mă simţeam în siguranţă. la adăpost
chiar dacă nu era un sfarmă piatră sau un strâmbă lemne, era îngerul meu păzitor
şi împreună descopeream lumea miraculoasă a poveştilor ori de câte ori
plecam la plimbare în parc
el ştia unde este palatul Zânei Zorilor şi pe unde trebuie să treacă Făt Frumos
el o ajuta pe Cenuşăreasa să scuture cenuşiul zilelor morocănoase
şi tot el mi-l arăta pe prinţul cel bubos ce-şi orăcăia nedreptatea
florile creşteau din poveştile lui mai curate şi mai colorate
iar mâinile lui găseau rostului şi locul fiecarui lucru
buzele lui nu ştiau povestea lui "te iubesc"
dar din inima lui picura balsam
şi căzăturile suflate cu îndărătnicie
se vindecau miraculos
mă lipeam de spatele lui
şi împreună tăiam valurile zilelor
când mă urca pe umeri puteam să comând
şi întreg pământul se întindea la picioare
dar când palmele lui
se strângeau ca un cuib de rândunică
alungau tristeţea uitării

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Alte detalii despre ţara mea

Acolo
unde iarba se ridică după pasul meu,
unde izvorul mă satură de lume devenind însetat de veşnicie;
unde gardul stânelor este doar un portativ,
pentru fluierul păstorului,
unde norii se grăbesc parcă spre tărâmul promis,
unde cântul lebedei e o psaltică odă către creator,
unde toată suflarea se închină şi-i ridică slavă Lui,
aici
psalmul este parte dintr-o poezie tămâiată,
pământul este brăzdat de paşii străbunilor mei,
pereţii mănăstirilor sînt din rugăciuni întărite
iar vânturile şuieră o litanie învechită.
Aici
Cerurile spun slava lui Dumnezeu
şi întinderea lor vesteşte
lucrarea mâinilor Lui!
Aici!
Chiar aici
este ţara mea!

poezie de Cristi Poe
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Era vocea lui - aveam o grijă incredibilă să nu-i rostesc numele nici măcar în gând - şi am fost surprinsă că la auzul ei nu am căzut în genunchi, şi nici nu m-am tăvălit pe jos din cauza durerii provocate de pierderea lui. Dar nu simţeam nicio durere, absolut nimic.

Stephenie Meyer în Lună nouă
Adăugat de Anca
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glasul ecoului

Semnal din vocea lui privată
În armonie cu vestitul grai
În tandem cu răsăritul lui
Pe fază cu secvenţe lirice
În tandem cu apusul său
Dezvoltând showuri palpitante
Un ritual undeva la apogeu
De vibraţie virtual vitală
Vocea ecoului în armonii pure
Într-un model aerian estetic
Reverberând în eul propriu
Tot mai flatant şi trepidant
Acolo printre reflexe purpurii
Portal senzitiv de răsunet
Un trubadur geamăn cu sine
În succesiuni dual armonice.

poezie de David Boia (26 august 2015)
Adăugat de David Boia
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ioana lui Traşcă

Să strângi, mumă, să strângi,
Zicea Ioana lui Traşcă.
Să strângi vara, ca să ai iarna.
Dacă dai peste nişte ceapă,
Ia şi tu o poală şi pune-o-n pod
Pentru iarnă - ca să ai.
- Păi, de la oameni?
- Păi, de la oameni, că e pământul
Lui Dumnezeu.
Dacă vezi un dovlete, ia-l mumă,
Că-ţi prinde bine, că-l dai la porc.
Vezi printr-un loc fasole,
Culege-o, mamă, că-ţi trebuie.

De, păcătoasa, că nu era săracă.
Aşa era firea lor -
Neamul ei era cam strângător.
A încherbat şi asta 92 de ani.
A avut multe fete: una Mariţa, una
Mitra, una Georgeta, Cica de l-a luat pe Lache
Ioncica de l-a ţinut pe Gorie,
Cinci.

poezie celebră de Marin Sorescu din La (L)ilieci, Cartea a treia (1980)
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

De unde vine dragostea

Te-am întrebat, iubito,
De unde vine dragostea,
Şi tu nu mi-ai răspuns
Şi eu m-am uita în ochii tăi
Trişti şi de lacrimi uzi.
Am întrebat un bătrân cu părul cărunt
Şi el a zis că nu ştie,
Că dragostea lui a murit de mult.
Am întrebat un copil cu ochii albaştrii
Şi el spus că nu ştie,
Că este prea mic.
Atuci am întrebat cerul şi pământul,
Sufletul şi gândul.
Ei tot nu mi-au răspuns.
Şi numai mama mi-a spus
Că dragostea vine din inima ta
Şi de la Dumnezeu de sus.

poezie de Vladimir Potlog (14 februarie 2005)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!