Câte impresii şi amintiri îmi vin acuma în minte! Unde pot să le spun pe toate! Ce lucru mare a fost pentru mine când am descoperit, în grâu, un cuib de prepeliţă, ca o fântână, mic, rotund, cât o farfurioară, înconjurat de un gărduleţ -- şi când puii au dispărut parcă în pământ! Era peste iaz, în câmpie, aproape de o pădurice, care de-acasă de la noi se vedea ca o sprânceană la marginea orizontului. Toate mi se păreau foarte departe -- în toate direcţiile mi se părea că se sfârşeşte o lume, după care începea regiunea basmelor.

Garabet Ibrăileanu în Amintiri din copilărie şi adolescenţă (31 iulie 1911)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

(Eu m-aş fi aşteptat ca ea să rămâie deasupra morii de la iaz!) Cel mai frumos lucru de-acolo pentru mine erau poate iazul şi moara. Şi cred că, în adevăr, era un iaz foarte frumos. O bucată era lung şi trist, singuratic. O altă bucată, cu malurile pline de verdeaţă şi de copaci. Iar moara avea ceva nemaiauzit de misterios.

Garabet Ibrăileanu în Amintiri din copilărie şi adolescenţă (31 iulie 1911)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mihai Eminescu a fost o anticipaţie. O apariţie aproape inexplicabilă. Un meteor căzut aici, printre noi, din alte lumi. A fost prea mare pentru vremea când a apărut, pentru cultura acelei epoci, vreau să spun, pentru cei care au voit să-i perceapă integral psihologia, viaţa, opera.

citat celebru din Garabet Ibrăileanu
Adăugat de Fumed
Comentează! | Votează! | Copiază!

De-acolo vin

De-acolo vin şi am amintiri.
Născut, ca toţi muritorii, am o mamă
Şi o casă cu multe ferestre,
Am fraţi, prieteni
Şi o celulă cu fereastra rece.
Al meu este valul, smuls de pescăruşi,
Am propria perspectivă
Şi-o brazdă de pământ în plus.
A mea este luna de la marginea de departe a cuvintelor,
Precum şi ofranda de păsări,
Şi măslinul cel nemuritor.
Am călcat pe acest pământ înainte ca săbiile
Să-i fi transformat trupul viu într-o masă-încărcată.
De-acolo vin. Îi redau cerul mamei,
Când cerul plânge după mama lui.
Şi plâng ca să mă fac cunoscut
Acelui nor care, iată,-se întoarce.
Am învăţat toate cuvintele necesare-n tribunalul sângelui,
Astfel încât să pot încălca legile.
Am învăţat toate cuvintele şi le-am sfărâmat
Pentru a crea un singur cuvânt: Patrie.

poezie de Mahmoud Darwish, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dincolo de...

Eu... sau ce pot spune despre mine,
Câte vieţi am rătăcit să te întâlnesc,
Câte vise, câte nopţi te-am aşteptat,
Cât nu am putut să mor pentru tine?

Nici nu mai ştiu cine sunt... uneori,
Nici ce flori ţi-am dăruit în acea zi,
Parcă erau... trandafiri de ziua Ta,
Cu ce fiori ţi le-am mai oferit atunci!

Parcă era ieri, doar un alt anotimp,
Un simbol în Tot ce Eu am tot iubit,
Părea un răsărit în acea dimineaţă,
Ce chip de fată, ce zâmbet, ce...!

Ce zi de neuitat, mă urmăreşte chiar...
Chiar şi acum îmi răscoleşte toate...
Toate gândurile mele-s toate ale tale,
Toate visele se sting doar cu tine!

Mă voi stinge într-o zi fără de... tine
Şi poate chiar Tu mă vei reaprinde
Dincolo..., dincolo de Tot, de infinit
Dincolo de moartea încă neavenită!

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noi nu putem fi mintea, pentru că mintea e doar un conglomerat de gânduri ce se bazează pe un depozit de amintiri, impregnări, credinţe, emoţii, experienţe, trăiri toate venite din afara noastră. În Roman unde am locuit până pe la 19 ani era un bătrân care noi îi spuneam "Nea Turbincă" el era un gen de om al străzii, tot timpul nespălat cu o barbă sură murdară şi căra tot timpul cu el saci sau cutii de tablă legate de el care făceau zgomot. Nea Turbincă nu era chiar deloc prost, dincolo de înfăţişarea respingătoare fusese, profesor a avut o fată, deci o familie etc. De ce îţi spun toate astea, pentru că deşi gândul nu vrea să recunoască asta despre mama lui mintea, mintea e mai degrabă ca o căruţă ţigănească de vechituri de care noi suntem foarte mândri. Cum era Nea Turbincă la exterior este mintea omului la interior. În concluzie, noi nu putem fi gândul, mintea/corp/materie/energie pentru că le vedem şi pentru că toate acestea vin şi pleacă în faţa noastră. Noi rămânem văzătorul din spatele a toate acestea.

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Parcă, parcă...

Era-ntr-o vară (parcă joi)
şi toate ne erau permise -
Gara de Nord, peronul, noi
sau era vineri, pare-mi-se.
În ochi ni se citea văpaia
în trenul plin de cetăţeni
la clasa-a doua, spre Sinaia
sau parcă, parcă spre Buşteni.
Timidă nu spuneam nimic
când mi-atingeai câte o dată
cu buzele un deget mic,
sau parcă, parcă mâna toată.
Doar ciripeam: "Ah, sufleţel!"
când mă priveai pe sub sprânceană.
am stat la single la hotel
sau parcă-n duplex la cabană -
Ultramodern... ce draperii!
cu mov în dungi şi picăţele
sub geamurile fumurii
sau parcă, parcă jaluzele.
Când în final pe canapea
uşor, uşor ne-am aşezat
(ce bine te-asortai cu ea)
sau parcă, parcă era pat -
Tu mi-ai şoptit: "Ah, ce noroc
în ochii tăi să văd înaltul!"
şi ne pupam aşa cu foc...
sau parcă mă pupam cu altul.

poezie de Sanda Nicucie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Femeia aceasta, fata aceasta cu ochii verzi, a fost singura fiinţă pentru care eu am fost totul; care în loc să spuie eu, spunea el -- "el" eram eu. Şi ea niciodată n-a fost totul pentru mine. Când trăia, eram prea mic, prea inconştient, ca să am asemenea sentimente. După ce-a murit, mi-am împărţit sentimentele spre cele patru vânturi -- păstrându-i ei numai un colţ adânc din fundul inimii. E drept, însă, că nu pot să mă gândesc mai mult la ea fără să simt lacrimi de duioşie şi uneori de un fel de durere -- nu mare, dar care nu se poate compara cu nimic.

Garabet Ibrăileanu în Amintiri din copilărie şi adolescenţă (31 iulie 1911)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă aş fi fost un copil fricos, ori dacă nu m-ar fi lăsat să umblu singur, n-aş fi avut toate aceste senzaţii. Nu-mi pot explica cum mă lăsa mama mea să umblu singur, ea care mă păzea iarna să nu stau aproape de geam. Probabil că ea nu ştia pe unde mă duc. Credea că-s prin grădină, ori pe drum. Cred că eu ascundeam plimbările mele. O singură dată am fost pedepsit, când am venit acasă plin de colb pe mâini şi pe faţă, căci mă jucasem în colb cu băieţii de ţărani. Mama mea m-a ocărât atunci foarte tare. (Mai târziu, când eram de vreo 8 ani, la altă moşie, tot pentru petrecerea mea în colb cu băieţi de ţărani, tatăl meu m-a bătut -- singura dată când am fost bătut.)

Garabet Ibrăileanu în Amintiri din copilărie şi adolescenţă (31 iulie 1911)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Închid ochii, pentru a vedea mai bine lucrurile din jurul meu. Toate sunt la fel, de parcă nici nu ar fi. Neschimbate au rămas toate, care îmi lipsesc... şi mă chinuiesc. Aproape de moarte totul devine clar şi profund, ca un zâmbet ursuz.

Iosif M. Cristian în Forţă şi metamorfoză
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unde cad anii când se duc?

Unde cad anii când se duc, în noi, în cer sau în pământ?
Am început să–mi frământ visele sub scara ce urcă spre cer.
Poate vor fi şifonate.
Poate vor ieşi din chenar, dar cu siguranţă îmi vor umple gândurile.
Mari şi năstruşnice.
Fără să le poată muta cineva de sus în jos, de la est la vest.
Nu ştiu unde se duc când toate rămân departe, aşa cum sunt, până ziua întâlneşte moartea.
Cine stie?
Simt ceva! Parcă este adierea unei mâini peste genele care s–au contopit pentru o secundă în amfiteatrul gândurilor.
Teribilă treabă cu anii. Cu gândurile. Cu visele...
Şi totuşi, unde cad anii când se duc, în noi, în cer sau în pământ?

poezie de David Ionel Romulus
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când a fost gata casa noastră, ne-am mutat în ea. Era o casă nouă, cu un balcon lung, care suna ca metalul, nu ştiu pentru ce, când mă plimbam pe el, mai ales când umblam bocănind cu călcâiele pe scânduri. Prin grădină trecea un pârâu lat de-o palmă. Pe lângă grădină, trecea un pârâu mai mare. Din dosul casei, peste pârâu, un deal drept, care mi se părea că atinge cerul. În stânga un deal lung, pe care umblau vitele, ca nişte gângănii pe un perete. În dreapta câmpia, cu o pădure în fundul zării. În faţă satul.

Garabet Ibrăileanu în Amintiri din copilărie şi adolescenţă (31 iulie 1911)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toate câte sunt

Toate câte sunt, sunt cam demult;
Şi păsări şi ape şi ramuri
Toate se scurg în vad de tumult
Şi-n urmă le vin alte neamuri.

Doamne, toate le văd şi le cred
Şi de toate ţie îţi pasă.
Dintre toate un lucru nu-ţi cred
Că poţi goni moartea din casă.

poezie de Sorin George Vidoe din Stele de ceară
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un bărbat, care are toate scrupulele în raporturile sale cu bărbaţii şi femeile, are foarte puţine, şi la nevoie nici unul faţă de femeia pe care o iubeşte cu pasiune, pentru că în natură nu există scrupule şi îndatoriri morale.

citat celebru din Garabet Ibrăileanu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă ar mai fi trăit, dacă ar trăi şi acuma, mi-ar fi rămas imaginea unei mame ca toate mamele. Dar mama mea este o fată. Nu ştiu dacă înţelegi sentimentul acesta. Sentimentele mele pentru dânsa au ceva deosebit şi din cauza aceasta e singura răsplată pe care mi-a dat-o natura pentru moartea ei timpurie.

La toamna sunt 35 de ani de când a murit. Ea mai trăieşte în mintea câtorva oameni şi mai ales într-a mea. Când nu voi mai fi eu, urma pe care a lăsat-o ea în acest infinit se va şterge pentru totdeauna. Va fi fost ca o microscopică fiinţă, de acele care mor cu milioanele, înghiţite în natura infinită fără urmă, ca şi cum n-ar fi fost. Astăzi ar avea 66 de ani, o femeie bătrână, fără frumuseţe, lovită de toate injuriile vremii. Un sentiment, mizerabil poate, mă face să simt că e mai bine c-a murit în floarea tinereţii.

Ea a fost demult, foarte demult, şi sentimentele mele pentru ea sunt pentru mama mea, pentru o femeie frumoasă, pentru o femeie care a suferit mult de sărăcie, pentru o fiinţă care n-a avut când să guste viaţa, pentru cineva care are toată poezia lucrurilor din îndepărtatul trecut.

Garabet Ibrăileanu în Amintiri din copilărie şi adolescenţă (31 iulie 1911)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

M-ai crede...?

Dacă ţi-aş spune azi copile
Că eram mic şi mă duceam cu vaca,
Iar haina ruptă de pe mine,
Era prea mare şi-o călcam cu talpa?

M-ai crede sau m-ai lua în râs,
Sau ţi-ai întoarce privirea de la mine?
Pentru că ştii copile cât am plâns,
Si cât de greu a fost ca să te cresc pe tine.

Eu n-am avut copilărie, am muncit de mic,
Bunicii tăi nu m-au lăsat la şcoală,
Eu astăzi nu îţi cer ţie nimic,
Doar te aştept, azi curtea mi-e prea goală.

Imi amitesc că tremuram în luncă
Când pica brumă peste iarba ofilită,
Iar vita noastră începea să plângă
Si mă privea parcă cu milă şi obidă.

-Ehei copile, astăzi plâng,
Sunt amintiri ce dor mai rău ca boala,
Nu pot în braţe să te strâng,
Si cel mai mult mă doare depărtarea!

Că de-ai fi fost aici cu mine
Te-aş fi rugat ca să mă duci pe câmp,
Mi-au mai rămas puţine zile
Si nu am lacrimi să mai plâng.

Mi-aş fi dorit să văd ultima oară
Malul izvorului unde plângeam,
Să simti şi tu cum este să te doară
Când alţii râd de tine că tatal tau este ţăran.

poezie de Dorin Dumitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tânăr

Acum o sută de uşi
când eram un copil însingurat
într-o casă mare cu patru
garaje şi când era vară
pâna unde îmi pot aminti,
stăteam pe iarbă noaptea,
trifoiul îşi scutura zulufii peste mine,
stele înţelepte se aplecau peste mine,
fereastra mamei era o pâlnie
prin care se revărsau în curte aburi galbeni,
fereastra tatei, jumătate închisă,
era ochiul prin care se strecurau somnoroşii,
iar scândurile casei erau netede şi albe ca spermanţetul,
şi probabil că un milion de frunze
au navigat cândva pe ramurile care vor fi fost,
în vreme ce greierii se adunau în tarafuri,
iar eu, în trupul meu nou nouţ,
care încă nu era al unei femei,
le adresam stelelor întrebările mele
şi credeam că Dumnezeu chiar putea vedea
căldura şi lumina aceea parcă prelinsă din lună,
coatele, genunchii, visele, noapte bună.

poezie de Anne Sexton, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vorbe fără obârşie

Îmi spuneai că sunt candelabrul tău de lumină care te înfăşoară de dimineaţă
Ce îţi foloseşte să fii atât de zălud şi de metaforic?
mai bine să zacem aici unde e linişte, sub cireş şi sub stele
viaţa însăşi este un candelabru de pomi prin venele cărora circulă sângele purpură
e rubedenia îndepărtată din pieptul femeii alergând foarte departe de omul care o urmăreşte când miroase praful de puşcă
e pasărea ei
candelabrele stelelor sunt prea mari pentru ea nu o apără
pentru potârniche şi pentru zeiţele pasăre o să spun acum ghicitoarea
şi pentru potârnichea
care m-a născut
şi
făcut
împreunare de mâini rodul ei se ridică şi se duce în eterul foarte lung unde mereu se întârzie
(în foarte departe şi mult
e devreme)
(şi timpul şi spaţiul sunt lungi)
ce ghicitoare să fie când tu îmi arunci candelabrele peste braţe şi mă cufunzi în lumină
şi asta pentru că nimic nu e cu adevărat trainic şi durabil în lume
viaţa e vântul care o duce departe, la alt vânător, fără gloanţe şi fără vestă-antiglonţ
îmi
beau
liniştită
cafeaua
şi din toate acestea nu putem şti aproape nimic nu vom înţelege
ca într-un banc sec al lui aprilie
pe zebră mai trec încă zeii bătrâni de foarte departe
şi zeiţele care nu ale mele (nu) sunt
furtuni
sau
lumini
pe aici nu există niciun dumnezeu nicio duminică a odihnei
pentru că oasele nu se odihnesc decât unele într-altele când susură ploaia
şi-atât
din care nu se naşte nimic
atât a rămas
pe aici
şi când moartea cade în fund ca un bătrânoi.

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Era o fântână

Pe-o lungă şi aspră şi stearpă şosea,
Ca toate şoselele lumii.
Pe-o lungă şi aspră şi stearpă şosea,
Era o fântână cu ciutura grea.
Căci apa-şi clădise, trecând peste ea,
În straturi, pojghiţele humii.

Era o fântână cu cumpăna grea,
Ca toate fântânile vieţii.
Era o fântână cu cumpăna grea,
Cu apa sălcie şi caldă şi rea.
Dar furca cu braţele-ntinse pândea,
Momind de departe drumeţii.

Zoreau însetaţii s-ajungă să bea,
Ca toţi însetaţii din viaţă.
Trăgeau cu putere de cumpăna grea
Dar apa sălcie şi caldă-i gonea.
Şi-ades câte unul mai tânăr pleca
Cu lacrimi de ciudă pe faţă.

Şi-ades câte unul mai vârstnic râdea
Ca toţi ce-o cunosc: APA VIEŢII.
Era o fântână cu cumpăna grea,
Cu apa sălcie şi caldă şi rea.
Dar furca cu braţele-ntinse pândea,
Momind de departe drumeţii.

poezie celebră de Elena Farago
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tăcerea cuvintelor

Mi-am închipuit tristeţea... o romantică corvoadă,
Avea părul strâns, codiţe, vorbea singură pe stradă
Nu zâmbea, nu avea farduri, palidă, neîngrijită,
Parcă nu ştia de sine, părea foarte chinuită

Mi-am închipuit iubirea, strălucea, o stea în noapte
Era cer senin întrânsa, erau zâmbete şi şoapte,
Iar pe chip, bujorii vieţii o-nroşeau fără să ştie,
Părea fără nici o grijă, părea sinceră şi vie

Mi-am închipuit durerea, nici un zâmbet... o grimasă,
Era toată frământare, nu părea că îi mai pasă,
Se chircise înăuntru într-o disperare mută,
Dintr-o fostă frumuseţe... ajunsese doar o slută

Mi-am închipuit un suflet care le-a trăit pe toate,
Devenise ca o stâncă, unde vântul nu răzbate,
Iară lacrimile ploii îi păreau o mângâiere,
Era sufletul din mine... poezie şi tăcere

poezie de Adi Conţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi s-a spus că eram un copil aproape grav, deşi plin de toate naivităţile acelei vârste. Mama mea mă iubea cu toată puterea unei naturi concentrate şi a unei vieţi care fusese tristă. Mi s-a spus că era o femeie înaltă, tăcută şi frumoasă. Ea suferise mult, căci multă vreme luptase cu cea mai grozavă sărăcie, lucrând zile şi săptămâni la o cuscutură, pentru care lua câţiva lei, căci bunica mea rămăsese fără mijloace. Numai mai târziu începu să aducă acasă ceva un frate al ei. Eu n-o ţin minte cum era la faţă, decât foarte vag. Am mai mult o impresie nelămurită despre fiinţa ei, despre esenţa ei sufletească, despre ceva cald şi lipit cu patimă de copilul acela, care azi sunt eu. Dar această impresie nelămurită a mea, adăugată cu cele ce am auzit despre ea, au alcătuit în mintea mea o fiinţă vie, pe care o văd: o fată tânără. Ea a murit la vârsta de 31 de ani, şi o văd ca o fată. Mama mea, acum când eu am 40 de ani, când sunt mai bătrân decât ea, îmi apare într-un chip foarte curios, pe care e greu să-l exprim. Mama mea este mai tânără decât mine.

Garabet Ibrăileanu în Amintiri din copilărie şi adolescenţă (31 iulie 1911)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!