Aşteptare

A rămas o bătrânică,
Necăjită, fără carte,
În sătucul de pe coastă,
Căci copiii sunt departe.

Au ajuns oameni de vază,
La oraş trăiesc regeşte,
Biata mamă este mândră,
Zi de zi îi pomeneşte.

Şi se roagă pentru dânşii
La biserica din vale,
Domnul să îi lumineze,
Să îi ţină drepţi pe cale.

Dar n-au mai venit pe-acasă,
Cam de multişor, bag seama
Şi plâng ochii ei întruna
Şi ce singură e mama!

Zi de zi priveşte poarta
Ca pe o icoană rară
Cu nădejde vie-n suflet
Poate vreunul o s-apară.

Apoi, seara, fără vlagă,
Se retrage la culcare,
Timpul trece, ea aşteaptă,
Să-i mai vadă până moare.

poezie de Octavian Cocoş (15 iunie 2021)
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Întreb care din două – viaţa civilizată sau cea naturală – este mai susceptibilă să devină de nesuportat celor care o trăiesc? Aproape că nu vedem în jurul nostru decât oameni care se plâng de existenţa lor; şi mai mulţi sunt aceia care nu se plâng, deşi sufletul le e plin de aceasta; îmbinarea legilor divine şi omeneşti abia dacă este de ajuns pentru a împiedica dezordinea. Concluzia va fi că, rătăcind prin păduri, fără meşteşuguri, fără grai, fără locuinţă, fără război şi fără legături, fără a avea nevoie de semenii săi şi fără a avea vreo dorinţă de a le face rău, poate fără a recunoaşte vreodată pe vreunul dintre ei în mod individual, omul sălbatic, prea puţin supus pasiunilor şi fiindu-i de ajuns lui însuşi, nu avea decât sentimente şi cunoştinţe cu această stare.

Jean-Jacques Rousseau în Discurs asupra originii şi fundamentelor inegalităţii dintre oameni (1755)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

O, mamă

O, mamă, fără tine pământul e sărac
Şi chipul meu e-n lacrimi, nu pot să mă prefac,
Iar casa ta e tristă, căci tu erai stăpâna
Şi nu-mi răspunde nimeni când spun blând, "sărut mana".

Iar telefonul tace, deşi mă uit la el,
Cât mi-aş dori acum să văd al tău apel
Şi să aud din nou cuvintele divine:
"Ce mai faci dragul mamei, la tine-i totul bine?".

Şi mă gândesc că poate e doar un vis urât
În care-un negru demon în iad m-a coborât
Şi-aştept cu nerăbdare să mă trezesc din nou
Şi plin de fericire să văd iar chipul tău.

Dar timpul trece, trece şi tu nu mai apari
Ah, unde s-au dus oare ochii tăi buni şi clari?
Ştiu că sunt morţi şi de-aia să vadă nu mai pot
Şi am murit şi eu, chiar dacă nu de tot.

poezie de Octavian Cocoş (6 mai 2021)
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Maria şi Măriuca

Maria era mămica, iar ce mică Măriuca.
Maria văduvă de soţ, Măriuca fără tată.
Au rămas să se descurce, fără nici un ajutor,
Viaţa grea să o înfrunte, în lumea asta cu dor.
În căsuţa lor săracă aveau viaţă chinuită,
Niciodată vizitate, de lumea dezlănţuită.
Uitase lumea de ele. Nimeni nu-şi mai amintea
Că sub cerul plin cu stele, viaţa încet se stingea.
Trece vara călduroasă, vremea este tot mai rece,
Vine iarna viscoloasă, vântul prin şindrilă trece.
Tot mai tristă este mama, la fetiţă se gândeşte.
De un timp a luat seama, că fata se-îmbolnăveşte.
Ce să facă biata mamă? Cum s-o ferească de boală?
Pune capul să se culce, dar nu poate să adoarmă.
Sufletul i se-întristează când o aude gemând.
Lângă capul ei veghează şi o mângâie oftând.
Se ridică, face cruce, la icoană iute-aleargă,
Ochii către ceruri duce, pentru copilă se roagă.
Slăbită, fără putere, în genunchi, cu voce tare,
Tatălui din cer îi cere, fetei să dea alinare.
"Tată care eşti în ceruri, ştiu că poţi să mă ajuţi,
Către fiica mea bolnavă, te rog Doamne să te uiţi!
La tine este puterea, de boală s-o izbăveşti.
Izbăvind biata copilă, pe mine mă linişteşti."
Astfel se rugase mama şi se duse la culcare,
Convinsă fiind că Domnul, le aduce alinare.
După ce vârî în sobă, vreascuri rupte din şindrilă,
Somnul îi veni la gene, lângă dulcea ei copilă.
În somnul ce-o cuprinsese, o lumină apăru
Şi-n visul care se ţese, pe Dumnezeu îl văzu.
El, ruga îi ascultase şi din înalt coborî,
Din boală pe fată scoase şi lumina dispăru.
Când se lumină de ziuă, mare minune văzu.
Nădejdea pusă în dânsul, ruga în zadar nu fu.
Înaintea ei, fetiţa, din patu-n care zăcea
Repede se ridicase şi spre mama alerga.
"Mamă scumpă, mamă dragă, nu ştiu cum s-a întâmplat
Că nimic nu mă mai doare, de boală m-am vindecat."
Cu ochii în lacrimi mama, sărutând fata pe frunte,
O strânge cu drag în braţe şi îi spune să asculte.
"Am să-ţi spun copilă dragă, cum de boală ai scăpat?
Pentru tine, în miez de noapte, la Dumnezeu m-am rugat.
Ruga mi-a fost ascultată şi de rău te-a vindecat.
Vino aici lângă mine, în genunchi să ne-aşezăm,
Mulţumire către Domnul, din suflet să înălţăm.
Dumnezeu atotputernic, pe nevoiaşi îi ajută.
De suntem curaţi la suflet, niciodată nu ne uită."
De atunci,
Maria şi Măriuca duc o viaţă liniştită.
Pentru ele, în sărăcie, sănătatea-i cea dorită.
Tipul ce s-a depănat, împreună l-au trăit.
Fata, şcoala a urmat, ce-a dorit, a împlinit.

poezie de Dumitru Delcă (16 ianuarie 2021)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când mama plânge

Când plâng ochii unei mame, plin de lacrimi e pământul,
Mama stele-n suflet are, ea e pacea şi cuvântul.
Mama-ţi este fericirea de-a păşi prin munţi stâncoşi
Şi-a rămâne fără rană... Vezi în ochii ei frumoşi,
Raiul, glia şi izvorul neamului de veac rămas
Să îşi limpezească dorul. Bate-un clopot... doar un ceas
Şi-n ceaslov, e scris să plece... Plin de lacrimi e pământul,
Vreme vine, vreme trece, gol în suflet i-e mormântul...
Ea prin paşi ne va rămâne,-n lume, înc-o bucăţică
Şi în vise, printre stele, ca un înger se ridică.
Mama-i imn şi port, icoana... E puterea unei lumi,
Este-ntreaga Românie, scut şi pavăză-n furtuni.
Mama-i vale de lumină, aur pâlpâind sub Soare,
Mama... mama, niciodată, pentru pruncul ei, nu moare!
Ea e slovă de iubire, tihna nopţii, libertate,
Îngenunche la icoană, pentru prunc, în orice noapte.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mititelule

unde eşti? mititelule
ai plecat spre o lume
mai bună mai omenoasă?
nu plâng din cauza asta
de ce să plâng
dacă tu ai s-o duci mai bine
fără foame fără frig
fără să fii bolnav
fără să cerşeşti o mângâiere
o firimitură de mâncare
o gură de apă clocită
un trai mai bun
plâng puţin recunosc plâng
sunt lacrimi de durere
nici nu mai ştiu ce mă doare
nu-i nimic de data asta
o să-mi treacă cu timpul
fraţii tăi încă trăiesc
mai plâng în seara asta
şi de mâine o să mă gândesc la altceva

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Timp grăbit

Grăbit o ia timpul la vale
Minutele trec parcă-s scoase din minţi
Se strâng şi aleargă pe cale,
Iar noi le privim resemnaţi şi cuminţi.

Nici orele nu au răbdare,
Căci vin şi se duc într-un ritm infernal,
Degeaba le ceri îndurare
Te poartă cu ele ca valul spre mal.

Iar zilele zboară zorite,
O filă, doar una mai e-n calendar,
Migrează spre zări infinite,
Aflate departe de-al lumii hotar.

Şi anii - sălbatică turmă -
Mânaţi de acelaşi impuls neînţeles
Dispar undeva fără urmă
Am vrea să-i oprim, însă n-avem de-ales.

Grăbit o ia timpul la vale;
Tiranul acesta cumplit şi posac
Te lasă cu mâinile goale
Şi doar veşnicia îi vine de hac.

poezie de Octavian Cocoş (9 noiembrie 2021)
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unica fiinţă

Mama mea, icoană sfântă,
Mama mea, suflet de pâine,
Tu eşti unica fiinţă
Care în sufletul meu veşnic va rămâne.

Va trece timpul peste mine,
Va trece timpul peste noi,
Dar tu vei fi unica fiinţă
Care mă va apăra de vânt şi ploi.

Pentru tine, scumpă mamă,
Aş trece munţii în zbor,
Căci tu eşti acea fiinţă
Care mi-ai dat un viitor.

În faţa ta mă închin
Şi multă sănătate îţi doresc,
Căci tu eşti unica fiinţă
Pe care cu adevărat o iubesc.

poezie de Vladimir Potlog (5 martie 2016)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poezie neterminată

Va trece vremea şi va fi să mor
Dar, zău, că nu am niciun pic de teamă,
Căci simt în piept un mare, mare dor,
Acela de a fi cu tine, mamă.

Şi-acolo, printre îngeri luminoşi,
Să fim din nou la fel ca înainte,
Eu să mă pierd în ochii tăi frumoşi,
Tu să îmi spui aceleaşi dulci cuvinte...

Aş vrea să scriu mai mult, dar nu mai pot –
Că mi-aş dori, cu inima uşoară,
Să râdem veseli, să uităm de tot –
Şi mă opresc, că ochii mei plâng iară.

poezie de Octavian Cocoş (24 noiembrie 2021)
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce greu îmi e fără voi...

Cândva... demult, am trăit drama,
Când i-am pierdut pe-ai mei, pe rând.
Au decedat tata şi mama...
E greu fără ei, pe pământ.

Când a murit, n-a ştiut tata
Să spună că el va pleca.
Într-un minut el a fost gata
Şi am rămas numai cu mama.

De rude, timpul ne desparte.
Eu, astăzi, sunt la casa mea.
De necazuri avem parte
Ne înnoptează liniştea.

Era-ntr-o vineri, dimineaţa,
Când soţul meu a deceat.
Eu am rămas doar cu speranţa,
Iar el va fi de neuitat!

Am mai trăit încă o dramă,
Când am pierdut pe biata mamă.
Vreau să vorbesc cu ei, pe rând,
Dar, le şoptesc numele-n gând...

Mi-e dor de cei răpiţi de moarte,
Şi-n rugăciuni, eu îi cuvânt.
Deşi ştiu că-s plecaţi departe,
Oricând eu am să-i port în gând.

Aş vrea să ştiu de le e bine...
Ce n-aş da, de-ar fi cu mine!
În vis, eu, lor mă adresez?
Sunt cu ei, măcar, când îi visez!

Spun rugăciuni la întâmplare,
Şi-ntreb pe Dumnezeu de ei,
Dar îmi răspunde:,, Cel ce moare,
Nu se întoarce înapoi!"

Îmi este tare dor de tata!
Cât mi-aş dori să-şi vadă fata,
Că-n viaţă, ea s-a descurcat,
Să ştie că nu l-a uitat!

Vă plâng de când m-aţi părăsit,
Şi v-am iubit atât de mult!
Mereu aduc flori la mormânt
Şi nicicând nu am să vă uit!

Ştiu că ne-om întâlni o dată
Şi-atuncea fericiţi vom fi!
Astăzi rostesc cu-ai mei copii:
"Doamne, te rog, pe ei îi iartă!"

poezie de Georgeta Nedelcu din Cenuşa unui suflet! (2 noiembrie 2003)
Adăugat de Georgeta Nedelcu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sufletul pereche

Mă-ntreb şi eu, problema este veche,
Dar a rămas la fel de actuală,
Ne întâlnim cu sufletul pereche
În lumea asta atât de materială?

Oare putem să-i recunoaştem chipul
Sau alergăm nebuni o viaţă-ntreagă?
Căci trupurile-s multe ca nisipul,
Dar care e făptura cea mai dragă?

Şi câteodată crezi că ai găsit-o
Te bucuri mult şi spui la tot poporul,
Însă când vezi că nu ai nimerit-o
Porneşti la drum, că-n piept se zbate dorul.

Trec zile, luni şi ani în continuare
Şi noi iubiri îţi reaprind speranţa,
Dar ce păcat, că-s iute trecătoare,
Şi te cuprinde iar nesiguranţa.

Dar acum simt că nu mai am dileme,
Priveam departe, fără să-mi dau seama
Şi-am înţeles, după atâta vreme,
Că sufletul pereche a fost mama.

poezie de Octavian Cocoş (16 martie 2021)
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plânsul unei mame

Rău mă chinuie tristeţea
Şi tăcerea casei mele
Şi mi-e frig şi-mi este foame.
Uite, nu mai am nici lemne!

Cin' să vină, puiul mamei
Şi să-mi macine la moară?!
Mare-ntunecare vine!
Cad în lacrimi, la icoană...

Şi vorbesc şi-mi plâng durerea,
Poate te-o aduce ea...
Pruncul mamei e departe,
A uitat de mama sa.

Nu pot să te cert, copile,
Ai familie, nevastă,
Ce dac-ai uitat de mama?
Ea-i aici! Mereu acasă...

Uite! Scârţâie portiţa!
Cumpăna fântânii plânge.
Poate mâine mama moare
Şi tu nu mai poţi ajunge.

Scutur sacul de făină
Şi pun sare şi ulei
Şi-o pun iute pe maşina
Încă caldă. Poate vrei...

Mâna-mi tremură, copile,
Cana-i goală şi mi-e sete.
A venit moş Nicolae!
Nu mi-a pus nimic în ghete...

Mamă, mamă, sărut-mâna!
Iaca, ţi-am adus ceva!
Însă mama îngeţase...
De acum, nu mai era.

Mama-i cuibărită-n suflet,
Doarme-n fiecare clipă
Şi cu fiece uitare,
Către ceruri se ridică.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plânsul unei mame

Rău mă chinuie tristeţea
Şi tăcerea casei mele
Şi mi-e frig şi-mi este foame.
Uite, nu mai am nici lemne!

Cin' să vină, puiul mamei
Şi să-mi macine la moară?!
Mare-ntunecare vine!
Cad în lacrimi, la icoană...

Şi vorbesc şi-mi plâng durerea,
Poate te-o aduce ea...
Pruncul mamei e departe,
A uitat de mama sa.

Nu pot să te cert, copile,
Ai familie, nevastă,
Ce dac-ai uitat de mama?
Ea-i aici! Mereu acasă...

Uite! Scârţâie portiţa!
Cumpăna fântânii plânge.
Poate mâine mama moare
Şi tu nu mai poţi ajunge.

Scutur sacul de făină
Şi pun sare şi ulei
Şi-o pun iute pe maşina
Încă caldă. Poate vrei...

Mâna-mi tremură, copile,
Cana-i goală şi mi-e sete.
A venit moş Nicolae!
Nu mi-a pus nimic în ghete...

Mamă, mamă, sărut-mâna!
Iaca, ţi-am adus ceva!
Însă mama îngeţase...
De acum, nu mai era.

Mama-i cuibărită-n suflet,
Doarme-n fiecare clipă
Şi cu fiece uitare,
Către ceruri se ridică.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din revista Uniunea Artelor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt unii oameni care trăiesc asemeni unor candele. Aşezate discret, într-un colţişor curat şi sfânt, candelele luminează cu mica lor flacără ungherul unde au fost aşezate cu migală. Au nevoie de foarte puţine lucruri pentru a-şi păstra umila lor paloare. Dacă se nimereşte să ajungi în colţişorul respectiv, reuşeşti poate să observi luminiţa lor. Dacă nu, poţi trece pe lângă ele fără să le observi. Dar ele sunt acolo. Şi acolo vor rămâne, până când mâna care le-a aşezat acolo nu se va decide să le schimbe locul.
Alţi oameni sunt asemeni artificiilor. Se ridică fulgerător de la pământ, cu un zgomot care nu poate trece neobservat. Se înalţă, se tot înalţă, cu rapiditate extraordinară. Lumea aşteaptă, cu răsuflarea tăiată, să vadă ce se va întâmpla. Apoi, ajunse pe bolta cerească, explodează literalmente, oferind lumii un spectacol luminos nemaipomenit de frumos. Poate un pic cam scurt. Dar lumea se bucură, admiră şi aplaudă. Apoi, după ce spectacolul se va fi terminat, lumea nu mai are nici timp şi nici interes să observe căderea bruscă a tuburilor sfârtecate de explozie, care se izbesc de pământ cu un sunet sec, neauzit de nimeni. Oricum, va urma un alt rând de artificii!
Candele sau artificii? Până la urmă, ce dorim să fim? Sau, suntem ceea ce suntem, fără voia noastră? Poate că aşa ne este pur şi simplu dat: să fim candele sau artificii!

Eugen Blaj în Exilat în propria viaţă, XVI
Adăugat de Eugen Blaj
Comentează! | Votează! | Copiază!

Altfel de mamă

Noi cu toţii avem 3 mame:
una-i mamă pe Pământ,
una este Mamă-n Ceruri,
iar a treia e Natura,
ce ne-nvaţă ce-i frumosul
prin miros de albi nuferi
şi-n dulce zbor de fluturi..

Dar, noi fii nerecunoscători
uităm că ochii noştri
se vor oglindi mereu
în văi, munţi şi ape limpezi,
căci, Natura este mama...
Mama noastră... a tuturor.

Azi distrugem tot ce este mai frumos...
Florile şi iarba verde
se vor stinge fără rost,
căci, noi oameni
fără suflet
otrăvim natura vie,
negândindu-ne vreodată
cât de greu o să ne fie...

Fără roua dimineţii,
fără roze cu parfum îmbietor...
Doar izvoarele secate
şi copacii fără frunze,
ne vor aminti mereu
că natura a fost prezentă
şi a fost Mamă peste tot...
Tot ce-a fost viu şi frumos!

Lacrimi reci, de sânge, parcă
se preling acum din ramuri
şi Natura ne şopteşte,
printr-un suspin dureros..
Să o lăsăm să trăiască,
căci, de n-am mai avea Mamă....
Vom fi simpli muritori
într-un haos monoton..
Fără dulce aer proaspăt,
fără iarbă de mătase..
Şi cât vei vedea cu ochii
câmpiile vor fi pustii,
doar cu pâclă peste vii...

poezie de Daniela Fărtăiş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viaţa fără datorie este fără vlagă şi fără oase. Nu mai poate să se ţină pe picioare.

citat clasic din Joseph Joubert
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dorinţa mamei

Ce familie frumoasă,
Doi părinţi si trei copii.
Împărţeau aceeaşi casă
Şi aceleaşi bucurii.

Mama le făcea de toate,
Toate poftele din lume;
Iar tăticul grijuliu
Aducea plasele pline.

Anii au trecut în zbor
Iar copiii s-au mărit,
Mama a rămas cu dor
Şi tăticul a murit.

Bolnăvioară draga mamă
Lupta cu-ale vieţii griji;
Ca o stâncă pe afară,
În suflet cărbuni aprinşi.

Trece azi şi trece mâine,
Trec şi luni şi trec şi ani;
Iar cei trei copii departe,
Între ei parcă-s duşmani.

Mama suferă-n tăcere
Numai ea şi-a ei durere.
Are-o singură dorinţă
Înainte de a piere.

Şi se roagă, ţine post:
-Doamne, Dă-le Tu credinţă!
Dacă mamă bună-am fost,
Aşa ceva-i cu neputinţă!

Chinul mamei-i tot mai mare,
Boala este tot mai grea
Şi-ntr-o zi de primăvară
Ea din viaţă se stingea.

Iată fraţii-s împreună
Dorinţa i-au împlinit:
-Draga noastră mamă bună,
După noi cât ai tânjit!

Şi plângând o duc spre groapă,
Spre odihna cea de veci:
-Rămas bun, măicuţă dragă
De ce trebuia sa pleci?

poezie de Ramona Kovacs
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dorinţa mamei

Ce familie frumoasă,
Doi părinţi şi trei copii.
Împărţeau aceeaşi casă
Şi aceleaşi bucurii.

Mama le făcea de toate,
Toate poftele din lume;
Iar tăticul grijuliu
Aducea plasele pline.

Anii au trecut in zbor
Iar copiii s-au mărit,
Mama a rămas cu dor
Şi tăticul a murit.

Bolnăvioară draga mamă
Lupta cu-ale vieţii griji;
Ca o stâncă pe afară,
În suflet cărbuni aprinşi.

Trece azi şi trece mâine,
Trec şi luni şi trec şi ani;
Iar cei trei copii departe,
Între ei parcă-s duşmani.

Mama suferă-n tăcere
Numai ea şi-a ei durere.
Are-o singură dorinţă
Înainte de a piere.

Şi se roagă, ţine post:
-Doamne, Dă-le Tu credinţă!
Dacă mamă bună-am fost,
Aşa ceva-i cu neputinţă!

Chinul mamei-i tot mai mare,
Boala este tot mai grea
Şi-ntr-o zi de primăvară
Ea din viaţă se stingea.

Iată fraţii-s împreună
Dorinţa i-au împlinit:
-Draga noastră mamă bună,
După noi căt ai tânjit!

Şi plângând o duc spre groapă,
Spre odihna cea de veci:
-Rămas bun, măicuţă dragă
De ce trebuia sa pleci?

poezie de Ramona Kovacs (2019)
Adăugat de Ramona Kovacs
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dorinţa

Departe-aş vrea de-aici să vii,
În alte lumi senine,
În dimineaţa de Florii
Să mă cunun cu tine.

Să ne-aşezăm în sat la noi,
S-avem în deal o casă,
Să fiu cel mai cuminte-n sat,
Şi tu, cea mai frumoasă.

Să vie şi mama la noi,
Că-i necăjită tare,
Să aibă tihn-un an ori doi,
Ori cât pământ mai are.

Acolo să trăim în munţi
De cât trai avem parte,
Sătenii seara să-i adun
Şi să le spun din carte:

Că sunt de neam împărătesc,
Din ţara-ndepărtată,
Că tot pământul rotogol
Era al lor odată...

Şi că azi oamenii-nvăţaţi
Aşteaptă să se nască
Un tânăr crai coborâtor
Din legea românească.

Copiii noştri să-i înveţi
Tu: Crezul... Născătoarea...
S-ajung să-i văd cântând pe toţi
În strană, sărbătoarea.

Atunce, împăcat cu rostul
Acestei lumi deşerte,
Să mor, să-mi zică satu-ntreg
Un: "Dumnezeu să-l ierte!"

Iar popii nostru-ntâmplător
Vreun oaspe-atunci să-i vie;
"Pe cine-ngropi, părinte, azi?"
"Pe-un om de omenie!..."

poezie celebră de Octavian Goga
Adăugat de Ioan Has
Comentează! | Votează! | Copiază!

Inimă de părinte

Precum este mama, nime-n lume nu e!
Sau precum e tata! Doamne, dă-le lor
O cărare lină, nu poteci să suie
Iar in ochi, lumină, nu lacrimi de dor!

Îşi ascund povara aşteptării terne
De-i întrebi ce-i doare, spun că n-au nimic;
N-or să-ţi pomenească bolile eterne
Sau de ce-a zis vraciul:... că mai au un pic.

Uneori se ceartă, dar cu gingăşie,
Că s-a-nchis portiţa prea de timpuriu.
Ochii li-s în lacrimi! Ora-i prea târzie
Să le vină fata, să le-apar-un fiu.

Des mai lăcrimează! Sufletul lor ştie
Că de-acum sunt singuri! C-or muri de dor!
Casa, plin-odată, azi, este pustie.
Le-au plecat copiii; au căsuţa lor!

Iar când aşteptarea pare să-i doboare,
Pregătesc bagaje pentru-a doua zi...
Dar spre dimineaţă, plumb au în picioare,
Şi dureri... şi junghiuri. Nu au cum porni!

Apoi, la culcare, în genunchi se roagă
Să-i mai lase-o vreme Domnul pe Pământ
Măcar până-n clipa-n care-o să-şi revadă
Ce-au mai scump pe lume, ce-au mai drag, mai sfânt!

O ultimă-ntâlnire! Stând cu toţi la masă!
Ea s-aducă tortul, el să toarne vin,
Râsete, cântare, voie bună-n casă!
Apoi... de-o vrea Domnul: jale şi suspin!

Şi mai au o rugă fiecare-n parte!
Să nu plece primul de lângă celălalt!
Împreună-n viaţă, împreună-n moarte;
Căci singurătatea greu e de-ndurat!

poezie de Ovidiu Donisă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Somnul de singurătate

Cele mai anoste visuri sunt acelea fără tine,
Dar decât realitatea nu-i vreunul mai banal;
M-am trezit la el de-o clipă şi-n a doua simt că-mi vine
Să mă culc la loc, dar somnul meu e foarte matinal.

Visurile fără Domnul cel plecat cu noaptea-n cap,
Sunt coşmarul vieţii mele, botezat Realitate;
Din a lor încercuire până seara nu mai scap,
Sărind zilnic peste somnul de frumusingurătate.

poezie de Marius Robu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!