Făcea bărci

de salvare din pianul
cărat pe scări de omul
harnic care avea un spin
în inimă bun la toate
a cioplit lemnul
după ce a întins corzile
era o tehnică proprie
a întins apoi braţele
şi bărcile pluteau pe unde apucau
duse de ape tulburi
una a fost o arcă plină
cu de toate pentru noua viaţă
a dus o tulpină
s-a prins pe stânci şi a crescut
făcea mere şi atrăgea şerpi
omul care cărase pianul
ducea bărcile la mal
cioplitorul în lemn făcea iahturi
lumea începea să călătorească
se salva de cotidian şi de stres

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stă în corzile

vocale şi mişcă o arie protejată
fără să-i lipsească masca
de piatră adusă din frunzele verzi
nu mişcă la orele de solfegii

trage cu echerul locul din spaţiu
unde îşi întinde corzile vocale
suprasolicitate de trăirile intime

melodia unde a plonjat îl duce
pe serpentinele unui pământ oval
bun pentru odihna de la malul mării
unde a întins nisipul stropit cu rom

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

A rostit cuvintele

cu voce tare în grădina lui
plină cu legume ciudate
pentru că avea un obicei
să se adreseze ţapului bătrân
fie că era lângă el sau nu
şi-a amintit de unchiul simion
care se adresa gâştelor
lumea şi-a dat seama că e dus
să te adresezi găinilor sau
unicornului cel argintiu
mai treacă - meargă şi el
făcea şi poezii pentru ele
ţapul îl urmărea cu atenţie
scutura din cap când nu avea
dreptate în probleme legislative
de multe ori îi citea din codul
de legi şi ţapul era fermecat

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Replica la sorescianul "Uşor cu pianul pe scări", alfa & omega temperării critice, a apărut la un cenaclu din Tulcea: "piano cu pianul, pescari!"

aforism de Constantin Ardeleanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântă pianul

Cântă pianul undeva departe
Un cântec de iubire,
Şi eu nu mă mai tem de moarte
Căci inima îmi este plină de fericire.

Melodia lui mă înfioară
Şi în suflet am o dulce armonie,
Cântă pianul ca pentru ultima oară
O frumoasă simfonie.

poezie de Vladimir Potlog (20 februarie 2012)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

De aceea m-am sinucis

în biblioteca aia cu băncile lustruite
de cititorii hapsâni de cuvinte potrivite
întins pe una dintre mesele lungi
lângă o pereche de ochelari cu lentile
fumurii şi dioptrii mari
viaţa este o poveste scrisă de fiecare
filosof care ascultă mesajul materiei

moartea avea o voce metalică şi gust
de pucioasă am simţit când dormeam
somnul eternităţii cot la cot cu alţii
eram întins pe lemnul acela rece
bun pentru un sicriu
şi mă plimbam agale printre rafturi

halatele albe şi capetele curioase
mă priveau cu dispreţ cum e încărcat
trupul meu devorat de sucurile poeziei
scrise nebuneşte pe genunchi

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copilul care merge

în mâini se uita la omul
care-şi taie venele felii
felii cu lama de bărbierit
s-a oprit de crescut
la paisprezece ani şi a început
să bea bere în biblioteca
lui taică-su care era frizer
striga morţii să-i facă un copil
la fel de nebun
vorbea vrute şi toate îl jenau
bancurile cu oamenii
de stânga îi aduceau scandal
uneori era salvat de femeia
cu cizme mari de cauciuc
a învăţat să se scarpine
cu picioarele şi multă lume
s-a zgâit la el
apoi s-au obişnuit şi cu asta

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Era o regina

nopţii în estul îndepărtat
cu zâmbet la vedere
care a învăţat să sufere
după ce s-a scăldat în ape
tulburi în visări moarte

era o regina nopţii lângă
zidul uitării în estul îndepărtat
unde vorbea apei sihastre
despre străfundurile poeziei

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pianul şi afonul

Pe un pian dezacordat
Ce ţipă şi ce geme,
Ne-am pierdut ritmul şi-am falsat
Cumva, de la o vreme.

Dacă-s pianul, tu artistul,
Cu ce sunt vinovată,
Căci dintre noi tu eşti falsistul
Eu, doar dezacordată!

Cândva fusese bun pianul
Azi se cam pierde tonul!
Care din noi nu ţine ritmul:
Pianul sau afonul?

Dacă pianul e stricat
Şi sună prost şi fals
De ce se-apucă de cântat
Afonul fără glas?

În loc uşor să îl atingi,
Finuţ şi delicat,
Lovind prea tare, tu îl frângi
Şi l-ai dezacordat!

Sar clape din claviatură
Zdrobindu-se-n mai multe,
În ritmuri fără de măsură
Şi-n ţipete acute.

Pianul mai că-i dezmembrat
Iar muzica e proastă!
Cine e oare vinovat?
Răspundeţi dumneavoastră!

poezie de Florentina Mitrică (16 februarie 2016)
Adăugat de Florentina Mitrică
Comentează! | Votează! | Copiază!

Era cuprins

era cuprins

de nostalgia din proximitate
o ducea bine pe picioarele
de fost sportiv trecut la dus
halbe la gură cu blondă bere
iriga gâtlejul mereu uscat
ca o sahară cu suflet
atunci îl lovea crunt venind
dinspre tălpi nostalgia forfotea
urcând stingheră în capul
oaselor încuiate în cotidian

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Era o dragoste

cu gust de ciocolată amăruie
rafinată de buzele moi şi parfumate
avea toate ingredientele unei magii
priveam pierdut în ochii ei
vedeam nesfârşitul şi mă înfricoşa

era o dragoste cu picioare lungi şi fine
plină de nopţi cu atracţii electrice
unde cuvintele sunt mici poezii şoptite

era o dragoste rătăcită-n acorduri
de chitară clasică cu miros de parfum
arătai ca un trandafir care trage din ţigară
scoteai fum printre zâmbete suave

era o dragoste netratată de inimă
care stătea în îmbrăţişarea noastră

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nevoia de cuvânt

la început a fost cuvântul, şi era atât de singur încât s-a despărţit în silabe
cea de sus s-a numit cer şi rai şi nori şi vânt şi ploaie şi absent
iar cea de jos s-a numit pământ şi iad şi umbră şi tărie
şi pentru că mai rămăseseră sunete
a zidit omul cu toate florile şi toate animalele
dar omul era singur, nu avea cu cine să vorbească
şi atunci, din unu a făcut doi şi femeia a strâns cuvântul la sân
şi cuvântul nu a mai plâns. a suspinat doar
şi a crescut fără teamă de întuneric, de ură, de micime
dar toate acestea şi-au dat mâna şi i-au pus gând rău ţintuindu-l
în cea mai neagră tăcere
iar cuvântul a murit şi a înviat
pentru că omului îi era greu fără de cuvânt
şi cuvântului îi era greu nerostit
mâna care mângâie, umărul care sprijină, gura care suspină
sunt demne de umbra şi duhul cuvântului
iar frazele se înlănţuie scriind toată istoria lumii
în aceleaşi eterne cuvinte
de început

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pian

Deodată am simţit că mă prefac în pian,
Cum apa in Cana Galileei s-a fost schimbat în vin
Degetele tale, cîntînd, au scos venin
Diafan.

Nu, nu, să nu mai atingi
Nici în joacă pianul prăfuit din culise;
n-ai putea să-l invingi
încărcindu-l cu vise:
Pianul nu mai viseaza decît la moartea lui
Moartea sunetelor, tuturora,
Cînd se va intoarce acasă pianistul Ulise
Ucigîndu-i pe-aceia cărora
Moartea nu le venise.

Daca îl mai atingi pe negru, pe alb, pe clape,
Pianul din somnul lui mut
Se va desprinde şi va merge pe ape
Păşind pe deasupra ca Isus la-nceput.

poezie de Viorel Ilisoi
Adăugat de Anca Unceanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A prins o umbră

de peşte în râul suspect de umed
apoi altă umbră de peşte cu solzii
care ieşeau uneori din apă să se zvânte
la vânticelul ce făcea fente printre arinii
şi salciile pletoase cum erau rockerii
când erau ei la modă şi îndopaţi
cu toate tipurile de droguri luate
în căutarea fericirii din visul făcut scrum
nici nu-şi aminteşte câtă umbră de peşte
a prins în locul acela amorţit de plute
cârlige şi ancore cu femei păianjen
femeile curăţau umbrele de peşte
şi despărţeau cu ajutorul unui satâr
umbra de peşte atât de precis încât
puteai să juri că nu era real ce vedeai

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lacrimi avea

pe obrajii pudraţi discret
cât să păstreze un secret
ştiut numai de ei doi
zâmbea şi plângea
poate de fericire
poate de supărare
nici ea nu ar reuşi să explice
care era rostul lacrimilor

simţea un pârâu rece
care-şi făcea loc pe sub sutien
pielea se înfiora la atingere
se întreba de unde izvorăsc
lacrimile ei pornite spre glezne

adună câteva lacrimi în palmă
le duse la buze să le sărute
erau dulci şi parfumate

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce nu sărbătoresc Ziua Sfântului Valentin

Ea vorbeşte despre mine, cel de ieri....
cel care era întotdeauna
amuzant şi care-o făcea să râdă ore-n şir,
omul de care
s-a îndrăgostit,
acel om,
eu, cel de ieri...
nu eu, cel de azi...
Cel care, pretinde ea
(iar eu neg),
c-am devenit...
cârcotaş, încăpăţânat
şi partizan politic,
un om care ascultă radioul pentru a avea ce vorbi
şi care nu dansează niciodată cu ea pe vechile acorduri.
Omul care o asculta
pe ea, cea de ieri,
dar acum este mereu defazat –
ea cea de azi...
ea cea de azi,
ea care mă hărţuieşte mereu
şi care se plânge de dispariţia
celui care am fost ieri...
eu,
eu cel care poate n-am existat niciodată,
decât în mintea ei –

poezie de Ted Sheridan, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

A fost odată ca niciodată; că dacă n-ar fi, nu s-ar povesti; de când făcea plopşorul pere şi răchita micşunele; de când se băteau urşii în coade; de când se luau de gât lupii cu mieii de se sărutau, înfrăţindu-se; de când se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci şi nouă de oca de fier şi s-arunca în slava cerului de ne aducea poveşti. Era odată un împărat puternic şi mare şi avea pe lângă palaturile sale o grădină frumoasă, bogată de flori şi meşteşugită nevoie mare! Aşa grădină nu se mai văzuse până atunci, p-acolo. În fundul grădinei avea şi un măr care făcea mere de aur şi, de când îl avea el, nu putuse să mănânce din pom mere coapte, căci, după ce le vedea înflorind, crescând şi pârguindu-se, venea oarecine noaptea şi le fura, tocmai când erau să se coacă. Toţi paznicii din toată împărăţia şi cei mai aleşi ostaşi, pe care îi pusese împăratul să pândească, n-au putut să prinză pe hoţi.

începutul de la Prâslea cel voinic şi merele de aur de Petre Ispirescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iepurele se ţine de trucuri

În lumea de dinaintea acestei lumi erau de toate pentru toţi,
Asta până când cineva n-a mai respectat regulile;
Cică Iepurele-ar fi păcălit lumea folosindu-se de lut şi de vânt.
Toţi erau sătui de trucurile lui şi nimeni nu voia să se joace cu el.
Era singur pe lumea asta.
Aşa că Iepurele s-a gândit să inventeze o persoană.
Şi când a suflat în gura acelei creaturi primitive,
Curios să vadă ce se va întâmpla,
A apărut omul de lut.
Iepurele i-a arătat omului cum să fure un pui de găină.
Omul de lut s-a conformat.
Apoi i-a arătat cum să fure grâne.
Omul de lut s-a conformat.
Apoi i-a arătat cum să fure nevasta altuia.
Omul de lut s-a conformat.
Iepurele s-a simţit important şi puternic.
Omul de lut s-a simţit important şi puternic.

Şi-odată ce omul de lut s-a pornit, n-a mai putut fi oprit.
Odată ce-a înhăţat prima găină, el a vrut toate găinile.
Şi,-odată ce-a pus mâna pe nişte grâne, a vrut toate grânele.
Şi-odată ce a furat o soţie, el vrut toate soţiile.
Era mereu flămând.
Apoi a prins gust pentru aur şi a dorit tot aurul din lume.
Apoi pentru pământ şi pentru orice altceva vedeau ochii lui.
Dorinţa-l îl împingea să dorească mai mult.
Curând au venit la rând fel de fel de ţări – şi-apoi tot comerţul.
Dorinţa a infectat planeta.

Noi am pierdut noţiunea scopului şi rostul vieţii.
Noi am început să ne uităm cântecele. Să ne uităm poveştile.
Nu-i mai puteam vedea şi auzi deloc pe străbuni,
Nici vorbi cu cei de partea cealaltă a mesei din bucătărie.
Pădurile-au fost pretutindeni puse la pământ
Şi Iepurele nu mai avea niciun loc de joacă.
Trucurile Iepurelui s-au întors împotriva lui.

Iepurele a încercat să-l aducă pe omul de lut pe calea cea bună,
Iar cum omul de lut nu voia deloc să-l asculte
Iepurele a realizat că făcuse un om de lut fără urechi.

poezie de Joy Harjo, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Corzile inimii

le-am întins până nu le mai simt
acum le visez
de aceea scriu liber
de propriile mele coşmaruri
după ce am scăpat de confuziile
care mă ţineau prizonier
erau hidre evoluate
modificate de gândurile mele
erau cuplate la sistemul nervos

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

O particularitate a Aliciei H. era aceea că ea nu-şi extrăgea energia din hrană. Îmi amintesc foarte bine că am invitat-o odată la masă: abia s-a atins de mâncare, ca terorizată. Şovăia la fiecare îmbucătură şi sunt sigur că-mi făcea o favoare încercând să înghită câteva bucăţele de peşte sau nişte legume (nu cred să fi cerut vreodată carne). De fapt, îmi făcea mai multe favoruri: întâi, se afla acolo, cu mine; şi încă, trecând prin acea teribilă umilinţă care era la ea mâncatul. Era limpede că simţea pentru mine un soi de milă pesemne, dacă făcea toate astea. Iar eu îmi spuneam tot timpul: Doamne, nu se poate!

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Haiku

inundaţie -
bărcile de hârtie
scufundate

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!