Plecarea flotelor

Primăvara-i de-acum în oraş iarăşi,
De-acum vântul e deja sus în copaci,
După ce-au iernat pe ţărm, i-s mării tovarăşi –
De neînvins dorinţa – şi navă şi cârmaci.

Molate, coborâte de pe docuri, rând pe rând,
Alunecă printre balizele din port, în volte sinuoase,
Îndreptându-se spre orizont până când
Se pierd în vîrtejurile mareei joase.

Una câte una sau două câte două
Se pierd după cotul şenalului pe înserate,
Plutind spre marea bleu sub luna nouă,
Unde bat vânturile cele mari, sărate;

Întocmite de multe mâini, cu multă măiestrie,
Fiecare cusătură-a velei de-abia aşteaptă
Să vibreze-n vântul de dincolo de copastie,
Deasupra oceanului, gata de-o-îndrăzneaţă faptă.

Cine, bărbat sau copil, a văzut vreodată
Marea-n argint şi-n aur smălţuită
Şi n-a simţit imboldul să urmeze, neastâmpărată,
Chemarea sângelui, fierbintea lui ispită?

Cine-ar putea sta-închis în casă,
Acum când vântul pe străzi umblă hoinar,
Când se-aude bătaia vâslelor, melodioasă,
Şi velele sclipesc în lumina albă-a unui far?

Primăvara-i de-acum în oraş iarăşi,
Cine n-ar vrea să fie-acum pe mare fugaci,
Când, după-o iarnă pe ţărm, i-s mării tovarăşi –
De neînvins dorinţa – şi navă şi cârmaci?

poezie de Bliss Carman, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Jack Marlin

Acum la fereastră, unul lângă altul,
Ne bucurăm de liniştea acestei seri,
Urmărind cum mareea vine şi se duce,
Cum alintă marea cu tandre mângâieri.

Lumina asfinţitului îi luminează chipul:
Cu pipa între dinţi, îngândurat,
Un marinar din vremurile de demult,
Un bătrân subţire şi înalt.

Cunoştea drumurile mării spre apus
Înainte de-a se-nvârti-n ape-adânci elicea;
Cliperele din zilele navigaţiei cu pânze,
În toată splendoarea lor, le cunoştea.

Vocea lui Jack Marlin e răguşită, pătrunzătoare;
În timp ce cântă privind întinderile necuprinse,
Eu încep să văd velierele altor vremuri
Albind marea cu aripile lor larg întinse.

Îi aud coechipierii morţi de-amar de ani,
Aud scrâşnetul unui cabestan plin de rugină;
Aud cântecele "Homeward bound"
Şi "Lowland's low"*, fredonate-n surdină.

Aud cântecele culegătorilor de bumbac
Şi una sub alta văd două mari sfere,
Două Baloane Negre* ridicate
Deasupra catargului, aproape de stele.

Velierul venind din India trudeşte-n volte strânse
Prin spuma a mii de mile, volburoasă;
Umilă, nava din Bristol îşi transportă marfa,
Atent stivuită-n cală, către casă.

Sclipesc prin ploaie luminile de poziţie
La părăsirea radei porturilor; iar şi iar
Carenele timide ale Comerţului trec
Una câte una prin noaptea de catran.

Da, bompresurile se profilează-n noapte,
Măreţe, stranii umbre pe geana zării,
Iar printre vergile zbârnâitoare
Cântă nevăzute păsările mării.

Lumina scăzuse demult spre vest
Şi peste pânzele apei cădeau fluid
Cu aripi negre nălucile şi misterele
Nopţii, într-un regat fremătător, lichid.

Luna se-nalţa peste ape, iar Jack Marlin
Cânta-ncet cu voce răguşită – murmurând
Cuvinte ciudate – o melodie demult uitată,
De-acum cincizeci de ani, când...

* Celebre cântece marinăreşti ("În drum spre casă", respectiv "Plaje joase").
* * Două bule negre, una sub alta, semnalizează faptul ca nava respectivă nu este guvernabilă, că are probleme tehnice şi că navele din preajmă trebuie să se menţină la o distanţă de siguranţă de ea.

poezie de Edwin J. Brady, 1869- 1952, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Flotila de baleniere

În urale, balenierele-au părăsit portul
Când vântul dinspre ţărm bătea spre mare –
Şi lumea se-ngrămădea pe cheu şi saluta
Flotila care se avânta într-o aventură uimitoare.

Pentru că erau acolo PORUMBIŢA şi GÂND BUN
(O, vântul dinspre ţărm bătea spre mare!)
Şi POLLY DIN SLEIGHTS cu velele ei noi;
Eu doar spre MARY JANE priveam în acea zi de sărbătoare!
O, căpitanul Thwaites de pe MARY JANE,
Când vântul dinspre ţărm bătea spre mare,
A ieşit de-atâtea ori cu nava lui în larg,
Era omul care onora orice provocare.

Erau acolo Jack din Grosmont şi Tom din Staith,
(O, vântul dinspre ţărm cum mai bătea spre mare!)
Jim din Hayburn, Wyke cel Arătos – şi mai era
Robin Hood Will, flăcăul meu făr-asemănare.

Willy-al meu m-a sărutat în faţa tuturor
Când vântul dinspre ţărm bătea spre mare;
Willy-al meu a urcat ultimul la bord
Şi şi-a fluturat bereta spre mine la plecare.

Şi astfel au plecat din port, lăsând uscatu-n urmă,
Când vântul dinspre ţărm bătea spre mare;
Deja vedeam parcă gheaţa sub etrava navei lor
Şi sloiurile-n derivă prin frigul nopţilor polare.

Treceau luni de zile şi soseau alte şi-alte luni de zile,
Şi vântul dinspre ţărm bătea spre mare;
Şi de multe ori mama-n nopţile furtunoase
Plângea cu mine – curgeau lacrimi, multe şi amare.

Dar când, în septembrie,-a urcat pe cer luna plină,
Iar vântul dinspre mare bătea către uscat,
Flotila balenierelor noastre – fericită sărbătoare –
S-a întors acasă din mările nordului îngheţat.

Oamenii s-au strâns pe cheu şi le-au întâmpinat,
Iar vântul dinspre mare bătea către uscat;
De la orologiul primăriei şi până la farul de pe dig
O mulţime de popor aplauda neîncetat.

Le-am văzut din vârful scărilor vechii catedrale
Când vântul dinspre mare bătea către uscat
Şi valurile dansau vesel sub bompresurile lor,
Şi-n bordul de sub vânt fulguia talazul înspumat.

Le-am văzut de lângă scările vechii catedrale
Când vântul dinspre mare bătea către uscat;
Şi nava din fruntea flotilei noastre de baleniere
Tocmai dubla farul*, cu pavoazul cel mare ridicat.

O, erau acolo PORUMBIŢA şi GÂND BUN!
(Vântul dinspre mare bătea încă spre uscat ),
Se vedeau, roşii, velele lui POLLY DIN SLEIGHTS –
Şi întregul echipaj era pe punte adunat.

Încet-încet toate-au depăşit farul de intrare,
Iar vântul dinspre mare bătea către uscat –
Şi, la dane acostate, şi-au găsit odihna-n port,
Lungul lor voiaj odată terminat.

Dar unde, vai, unde-i oare MARY JANE,
Vântul bătea dinspre mare spre uscat!
Mulţi, îşi strângeau acum iubita-n braţe...
Pe mine iubitul de când nu m-a-mbrăţişat?

Of, spuneţi-mi unde-i MARY JANE,
Acum, iată, vântul bate dinspre mare spre uscat!
"Mary Jane cu întregul echipaj
În largul oceanului s-a scufundat!"

Duceţi-mă acasă la scumpa mea mamă,
Deşi vântul bate dinspre mare spre uscat;
Niciun talaz nu-mi va lovi iubitul,
Făr-a se izbi întâi de sufletu-mi înfrigurat!

Duceţi-mă acasă, căci de astăzi nu-mi mai pasă
Dacă vântul bate dinspre mare spre uscat;
Willy-al meu zace în abisurile morţii,
Dar inima lui bate în pieptul meu ca altădat'.

* A dubla farul – nava, în marşul ei, ajungând la travers de far (farul aflându-se într-o direcţie perpendiculară pe axa longitudinală a navei).

poezie de Arthur J. Munby, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bătrânele nave

Am văzut vechi corăbii plutind ca nişte lebede în somn
Dincolo de Tyre – cum numesc satul oamenii din jur –
Tangând cu-un caric greu de ani, prin valuri albite de nesomn,
Spre Famagusta şi spre soarele altui tărâm care
Încinge Ciprul cu un cerc de foc, sub cerul de azur;
Şi toate-acele nave veneau desigur din alte vremi – şi ape,
Când în volte largi şi-n sunete de tun asurzitoare
Transportau în cală sclavi arămii, rodii şi migdale verzi,
Hăituite prin saline pulberi de piraţii genovezi
Până când iadul se revărsa pe punţi să se adape
Cu fiere, suc de fructe, apă şi cu sânge cât încape.
Dar azi, trec lin pe marea prietenoasă, primitoare,
Vopsite în albastru de Canare sau verde irlandez,
Cu bompresul încrustat cu ramuri de-aur sclipitoare.
Dar am mai văzut, desprinsă parcă din al altui secol miez,
Ivindu-se – nălucă – prin umbra zorilor şi-a spumii,
Ceţoasă siluetă-n în golful înconjurat de flori,

O navă obosită, desprinsă parcă din tinereţea lumii;
Şi, cu mirare căzut în mine, respirând fiori,
M-am gândit – cine ştie, cine ştie – poate-acelaşi
(Având alte culori, răpită-n apele Mării Egee
– Cu pupa vopsită în albastru intens, împinsă de maree –)
Vorbăreţ marinar pleşuv (cu-ai lui doisprezece tovarăşi
Trăgând la rame transpiraţi, cu răni în palme)
Venind dinspre ale Troiei blestemate ţărmuri albe,
Cu cântece şi mari minciuni despre un cal de lemn
A vrăjit echipajul care-a uitat de drum şi de consemn...
Se putea să fi fost, cine ştie, o navă foarte veche;
Totuşi, atât de frumoasă! M-aşteptam ca-n cântec de cimpoi
Să văd catargul înflorit, un trandafir fără pereche –
Şi întreaga punte înverzită-n catifea de muguri noi.

poezie de James Elroy Flecker, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un copil al mării

Iubitul copilei Marjory
A avut o oră de viaţă plină ochi;
Acum bătrâna doică, marea, care cu alge îl împodobi,
Îl leagănă şi îi cântă de nani-nani şi deochi.
Fetiţa copilei Marjory
Are-n sânge, să-i pulseze fără încetare,
Soarele strălucitor de miazăzi
Şi, de neînvins, voioasa mare.

poezie de Bliss Carman, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

O viaţă pe ocean, pe val

O viaţă pe ocean, pe val,
O casă legănată pe-abisul de sidef,
Unde apa se-înalţă şi recade muzical,
Iar vânturile o ţin tot într-un chef!

Şoim în colivie, mai am doar un dor mare
Pe acest ţărm gri, acelaşi mereu, mereu:
Redaţi-mi gustul şi sarea mării sclipind în soare,
Pulberea stropilor, pasărea furtunii în plonjeu!

Pe punte iarăşi, stăpân pe mare şi pe vânt,
Pe velierul meu mai iute decât toate:
Sus pânzele! Adio, adio, tu, pământ!
Negurile rămân în pupa, undeva departe.

În spuma albă ne-înfigem cu-întreg curajul,
Albatroşi eliberaţi, spre geana zării –
Asemeni lor, ne vom găsi sălaşul
În singurătăţile din largul mării.

Pământul este demult pierdut vederii,
Norii au început deja să se încrunte;
Dar, cu nava zdravănă şi bravi coechipierii,
Noi spunem, să vină furtuna să ne-înfrunte!

Cântecul din inima noastră trebuie să fie,
Când vântul şi-apele aiurează sub cerul de cleştar,
O casă pe mare, unde imense talazuri bântuie!
O viaţă pe ocean, pe val!

poezie de Epes Sargent, 1813–1880, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

O navă pe mare

o navă pe mare în pâcla spectrală
când lumea întreagă e gri

îşi ară drumul spre propriul destin
dincolo de umbrele plumburii

se-aude doar ecoul făcut de paşii
singurului om de pe covertă

care scrutează întunericul orb
căutând un ţărm o lumină incertă

nava pare-a fi ferm guvernată
iar cale de-întoarcere nu mai există

ceaţa e rece pe obrajii lui
şi griul întunecat persistă.

poezie de Barry Middleton, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sus la poarta raiului

Sus, la poarta Raiului,
Poarta Raiului,
Paşte turma Tatălui,
Turma Tatălui.

Refren:
Linu-i lin şi iarăşi lin,
Bate vântul frunza lin,
Lin şi iarăşi lin.

Dar la urmă cine sta?
Cine, cine sta?
Stă chiar Maica Precista,
Maica Precista.
Linu-i lin şi iarăşi lin,
Bate vântul frunza lin,
Lin şi iarăşi lin.

Lângă ea, un legănel,
Da, un legănel,
Cu un Copilaş în el,
Copilaş în el.
Linu-i lin şi iarăşi lin,
Bate vântul frunza lin,
Lin şi iarăşi lin.

Copilaşul când plângea,
Piul când plângea,
Maica Sfântă lin cânta,
Maica lin cânta.
Linu-i lin şi iarăşi lin,
Bate vântul frunza lin,
Lin şi iarăşi lin.

folclor românesc
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vântul bătea subţire şi fâşneţ

Vântul bătea subţire şi fâşneţ
Trezind în suflet un drumeţ,
Dorul de-a pleca din nou pe mare
Şi de-a auzi cum, întinse, sarturile gem,
Cum se curbează-n arboradă vergile de lemn
Şi cum flutură flamura-n vântul tare.

O, marinar al flotei noastre.
E timpul să te-îndrepţi spre mările albastre!
E timpul să te urci în barcă şi să vâsleşti!
A venit vremea să-mi fii pe vecie tovarăş şi vecin,
Acum, c-am golit toate butoaiele cu vin,
Înainte de-a-închide ochii mai dovedeşte-odată cine eşti!

Spre moarte, camarazi, pornim de pe-acest ţărm,
Când împinşi de vântul sorţii pe nave ne-îmbarcăm
Şi moartea-i cârmaciul nostru în acest voiaj.
Ea tuturor flăcăilor din marină
Pe furtuni cu valuri mari ne e regină –
Şi-i stăpâna Oceanului sălbatic, uriaş.

poezie de Robert Louis Stevenson, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Naufragiatul

Plutesc în derivă spre Nord, pe Atlantic
Cătând orizontul limanului Scandic
Căci doar o părere, departe-i pământul
Şi nu mă-nsoţesc decât noaptea şi vântul.

Pe neagra oglindă de ape mă duce
Un rest de catarg, înfipt ca o cruce
Pe-un lemn ce odată corabie-a fost...
Sau poate-o nălucă, plutind fără rost.

Cu secera Lunii aş vrea să retez
Oceanul de smoală şi-al nopţilor miez
Dar sus e Selena, iar mâna mi-e grea
Abea de mai ţin lemnul vâslei cu ea.

Spre Nord, către ţărmul visat, călăuză
Mi-a Steaua Polară, pe-a cerului spuză
Doar norii -ah, norii- să-i spulbere vântul
Căci negru de-i cerul, pierdut e pământul.

Dar vai, norii aprigi se-adună pe cer
În haite flămânde cu suflet de fier
Şi stelele pier, rând pe rând, câte una...
Cum şuieră vântul! Cum tremură Luna!

Ce ploaie grozavă pe suflet m-apasă
Mi-alunecă vâsla, dar nici că-mi mai pasă!
Departe, spre Nord, o himeră-i pământul
Şi nu mă-nsoţesc decât ploaia şi vântul.

poezie de Mihail Mataringa (9 mai 2007)
Adăugat de Mihail Mataringa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec de ancoră

Hei, vira ancora! Vira, of, vira până-ntinde lanţu-n prova!
Încă o-ncercare! Stop. Ţineţi-o-n barbotin un pic.
Lasca* manevrele velelor, întoarceţi vergile –
Vela foc gata de plecare! Vira până când lanţul e la pic! *

La drum! Iubire, nu mai putem rămâne lângă tine –
Lăsaţi paharele, spuneţi-i fetei adio şi sărutaţi-i obrăjorii;
Pentru că vântul, iată, strigă, "Nu când vrei tu şi îţi convine
Te-ajut, ci atunci când am eu chef să vin la tine,
Sus ancora, dacă vă e dor de Mama Carey*
(Dacă vreţi să navigaţi spre Mama Carey!);
Oh, drum bun spre locul unde-şi hrăneşte Mama Carey puişorii!"*

A mai rămas o cheie!* Gata, s-a smuls de pe fundul mării!
Ancora tribord la suprafaţă! Spălaţi-o şi la post cu ea!
Nava girează spre babord, iar ancora-i încă plină de noroi,
Anul ăsta n-o vom mai fundarisi vreodată. Valea!

Drum bun şi vânt din pupa spre marea cea albastră,
Cu nava-n balast*, uşoară, fără marfă-n cale,
Plecăm la drum, a venit iar vremea de plecare,
Parâmele-s molate de pe babale;
Datoriile ni le va plăti briza care bate-n urma noastră!*

Hei, volta! Iar voi, acolo, recuperaţi parâma pupa!
Acum, atenţie la palanc; prindeţi curentul trăgător!
Asiguraţi ancora şi legaţi-i braţele, slăbiţi gaiul* bigii.
Sus braţele, hai trageţi-le sus şi strângeţi-le uşor!

Ei, bine, acum la drum! Vom avea-n Canal* vântul din pupa;
Vorbim şoptit în vreme ce dezlegăm velele; în ceasul plecării
Vântul îşi încordează tot mai tare struna,
Luminile geamandurilor rămân în urmă, una câte una,
Iar nava sforăie sub vela trincă inspirând parfumul mării,

Cârma şi velele-s în deplin acord, în noapte nava-şi ştie drumul.
E bolnavă-n port, iar leac e numai sărutul talazului nebun!
Cu prova spre Brest* şi-nsemnele englezeşti sus pe catarg,
Ridicăm toate pânzele pe care ni le permite un vânt bun!

Ei bine, acum la drum! Ushant* ne va-nchide uşa-n spate
Răsucindu-se-n vârtejurile mării ca roata morilor de vânt,
Curând ultimul far va rămâne-n urma
Brazdelor de apă care se rostogolesc în pupa –
Căci noi mergem la Mama Carey
(Navigăm spre Mama Carey!);
Oh, plecăm spre locul unde-şi hrăneşte Mama Carey puişorii!"

* Lasca – a slăbi o parâmă (expresie din jargonul marinăresc ).

* Pic – poziţie a navei faţă de ancoră, când lanţul acesteia este întins vertical pe axa longitudinală a navei, iar ancora e gata să se desprindă de pe fundul mării.

* Mama Carey (Mother Carey) – un personaj supranatural personificând în imaginaţia marinarilor marea sălbatică şi necruţătoare, prevestitor al furtunilor şi-al naufragiilor.

* Puişorii Mamei Carey – sunt păsările furtunii (furtunarii), numiţi şi petreli sau rândunici de mare – se crede că zboară în întâmpinarea furtunii, ele fiind, de fapt, sufletele navigatorilor morţi.

* Cheie – o lungime de 25 de metri a lanţului de ancoră ( în marina română, în cea britanică o cheie de lanţ are 27.30 metri). Cheile de lanţ se leagă între ele cu aşa numitele chei de împreunare, în forma de "U" sau de za ( cheia kenter)

* Navă în balast – nava fără marfă la bord, care pentru a respecta anumite criterii de asietă şi de stabilitate îmbarcă în timpul "voiajului în balast" o anumită cantitate de apă de mare în diferite tancuri special amenajate.
* Cu alte cuvinte, datoriile făcute de marinari prin crâşmele portului nu vor mai fi plătite niciodată!

* Gai – parâmă pentru manevrarea bigii în plan orizontal.

* Canal – este vorba despre Canalul Mânecii, strâmtoarea dintre Anglia şi Franţa.

* Brest – oraş port în nord vestul Franţei.

* Ushant (în lb. franceză Quessant) – insulă din apropierea coastei vest a Franţei, marcând
extremitatea sud-vestică a Canalului Mânecii.

poezie de Rudyard Kipling, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Maşina noastră

Marile puteri pun focul
Ţările mai mici, castane
Scot cu mâna din capcane
După cum prevede jocul

De-aş putea, întreg pământul
să-l parcurg când vreau, ca vântul,
Dac-aş vrea când nu mai pot
marea s-o străbat înot...

Trese, trese şi galoane
Goana după recompense
Croitorule, fă pense
Proştilor cu multe toane

Uniformele de clauni
zilnic au mărit importul
ce să faci cu-atâţia fauni
când ne umflă vântul, cortul?

Incredibil dar renaşte
Iarăşi spiritul de turmă
Că-mi iau lumea-n cap şi plec
urma să mi-o pierd din urmă;

Ce-o să facem, fără stele
fără lună şi izvoare
Dacă sufletul din noi
şi al lumii întregi moare?

Ce păcat că nu mai este
Nici un Robinson Crusoe
Să ne-nmiresmeze noaptea
Cu migdali şi cu aloe!

Ce păcat că nu mai fură
Nimeni luna de pe cer
Cum făceau cândva haiducii,
Cu pistoale şi hanger!

Şi mai câte sunt dorinţe
Le strigăm în univers
Că maşina noastră merge,
merge... dar în sens invers!

poezie de Ion Untaru din Locuiesc într-o lacrimă suspendată (2005)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poemul durerii

se poate muri într-un singur fel
de prea multe cuvinte
agăţate în cui
şi stând liniştit să le aduni
să le admiri
cum cad lacrimi
una câte una două câte două
sau multe câte multe...

da desigur se poate muri şi de
prea puţine cuvinte
pe care le rosteşti
atunci când lumina îţi pătrunde
până la oase
şi te doare cumplit
durere singulară durere multiplă
sau durere durere...

e nedrept să nu îţi accepţi soarta
cuvintelor tale
rostite sau nerostite
într-un univers ascuns şi tăcut
departe de tine
gândul care te copleşeşte
îţi dă aripi te poartă pe sus
cât mai sus mai sus...

se poate muri doar într-un singur fel!...

poezie de Gheorghe Gurău
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Brumana

Eu nu o să mai ajung nicicând, nicicând acasă!
Câmpuri verzi din Anglia sclipind sub ploaia deasă
Desfăşuraţi-vă larg păşunile cu margarete,
Forturile cu licheni, iedera urcând pe perete,
Până-n dimineaţa mea de-aici – o, râuri curgând, adânci
Şi line, şi limpezi pe şesul meu de joacă de atunci,
Păstraţi-mi în cupele regeşti întreaga-vă iubire,
Şi – gărzile de la ţărmul sudic vin în amintire
Cu parfum de vechi prieteni – păstraţi ultimele versuri
Ale legendei pentru mine, o, pini care demult pe şesuri,
Copil fiind, mi le-îngânaţi, când vântul în crengi cerea-alinare,
Iar eu ascultam privind orizonturi de dincolo de mare.

Pini trădători, aţi cântat tot ce viaţa-a dovedit că-i fals
În cele mai false basme dintre basme.
De peste zări, pământul a trimis semn din ce-a rămas
Din fostă muzică-a pădurii native de acasă,
În vreme ce din pulberile mării, din zvonuri şi miasme,
Umbre şi spectre-ale amiezii, din spume de mătasă
Călătorind pe vânturile verii – străvezii fantasme –
Viori de aer au iscat un molcom sunet de pripas.

O, arbori, vă-ascult când ora-n cade-n înserări,
Vă aud şoptind, " Sunt mări mai vechi, sunt mări
Care bat pe plaje mai întinse,
Unde peştii melc îşi plimbă turnurile sidefii, ca-n vis,
Spre roci sculptate sau stânci urcând spre ţărm ca nişte scări ",
Vă aud, " Sunt ţinuturi de brumă neatinse
Unde ard în flăcări flori din paradis."

Sub mine, dincolo de dealuri, se-alintă-un palmier,
Sub mine, cu vuiet, se sparge-n marea-n maluri;
Mai jos de mine,-n vale, dorm sub lumina altui cer
Oraşe din Liban, visând în penumbră şi-n răcoare,
Unde odată regii din Tir domneau fără de vreme,
Lor înşile urmându-şi ca apele în valuri;
Iar împrejur înoată munţi albi de-omături şi de soare,
Ca mari lebede plutind pe un lac ceresc – sau vechi trireme.

Dar voi urca pe-împădurita coastă
Unde e crângul cel mai des, o, pini, fraţi cu ceilalţi pini,
Şi când se crapă zorii în pragul noii dimineţi,
Şi marea doarme, şi-n munţi sunt încă munţi de-ntunecimi,
Inima-mi nu va-nceta s-asculte, acolo sus, pe creastă.
Căci pinii sunt arbori care duc vorbele-n lumea largă
Şi-s plini de basne, de veselii şi de tristeţi.
E-aşa plăcut să priveşti printre crengi spre cer,
Să-l vezi ba roşu-îmbujorat, ba cu pielea vânăt-neagră.
E-aşa plăcut să zaci plutind departe, corăbier
Pe patul frunzelor de pin căzute...
Chiar dacă-o şopârlă verde la joacă mă îmbie,
Şi vântul mă vrăjeşte cu arome mult plăcute
De smirnă, de lavandă sau de iasomie,
Vreau să uit jumătatea de pribegii care mă-apasă,
Dar cealaltă jumătate să-mi stea aproape sper,
Vreau să visez, să visez că iarăşi sunt acasă.

poezie de James Elroy Flecker, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Chemarea

printre flori, în splendide culori
doi fluturi albi
împerecheaţi într-un sărut
acut, discret şi inocent
printre sălcii şi salcâmi
două păsări împreună
departe, undeva, cândva
soarele îmbrăţişează marea
într-o tainică chemare
în surâsul zorilor şi ţipătul norilor
pe ţărm aşteaptă o femeie
contopită cu cântecul mării
val după val, se pierd în larg, în zbor ireal
tu unde eşti femeie
floare de lotus închis
să te dezbrac de gânduri, de taine, de păcate
să dau de pământ cu toate
nu-mi pasă...
am atins într-o noapte gândul cu buzele
sărutând timpul strecurat între noi
cuvântul tău era o mângâiere lină
tu unde eşti, eu azi nu sunt decât un gând
o mare ne desparte
mi-e dor să plecăm, să fugim spre infinitul iubirii

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Romanţa iahturilor

Iahturile albe,
Iahturile roşii,
Iahturile negre,
Iahturile celor înfrăţiţi cu marea,
Înfrăţiţi cu vântul
Şi cu resemnarea ―
Iahturile vieţii
Ancorară-n port
Dimineaţa-n clipa când cântau cocoşii.

Iahturile albe ancorară-n dreapta,
Iahturile roşii ancorară-n stânga,
Iahturile negre ancorară-n mijloc.

Iahturile albe aduceau cu ele
Cântece şi-ovaţii,
Marşuri triumfale,
Pilde de-ndrăzneală şi de vitejie,
Toată chintesenţa unei generaţii,
Tot ce cântă glonţul,
Tot ce scrie spada ―
Clipa ce-nfrăţeşte
Sângele cu ploaia,
Rana cu zăpada.
Iahturile roşii aduceau cu ele
Vaiete şi lacrimi,
Flamuri sfâşiate,
Scuturi găurite,
Săbii ruginite
Şi armuri pătate
De noroi şi sânge,
Şi figuri schiloade,
Mute
Şi-ncruntate ―
Mute ca sentinţa luptelor pierdute,
Triste ca fantoma gloriei defuncte.
Iahturile negre aduceau cu ele
Liniştea deplină,
Miros de tămâie,
De făclii de ceară
Şi de flori funebre,
Pe catarguri două flamuri lungi de doliu
Şi pe bord stigmatul stinsului orgoliu.

Dar după trei zile
Şi după trei nopţi,
După trei apusuri
Şi trei răsărituri
Iahturile negre morţii-şi debarcară;
Pe când cele albe
Şi cu cele roşii
Ancorele grele greu le ridicară
Şi din port plecară
Dimineaţa-n clipa când cântau cocoşii.
Încotro?
Spre care ţărmuri depărtate?
Încotro?
Spre care zări însângerate?...
Încotro?
Spre care lupte-apropiate?...
Unele spre dreapta,
Altele spre stânga,
Iahturile vieţii iarăşi au pornit...

Dar în largul mării
Iahturile albe
Şi cu cele roşii,
Iahturile celor înfrăţiţi cu marea,
Înfrăţiţi cu vântul
Şi cu resemnarea ―
Iahturile vieţii
Naufragiară
Dimineaţa-n clipa când cântau cocoşii!...

poezie celebră de Ion Minulescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vânturile soartei

O navă se-ndreaptă spre est, iar alta spre vest,
Cu-aceleaşi vânturi care suflă:
E dispunerea velelor,
Şi nu furtunile,
Cea care decide calea pe care să meargă.

Ca vânturile mării sunt vânturile destinului,
Când navigăm prin viaţă:
E dispoziţia sufletului cea care
Decide scopul său,
Nu calmul sau conflictul.

poezie de Ella Wheeler Wilcox din World Voices (1916), traducere de George Budoi
Adăugat de George Budoi
Comentează! | Votează! | Copiază!

A dispărut din vederea mea

Stau pe ţărm. Aproape de mine, o navă
îşi întinde velele albe în briza proaspătă şi porneşte către
oceanul albastru. Este un obiect de mare frumuseţe şi vigoare.
O urmăresc cu privirea răbdător până când atârnă ca puf de păpădie
sau ca un norişor în locul unde marea şi cerul se scufundă una în celălalt.

Atunci, cineva de lângă mine spune, " Iată, a dispărut."

Unde a dispărut?

A dispărut din vederea mea. Atât. Ea are catargul,
carena şi verga la fel de mari ca înainte de a trece pe lângă mine.
La fel, este nu mai puţin capabilă de-a-şi purta caricul spre portul de destinaţie.
Diminuarea mărimii ei este în mine – nu în ea.

Şi chiar în momentul în care cineva spune: " Iată, a dispărut,"
sunt alţi ochi care îi urmăresc sosirea, şi alte voci
sunt gata să strige voioase, " Uite-o, soseşte!"

Iar asta înseamnă a muri...

poezie de Henry Van Dyke, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Alizee

Alizeele de nord-est ne poartă către sud,
Sud-estul ne atrage, începe-un maraton;
Întâlnim nave din fiecare port în trecere
Spre Capul Bunei Speranţe sau spre Capul Horn.

Mările-s foarte calme, cerurile-albastre,
Ploi uşoare ni-s uneori tovarăşi;
Vânturile care-înconjoară lumea
Ne umplu inimile iarăşi.

poezie de Lincoln Colcord, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marinari

Când navele noastre vor reveni, după ce-au bătut pline curaj
Mările, aici, unde dealurile parcă-s gata să cadă peste oraş,
Le vom împături cu grijă velele şi le vom pune la adăpost
Şi toate vor fi iarăşi aşa cum înainte de plecare-au fost...

Cu turla bisericii înălţată spre cerul rotunjindu-se-n azur,
Cu-aceleaşi, de toţi ştiute, străzi şi cu prietenii obişnuiţi în jur.

Vom sta lângă foc şi ne vom fuma pipele plăcut mirositoare,
Şi vom bea la han o oală, două de bere-nainte de plecare,
Vom săruta cele mai frumoase fete şi vom spune copiilor poveşti
Despre ţări străine, furtuni, epave şi-ape oglindind cerul cât priveşti.

Apoi, cu marfa stivuită-n cală, nava se va avânta iar în larg, vitează,
Iar valurile se vor întoarce grăbite spre ţărmul care se îndepărtează.

poezie de Harry Kemp, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ca o zeiţă în templul solar

Vântul scapără stelele în lac
Ochii tăi îmi aprind inima ca pe un şoim
Mâna ta mă mângăie ca o zeiţă în templu solar,
Apusu-i răsărit înconjurat de ape limpezi
Nu înţeleg vântul în dimineaţa asta,
Dar ţie îţi înţeleg adierea inimii tale
Bate cu pulsul sângelui meu, odată ca două cristale
Eu sunt curat în poemul acesta, ca fluturii atinşi de lumină
Mâinile mi se spală în lumină ca două sinteze
Port şi acum macul aprins şi inima ta lângă inima mea
Depărtarea e o pasăre ce zboară şi ninge spre ochii tăi,
Ce sclipesc undeva când te ascunzi printre stele.

poezie de Lorin Cimponeriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!