Un divorţ metafizic (extras, "Cu plugul la arat peste oasele morţilor")

Stăteam acolo-n frig, în camera jilavă, în vacuumul îngheţat stăpân
acelei ore fade, cenuşii, din noapte; şi mi-a trecut prin minte că chestia
aia care părăseşte trupul absoarbe o parte din lume şi,
indiferent cât de bună sau de rea, cât de vinovată sau de inocentă
a fost, lasă în urmă un gol mare.

M-am uitat afară pe fereastră. Se crăpa de ziuă şi fulgi lenevoşi
Începeau încet-încet să umple neantul. Cădeau fără grabă,
împletindu-şi drumul prin aer, rotindu-se în jurul axei ca nişte pene.

De-acum Picior Mare nu mai era, aşa că era greu să fi simţit vreun
fel de milă sau de resentiment pentru el.
Tot ce mai rămăsese era trupul lui, fără viaţă, îmbrăcat într-un costum.
Arăta calm şi împăcat, ca şi cum spiritul era mulţumit că în sfârşit
se despărţise de materie, iar materia era mulţumită că se despărţise de spirit.
În acest scurt interval de timp avusese loc un divorţ metafizic. Sfârşitul.

poezie de Olga Tokarczuk, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Era frig şi ploua

neîntrerupt, fără milă, aşa cum
numai în oraşe poate să plouă
lăsând impresia că o s-o ţină
aşa un veac bătând în geamuri
în capotele maşinilor
sau pe asfalt

era frig şi ploua, fără milă
cu alte cuvinte, inundând staţiile
de metrou la coborârea
în întunericul plictisitor

era o ploaie bună pentru începutul
unei depresii care se instalează
mai uşor în frig şi umezeală

era o ploaie de sfârşit de februarie
cum nu mi-ar fi trecut prin minte
că poate exista vreodată

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

În casă era linişte şi în lume era calm

În casă era linişte şi în lume era calm.
Cititorul a devenit carte, iar noaptea de vară

Era însăşi esenţa conştientă a cărţii.
În casa era linişte şi în lume era calm.

Cuvintele au fost rostite ca şi cum cartea n-ar fi existat,
Exceptându-l pe cititorul care, aplecat asupra paginii,

Dorea acea aplecare, dorea nespus de mult să fie
Eruditul pentru care cartea era adevărată, pentru care

Noaptea de vară este la fel de perfectă ca gândirea.
În casa era linişte pentru că aşa trebuia să fie.

Liniştea era parte a înţelesului, parte a minţii:
Accesul perfecţiunii la pagină.

Şi în lume era calm. Adevărul într-o lume calmă,
În care nu există alt înţeles, el însuşi

Este calm, el însuşi este vară şi noapte, el însuşi
Este cititorul aplecat care citeşte acolo, târziu în noapte.

poezie de Wallace Stevens, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu era un sentiment asemănător îndrăgostirii sau dorinţei sexuale. Era ca şi cum ceva pătrunse în el şi încerca să umple un gol care era acolo. Aceasta era senzaţia lui. Nu era vorba despre un gol pe care ea l-a iscat, exista acolo în el, din vremi îndepărtate. Ea doar a proiectat asupra lui o lumină aparte.

Haruki Murakami în 1Q84
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Spini

era frig şi era iarnă
ningea acut
în noi, pe lângă noi
era atât de frig în camera goală
ningea cu tăceri în vremea de apoi
afară, pe două ramuri ruginite
înflorise un trandafir
roşul aprins era culoarea lui
în albul pur, din jur
soarele se risipea, pe aici, pe undeva
jos, cădeau petale
una câte una
era ploaie şi vânt
ceţuri plângeau prin crâng
se scurgeau alegoric pe pământ
afară niciun cânt
pescăruşii plecaseră demult
m-am înţepat într-un spin şi am ţipat
nu am ştiut şi l-am certat
dimineata priveam trist
la fereastră, trandafirul se uscase în glastră
în iarna asta, când lacrimi curg, se scurg
ce să mai fac, aici, acum

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Era mulţumit de condiţia lui, de geograf al echipajului; îşi îndeplinise cu bine rolul, spera el, mai ales pe suprafaţa Proximei. Rămăsese burlac, dar acest lucru nu era un dezavantaj... Ce dacă rămăsese astfel? Doar nu era cine ştie ce mare pagubă...

citat din romanul Proxima, Partea a-IV-a: "Adio, Proxima!" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Microscop

Stăteam într-o grădină fără gard,
dar după gard stătea un virtuoz.
Cînta din carnea mea şi dintr-o
ură pentru femeia care nu cînta
într-o grădină care nu era a mea.

Sărbătorea ceva ciudat, decesul
său. Era demult uitat şi din uitare
trăgea pe gură ultimul cuvînt
c-a fost pe lume o grădină-aşa
încăpătoare, pînă cînd măceşul
mi-a zis că ar putea fi tatăl meu,

dar nu putea, ştiu eu că sunt
copilul vrăjitorului din oz cu ochii
roz şi trupul din cianură şi-astept
nervoasă viaţa dintr-o floare,
dintr-o grădină care nu era decît
o carte citită azi la Iaşi într-un
troleu, iar lumea din troleu urla
la mine să tac, sau să cobor,
sau chiar să mor. Urlam şi eu la ei

să mă omoare şi-am coborît în
staţia Mereu. Eram cu tata care
mă-ntreba dacă mai reuşim
să mergem la muzeu. Era o zi
cu îngeri în sobor şi demoni
cognoscibili de sistem şi căutam,
de fapt, grădina aia cu celule stem
în care nicio rană nu mai doare.

poezie de Silvia Goteanschii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Joey: Apartamenul ei arăta chiar atât de rău?
Ross: Ştii cum ne aruncăm jachetele pe scaun la sfârşitul zilei? Cam aşa era – doar că în loc de scaun, era un maldăr de gunoaie. Şi în loc de jachetă, era un maldăr de gunoaie. Şi în loc de sfârşitul zilei era sfârşitul timpului şi gunoiul era singurul care supravieţuise.

replici din filmul serial Prietenii tăi
Adăugat de Burduja Simona, MTTLC
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ştefan Bănică era un om de un şarm deosebit. Era de o vibraţie extraordinară, totul în jurul lui se mişca cu o viteză uluitoare. Chiar şi el însuşi era aşa, cu vorba şi gesturile lui precipitate. Dar, în acelaşi timp, avea nu farmec nemaipomenit, era de o mare spontaneitate şi drăgălăşenie şi de o mare colegialitate. Asta ca să nu mai vorbim de faptul că era şi un actor extraordinar.

citat din Marin Moraru
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Richard Bone

Când am ajuns prima dată la Spoon River
Nu ştiam dacă ceea ce mi se spunea
Era adevărat sau fals.
Îmi aduceau epitaful
Şi stăteau în atelier în timp ce eu lucram
Şi ziceau "Era aşa de blând", "Era aşa de minunat",
"Era cea mai plăcută femeie", "A fost un adevărat creştin".
Eu dăltuiam tot ce doreau,
Fără să ştiu adevărul.
Mai târziu, trăind printre oamenii de aici,
Am aflat cât de departe de realitate
Erau epitafele pe care le comandau pentru a fi engravate.
Dar am continuat să scriu ceea ce eram plătit să scriu
Şi să devin parte mincinoasă a falselor cronici
De pe pietrele funerare,
Cum ar face orice istoric care scrie
Fără să cunoască adevărul
Sau care a fost influenţat să-l mistifice.

epitaf de Edgar Lee Masters din antologia de versuri Antologia de la Spoon River, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acest proces de continuă modificare se aplica nu numai ziarelor, ci şi cărţilor, revistelor, pamfletelor, afişelor, foilor volante, filmelor, înregistrărilor, desenelor animate, fotografiilor, într-un cuvânt oricărui text sau document care ar fi putut avea o cât de mică semnificaţie politică sau ideologică. Zi de zi şi aproape clipă de clipă trecutul era adus la zi. În acest fel, se putea dovedi cu ajutorul probelor documentare că orice previziune făcută de Partid fusese corectă; şi nici o ştire sau opinie care venea în conflict cu nevoile momentului nu era lăsată să rămână în vreo arhivă. Toată istoria era un palimpsest scris şi rescris indiferent de câte ori era necesar. Nu aveai nici o posibilitate de a dovedi, odată acţiunea terminată, că avusese loc vreo falsificare.

George Orwell în 1984
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Printre fulgi de zăpadă

m-am întors pe ţărm într-o iarnă
în iarna ultimului veac
ningea în jur şi era frig în lume
ningea a iarnă prin geamuri sparte
se întuneca în jur, eu mai scriam o pagină de carte
era târziu în noapte şi noaptea era grea
mă întorceam mereu pe drumul sorţii
eram dublura unui eu pierdut în noi
un pelerin, un scrib sau un nebun
veşnic rătăcit pe drum
plecam şi reveneam mereu
în geamurile vieţii timpul încă bate
azi nu mai ştiu, trăiesc sau e firesc
să scriu pe ziduri lumii în cetate
plecam, mă întorceam tăcut în altă noapte
din rupte buzunare se scurgeau idei
pasul greu punea amprenta în palma vieţii
se ridica un semn de întrebare
privea în jur, pleca apoi pe jos
pe scoarţa lumii mă scriam
povestea unui om damnat în a sa soartă
vroiam să plec şi nu am mai rămas
îngheţau frunze pe ramuri târzii
se stingea o ţigară, mai ardea câte un gând
era frig, era iarnă, priveam către cer
atunci am simţit acut acel fior
ningea în ochii mei cu fulgi târzii

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

... şi era duminică

când m-am trezit era dimineaţă
îmi amintesc
o mare de oameni
se îndestulau din lumina
unei lumânări
era şi Dumnezeu printre ei
de undeva dintr-un colţ
mă privea ca pe un străin
mi- a scanat trupul gol
întins pe masa acoperită
cu un cearşaf alb
mi-a contabilizat bătăile de inimă
şi pe fundalul acela de linişte deplină
s- a aplecat peste mine
şi mi-a şoptit
"nu e foarte rău
linişteste-te..."
când am deschis ochii
instinctiv
m-am uitat pe fereastra întredeschisă

cerul era plin cu păsări...

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Importanţa domnişorei Emeralds între noi nu se măsura prin cât anume vorbeam despre ea, ci prin cât nu vorbeam. Şi era uimitor să-i vezi pe cei mai cinici dintre noi neizbutind să născocească nici cea mai mică ironie ori clevetire pe seama ei, atât de puternică era forţa ce iradia din ea. În faţa acestei derute generale de care nici eu nu scăpam, mă întrebam aproape tot timpul care era natura acelei forţe. Miss Emeralds era, fără putinţă de tăgadă, o intelectuală pasionată cum puţine se pot vedea. Dar nu asta ne subjugase la ea, ci iubirea, pe care, fără de ştirea ei, o degaja - şi atât de mare-i era inocenţa în această privinţă, încât puterea acelei emanaţii era înzecită. Ted L. mi-a mărturisit că singura dată când fusese în stare să rostească o răutate la adresa Alogenei se simţise atât de vinovat, încât îl cuprinsese în mod serios nevoia de a-şi tăia o mână sau măcar un deget. O asocia nu doar cu toate făpturile feminine, închipuite sau reale, ce-i impuseseră vreodată dragostea şi respectul, ci - şi asta traducea perfect şi propriile-mi sentimente faţă de ea - şi cu tot ceea ce pe lume e pus în taină sub oblăduirea noastră, ca fiind plăpând şi gingaş.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

După ce servi familiei sale cina, tânărul comandant se retrase în camera sa, deşi nu-i era încă somn. Şi chiar de i-ar fi fost, tot n-ar fi reuşit să adoarmă, din cauză că se gândea la ziua ce urma... Se schimbă de uniformă, pe care o aşeză cu grijă la locul ei. O privi: şase bulinuţe aurii încă străluceau pe reverul hainei albastre. Cu sau fără ajutorul directorului, tot el era comandantul misiunii. Cât de mult conta acest amănunt? După părerea lui Lucian, nu foarte mult. Totuşi, era conştient de responsabilitatea ce-i revenea datorită acestei funcţii; reuşita misiunii depindea în mare măsură de el... Îngândurat, băiatul nu mai coborî în camera în care se aflau ai săi. Totuşi, nici singur nu rămase un timp îndelungat, căci în camera lui intră, după ce-şi anunţase prezenţa prin câteva ciocănituri în uşă, doamna Dana Dragomir, bunica. Venise să-şi vadă nepoţelul...

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Există o povestire despre un măgar, şi care este o ilustrare bună despre cum merg lucrurile în această lume. Era odată un dobhi (spălător de haine) care avea mai mulţi măgari, pe care îi folosea pentru căratul hainelor pe care le aduna să le spele. Întrucât era un om sărman, casa lui era mult prea mică pentru a găzdui toţi măgarii, aşa că îi lăsa afară peste noapte. De asemenea, el nu-şi putea permite să cumpere de-ajuns de multă sfoară ca să-i lege pe toţi. Aşa că măgarii scăpau adesea şi sărmanul dobhi petrecea apoi ore în şir pentru a-i găsi. Aşa că s-a gândit la o soluţie ingenioasă. El a atins pur şi simplu de picioarele lor cu o bucată scurtă de sfoară, iar măgarii, crezând că au fost legaţi, au rămas astfel în acelaşi loc, întreaga noapte. Tot aşa se petrece şi cu lumea. Maya te atinge şi tu îţi imaginezi că eşti legat. Şi te gândeşti: cum aş putea să trăiesc fără copiii mei, fără soţul sau soţia mea, fără părinţii mei etc., aşa că tu rămâi aici şi nu faci paşi pe calea care te duce la El.

Anandamayi Ma în Poona, 10 iulie 1961
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mai lung îmi pare drumul, acum la-ntors acasă

cât de bucuros am fost când am evadat de pe tărâmul tăcerilor
simţeam că trăiesc, că pot face ce vreau, că mă reprezint prin vorbe nu numai prin fapte
dar am aflat că de cele mai multe ori, cuvintele rănesc
şi în jurul vorbitorilor se naşte un gol dureros
am alergat de colo-colo, dar fiecare era ocupat cu sinele
îşi căuta cuvintele şi spera la o nouă viaţă
hei! chiar nu mai vrea nimeni să mă asculte? devin plictisitor?
conversaţie sau comunicare, dialog sau monolog
târziu, când m-am aşezat ostenit
am început să ascult
şi tăcerea mea avea gust bun
în jur se strângeau alţi oameni care ascultau
apoi, jur-împrejur lume tăcută, ascultând
departe de lumea dezlănţuită
departe de cuvântul vorbit
şi cuvântul creştea în mine, dar nu mai era dureros
era înţelept. şi tăcut. şi îmi plăcea
şi am zis că e timpul să mă întorc acasă
dar tăcerea cu greu îşi mai făcea loc
printre interjecţii
şi drumul devenea o rană
un om tăcere într-o mare de oameni cuvinte

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Între două nopţi

Mi-am împlântat lopata tăioasă în odaie.
Afară bătea vântul. Afară era ploaie.

Şi mi-am săpat odaia departe sub pământ.
Afară bătea ploaia. Afară era vînt.

Am aruncat pământul din groapă, pe fereastră.
Pământul era negru: perdeaua lui, albastră.

S-a ridicat la geamuri pământul până sus.
Cât lumea-i era piscul, şi-n pisc plângea Isus.

Săpând s-a rupt lopata. Cel ce-o ştirbise, iată-l,
Cu moaştele-i de piatră, fusese însuş Tatăl.

Şi m-am întors prin timpuri, pe unde-am scoborât,
Şi în odaia goală din nou mi-a fost urât.

Şi am voit atuncea să sui şi-n pisc să fiu.
O stea era pe ceruri. În cer era târziu.

poezie celebră de Tudor Arghezi
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iarna

m-am întors pe ţărm într-o iarnă
cerurile erau uscate şi reci

ploua în jur şi era frig în lume
ploua a iarnă prin geamuri sparte
se întuneca în jur, eu mai scriam o slovă

era târziu în noapte şi noaptea era grea
mă întorceam mereu pe drumul sorţii
eram dublura unui eu pierdut în doi

veşnic rătăcit pe drumul meu
plecam şi reveneam mereu
în geamurile vieţii timpul încă bate

azi nu mai ştiu, trăiesc sau e firesc
să scriu pe ziduri lumii în cetate
plecam, mă întorceam tăcut în noapte

din rupte buzunare se scurgeau idei
pasul greu punea amprenta în palma vieţii
se ridica un semn de întrebare
privea în jur, pleca apoi pe jos

pe scoarţa lumii scriam povestea unui om damnat în a sa soartă
vroiam să plec şi nu am mai rămas
îngheţau frunze pe ramuri târzii
se stingea o ţigară, mai ardea câte un gând

era frig, era iarnă, priveam către cer
atunci am simţit acut acel fior
ningea în ochii mei cu fulgi târzii

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Grup

Trăiau de foarte mult timp împreună
Şi cam începuseră să se repete.

El era ea,
Şi ea era el.

Ea era ea,
Şi el era tot ea.

Ea era, nu era,
Şi el era ele,
Sau cam aşa ceva.

Dimineaţa mai ales,
Până se alegeau bine,
Care cine mai este,
De unde şi până unde,
De ce aşa şi nu altminterea,
Trecea o groază de timp.
Trecea timpul ca pe apă.

Voiau uneori chiar să se sărute
Dar îşi dădeau seama la un moment dat
Că amândoi sunt ea.
Mai uşor de repetat.

Atunci începeau de spaimă să caşte.
Un căscat aşa de lână moale,
Care se putea şi croşeta
În felul următor:
Una căsca foarte atent,
Şi cealaltă ţinea ghemul.

poezie celebră de Marin Sorescu
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Era cea mai bună dintre vremuri, era cea mai rea dintre vremuri, era timpul raţiunii, era timpul prostiei, era epoca credinţei, era epoca incredulităţii, era anotimpul Luminii, era anotimpul Întunericului, era primăvara speranţei, era iarna disperării, aveam totul înainte, nu aveam nimic înainte, mergeam cu toţii în rai, ne comportam exact invers - pe scurt, perioada semăna atât de mult cu prezentul, încât unele dintre cele mai gălăgioase personalităţi insistau că trebuia să fie receptată, bine sau rău, numai la gradul de comparaţie superlativ.

Charles Dickens în Poveste despre două oraşe
Adăugat de Elena Gheorghe
Comentează! | Votează! | Copiază!