Sonetul 19

O nucă ce căzuse pe asfaltul
Unei alei, părea îmbietoare,
Încât vreo patru ciori au făcut saltul
S-o ia cu ciocul lor negru şi mare.
Şi cum e şi firesc, una profită
De îmbulzeală şi încăierare,
Ia nuca-n cioc, şi-apoi într-o clipită
A şi zburat cu ea în depărtare.
Şi după ce-a scăpat de urmărire
A stat să-şi tragă sufletul oleacă,
Apoi a crăpat nuca, şi uimire,
A constatat că-n mijloc era seacă.

De-aceea în viaţă ăsta îmi este crezul:
Să fie faină coaja, dar şi miezul.

sonet de Octavian Cocoş (21 ianuarie 2021)
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

E firesc

E firesc că râuri curg,
Văi adânci ferestruind,
Ca sunt zori, că e amurg,
Că-n cer stele se aprind.

E firesc s-apară nori
Şi să plouă cătinel,
În grădini să crească flori
Şi legume fel de fel.

E firesc că valuri trec
Şi că marea e-n balans,
Că delfinii se întrec
În magnificul lor dans...

În acest frumos decor,
Ca un vis împărătesc,
Îmi simt sufletul uşor
Şi-i firesc că te iubesc.

poezie de Octavian Cocoş (9 iunie 2022)
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rugăciune

Dă-mi, Doamne, putere mare
Însă una, cum să zic,
Să nu-mi pese de trădare
De avere, de nimic.

Şi-apoi dă-mi a Ta povaţă
Şi-ncă vreo cincizeci de ani
Să mă plimb tăcut prin viaţă
Fără griji şi fără bani.

Dar Tu, Doamne, mă veghează
Ca să nu mă rătăcesc
Zi de zi mă luminează
Şi mă-nvaţă să iubesc.

Fiindcă-n lumea asta mare,
Nemiloasă şi eternă,
Cea mai mare alinare
Este grija Ta paternă.

poezie de Octavian Cocoş (8 noiembrie 2020)
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vise şi realitate

În ale mele vise tulburate
Eu chipul ţi-am văzut de-atâtea ori,
Dar într-o clipă dispăreai departe
Şi-apoi te căutam până în zori.

Urcam pe munţi cu crestele cărunte
Călătoream pe mare şi ocean
Luptam din greu cu vânturile crunte,
Dar oricât mă zbăteam nu te găseam.

Şi întrebam de tine lumea toată
Eram ca un nebun dezlănţuit
Căci mintea mea părea să nu mai poată
Să stea încordată aşa la infinit.

Şi mă gândeam că te-a înghiţit pământul
Sau că te-ascunzi de mine dinadins
Şi te strigam, dar n-auzeai cuvântul
Şi nu ştiai de dorul meu nestins.

Dar într-o zi ce îmi părea banală
Destinul a făcut să ne întâlnim
Eu la catedră, tu studentă-n sală,
Câte-am avea acum să povestim...

poezie de Octavian Cocoş (21 noiembrie 2020)
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Deodată, de după gard, sări, mare, cu coada rotundă cât soarele la răsărit, un păun. Paserea se legănă o clipă, apoi îşi strânse coada şi zbură în drum. "De ăsta nu mai scap!" crezu cărăbuşul. Păunul s-a apropiat, l-a răsturnat cu ciocul pe spate, apoi iar l-a întors cum îl găsise şi, lăsându-1, îşi văzu de drum. Cărăbuşului nu-i venea să-şi creadă ochilor că mai e în viaţă. Dar uite: colo e drumul, sub el hârtia, pe dreapta gardul – trăieşte. Ia să zboare acuma, cât putea mai repede, de-acolo, pe vreo creangă de copac. Să-şi încerce aripile. Şi le desfăcu. În clipa aceea un pui de sturz, mai mărişor ceva decât o nucă, zbură spre el. "Ei! de aşa paseri mici, mai de seama mea, mi-i drag şi mie", gândi cărăbuşul, pregătindu-se chiar să dea sturzului "ziua bună". Dar sturzul se lăsă lângă bucăţica de hârtie, deschise pliscul, apucă cu lăcomie cărăbuşul şi: hap! hap! mai să se înece, îl înghiţi.

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Sărăcuţul
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moartea dresorului de sticleţi

A murit dresorul de sticleţi!...
A murit şi ultimul dresor...
A murit cu mâinile pe ei,
Şi cu ochii-nfipţi în ochii lor!...
Şi-n odaia lui n-au mai rămas
Decât note muzicale, desenate pe pereţi,
Portativele de sârmă, fabricate de ovrei,
Coliviile de sfoară, cu grăunţele de mei...
Şi vreo sută de duzini de cântăreţi
Îmbrăcaţi în doliu mare,
Care i-au cântat la-nmormântare
Şi-au să-i cânte şi la parastas...

A murit dresorul de sticleţi!...
A murit dresorul, fericit -
Că sticleţii lui –
Copiii nimănui –
L-au stimat şi l-au iubit...
Şi că el a scos din ei
O falangă minunată
De maeştri cântăreţi –
Nu ţârcovnici mititei,
Ca dresorii de-altădată!...
Căci e drept că-n viaţă lucrul cel mai greu
E să-şi piardă omul vremea cu sticleţii,
Ca să pună la curent analfabeţii
Cu ce-a neglijat să-i pună Dumnezeu!...

A murit dresorul de sticleţi!...
Dar –
Surpriză mare –
După ce-a murit,
Guralivii cântăreţi s-au răzvrătit,
Declarând că-n cariera lor
Nu mai au nevoie de un alt dresor!...
Şi din coliviile de sfoară
Au zburat cu toţii, să cânte-n stradă-afară...
Şi-au jurat solemn pe viitor,
O completă libertate
Pentru cântecele toate...
Şi sticleţii toţi –
Să cânte numai după capul lor!...

A murit dresorul de sticleţi!...
Bine c-a murit la timp şi el –
Căci era bătrân,
Beţiv
Şi chel...
Dar, la drept vorbind, era "dresor" –
Fiindcă, după moartea lui, sticleţii
Când au încercat din nou să cânte
Numai după capul lor...
Au dat "kix" cu toţii,
Şi cântăreţii
S-au întors afoni în colivie!...
S-au întors cu toţii!...
Dar ce folos –
Că dresorul ce-a murit n-a fost Cristos,
Şi dresorul mort nu mai învie!...

poezie celebră de Ion Minulescu din Viaţa românească, XXII, nr. 7-8 (august 1930)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nuca

Coaja nucii este tare,
Însă miezul e-o-ncântare:
Dar divin, dat de tării,
E bogat în calorii,

Hrănitor, gustos, crocant,
Uleios, energizant.
Se mai spune că nucşoara
Protejează inimioara

Şi, cum spune românaşul,
Protejează creieraşul.
Miezul nucii, nu-i secret,
E un aliment complet.

poezie de George Budoi din Mâncarea în aforisme, epigrame, poezii, pamflete şi satire (22 septembrie 2021)
Adăugat de George Budoi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Destinul ningea în sens interzis

undeva cerul încerca să se înfiripe
din noapte,
zorii erau târzii,
târzie era şi lumea s-o mai cuprind,
coroane de mesteceni se învârteau deasupra noastră
într-o conjuraţie a tăcerii,

noi încercam să ne ţinem cu mâinile
ca într-o rugăciune
de coaja copacilor,
de clipa aceea de răscruce,

agonia despărţirii era mai crudă decât
incertitudinea existenţei,
cuvintele nespuse mureau încet
pe obrajii de fier,

în goana mea prin aer,
nu mai ştiam dacă alerg după tine
sau după o părere de rău,
destinul ningea într-un
sens interzis
şi iarna se prefăcea în necuvinte.

undeva se închideau porţile unei
cetăţi,
iar primăvara murea atât de departe,
încât părea puţin probabil,
vreodată,
s-o mai ajung.

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pietà

Acum mi se-mplineşte restriştea, şi fără de grai s-o spun
mă umple tot. Sunt împietrită, cum miezul stâncii-mpietreşte.
De piatră cum sunt, ştiu numai una:
Te-ai făcut mare
... şi te-ai făcut mare,
ca o prea mare durere,
peste puterea inimii mele
să stai în afară de ea.
Acum, îmi zaci cruciş în poală,
acum eu n-aş putea
să te mai nasc.

poezie de Rainer Maria Rilke din Viaţa Mariei, traducere de Ion Pillat
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

■"Avem nevoie de oameni de stat, de şefi de stat care să tragă societatea după ei, şi nu de politicieni care să menţină sau să adâncească mizeria moral-umană în societate, divizarea, sărăcirea, grotescul şi alienarea socială.
Avem numeroase exemple în apropierea noastră, dar şi la mare depărtare."■
☆Adrian Ibiş

Adrian Ibiş în Cartea "Cugetări. Mari oameni de stat", Editura Pansofia, 2013 (2013)
Adăugat de Adrian Ibiş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Păsărelul şi păsărica

Un păsărel şi-o păsărică
Văzând în faţă un arin
S-au aşezat pe-o rămurică
Să-şi tragă sufletul puţin.

El s-a gândit că n-ar strica
Să-i facă curte sub frunziş
Şi a făcut un pas spre ea
Şi încă unul, pe furiş.

Dar ea s-a tras încet deoparte
Şi fiindcă ploaia se pornise
Şi-a udat penele pe-o parte
Căci de sub frunze-un pic ieşise.

Şi cum se întâmplă câteodată,
El nicidecum nu a lăsat-o
Şi împingând-o înc-o dată,
Pe jumătate a plouat-o.

Apoi, fiind cam insistent,
Cu ale lui mişcări discrete
A scos-o în ploaie permanent
Şi a udat-o ciuciulete.

De aceea, la morală ajung,
Şi martoră e rămurica:
Cu cât preludiul e mai lung,
Cu-atât mai udă-i păsărica.

fabulă de Octavian Cocoş (28 august 2020)
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Într-o clipită, tânărul a fost lângă ea, a atins colivia cu floarea şi apoi a atins-o şi pe babă. Jorinde şi-a reluat înfăţişarea de fată frumoasă, aşa cum era, iar baba şi-a pierdut puterile malefice. Tinerii le-au ajutat şi pe celelalte fete vrăjite să-şi recapete înfăţişarea şi libertatea, apoi s-au întors acasă la ei şi au trăit o viaţă frumoasă şi fericită.

finalul de la Jorinde şi Joringel de Fraţii Grimm
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cernite ciori...

Se crăpa de ziuă-n luna ianuarie,
solitar treceam prin parcul trist,
în jur pe alei, nici urmă de turist,
doar cernite ciori zburau în vrie...

Cârdul se aşeza pe ramurile ude,
în copac atunci când vântul s-a oprit,
cioroii croncăneau sinistru c-au ieşit
din cuiburile lor... rămase nude.

Larma păsărească nu mai contenea,
începuse lupta să-şi ocupe locul,
se-mbrânceau cu aripile şi ciocul...

Un "maidanez" trezit din somnolenţă,
prinde a lătra prin parcul desfrunzit,
cârdul de penate negre a muţit...

sonet de Ioan Friciu (12 ianuarie 2015, Sibiu)
Adăugat de Ioan Friciu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dragostea

deasupra mamei răsărise un curcubeu negru.
pe-atunci mama era doar o fetiţă
şi părul ei era din şuvite de diamant.
ea se opri din jocul ei
îşi netezi rochiţa
şi privi înspre curcubeu.
era un curcubeu negru şi de atâta negru scânteietor
pe câmp muşeţelul se întunecase.

mama privi înspre curcubeu.
era atât de jos, că aproape-l putea atinge cu buzele
iar părul ei electrizat, transparent
se lipea de tuburile moi, ca de orgă.
roşul curcubeului era negru.
şi oranjul lui era negru.
şi galbenul lui era negru.
şi verdele lui era negru.
şi albastrul lui era negru.
şi indigoul lui era negru.
doar violetul lui rămânea violet.
violetul lui era un şuvoi care se pierdea în mare.

mama ştiu atunci că este pierdută.
avea să cunoască dragostea.
şi brusc umbra ei pe asfaltul cald din floreasca
se împodobi cu vene şi oase.
mama sui într-o corabie din pânză de păianjen
şi o porni în sus pe curcubeu.

umbra ei, cu vertebre şi intestine
îi continua joaca.

poezie de Mircea Cărtărescu
Adăugat de Doina Bumbuţ
Comentează! | Votează! | Copiază!

Catârul candidat

Catârul, după ce furase,
Prin acte false, şase case,
Ajuns, din pură întâmplare,
În sat un preşedinte mare,
A vrut, la mijloc de mandat,
Să se anunţe candidat
La funcţia aceasta-n care
Avea confort sporit, se pare.
Prileju-a fost o condamnare
A armăsarului, şef mare
Peste-un partid majoritar,
Ce guverna în sat cu har.
Dar cucuveaua-procuror,
Clocise un dosar de zor,
Ca el să fie condamnat
Pentr-un delict de ea visat.
Şi reuşi-n primă instanţă,
Încât catârul, cu prestanţă
Strigase fericit, spre toţi,
Că numai caii-s nişte hoţi,
Că ei, ce guvernează-acum,
Îi stau prosperităţii-n drum,
Că în politică-i normal
Să fii, nu cal, ci-ntâi... moral.
Iar armăsarul deci, degrabă,
E bine să devină gloabă,
Să nu mai fie imoral,
Să-şi dea demisia-n final.
Perfid, catârul ordinar,
Uitând că e un găinar,
Le-a incitat pe animale
Cu #rezist să se răscoale,
Să iasă-n piaţă şi să zbiere
Că lui, întregul sat îi cere
Să fie iarăşi preşedinte
Cu tot confortu-i dinainte.
Dar planul lui perfid a fost
Întors de câinii-aflaţi pe post
De magistraţi cinstiţi şi drepţi
Ce-n faţa lui nu au stat drepţi.
Şi judecând din nou dosarul,
Au constatat că armăsarul
Era politic condamnat.
De-aceea ei l-au achitat.
Iar la alegeri s-a văzut
Că pe catârul încrezut,
Nemaidorindu-l nicio babă,
Ajunse el, nu calul, gloabă!

MORALA, deci, e fără rost,
Când un catâr e hoţ şi prost!

fabulă de Pavel Lică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cumpătarea (Sonet Tarot)

În orice faci, e bună cumpătarea
Nu căuta excesele deşarte
Fii înţelept, nu rătăci cărarea,
Pe drumul drept ajungi cel mai departe.
Şi echilibrul ţi-l vei pierde iute
Când prea mult într-o parte se adună,
Dar tu să dai dovadă de virtute,
Calea de mijloc este cea mai bună.
De contradicţii fugi ca de năpastă
Ca inima să-ţi fie liniştită
Pentru că orice ceartă e nefastă,
De-aceea înţeleptul o evită.

Fii cumpătat, iubeşte armonia,
Căci lăcomia strică omenia.

sonet de Octavian Cocoş (24 ianuarie 2021)
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poartă mască

Dacă eşti hain la suflet
Şi ai cugetul pătat,
Dacă fals e al tău zâmbet,
Poartă mască şi-ai scăpat.

Dacă pe al tău amic
Fără milă l-ai trădat,
Dacă ai un suflet mic,
Poartă mască şi-ai scăpat.

Dacă ştii că-n viaţa ta
Ai minţit şi-ai înşelat,
Dacă nu te poţi schimba
Poartă mască şi-ai scăpat.

Dacă cineva într-o zi
Va dori să te cunoască,
Tu deschide-ţi inima...
Însă nu uita de mască.

poezie de Octavian Cocoş (8 august 2020)
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lui Mihai, această ceremonie îi aduse aminte de numeroasele momente de glorie sportivă, când, după ce auzea "Şi... pe locul întâi, campion mondial, medalia de aur, din România... Mihai Ristea!", urca pe prima treaptă a podiumului, unde-şi primea medalia, felicitările de rigoare, diploma şi ovaţiile publicului, apoi răsuna imnul de stat al României. Acum nu mai era chiar primul, ci al doilea în echipaj, după comandantul misiunii, dar ce conta acest amănunt? Nici n-avea pretenţia să fie comandantul; ba nici măcar nu se aşteptase să fie numit în vreo funcţie de conducere, de mare responsabilitate. Iată-se însă al doilea în echipaj! Nici n-ar fi îndrăznit să-şi imagineze aşa ceva! Chiar şi doar membru al echipajului i se părea mai mult decât suficient, un vis împlinit pentru el. Iar imnul care se va auzi în final va fi, oricum, tot al României.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vremuri noi

(poezie inspirată după o întâmplare petrecută în Republika Tanganika)

Căţeluş cu păru' creţ,
Fură raţa din coteţ,
Cât s-a plâns, cât s-a jurat,
De belciug nu a scăpat,
L-au săltat hingherii-atunci,
Luând patru coţi, la munci,
Dar cum vremea-i trecătoare,
A făcut reeducare,
După care, mai ciordea,
Având şcoală, cu perdea,
Câte-o dudă, mai ştiu eu...
Cum era la ceapeu;

Căţeluş cu păr buclat,
După ani, pensionat,
Linge-ntruna fără spor,
În lăbuţe-un osişor,
Pensia de luna asta,
Ce-a primit-o ieri, nevasta,
Şi cu-a lui, un colţ de pâine,
Nici măcar viaţă de câine!
Tot sperând că într-o zi,
Cine ştie, vor primi,
Osişorul mititel
Şi cu-n pic de zgârci pe el!

Căţeluş cu permanent
Stând pe gânduri, evident,
Nici turbat nu înţelege
De mai e cumva vreo lege(?!)
Javre şi potăi sadea,
Foşti aplaudaci cândva,
După ce c-au ros ciolane
Au şi pensii barosane,
În loc dumnealor să fie,
Pentru jaf şi anarhie,
Chiar de-ar mai costa un şfanţ,
Puşi să stea cu toţii-n lanţ!

Căţeluş cu păru' creţ,
Din ce-avea lângă coteţ,
Usturoi, spanac amar,
Vreo trei fire de mărar,
Niscai ştevie blegită,
O salată zdrenţuită,
Le-a pus într-o trăistuţă,
Socotind el pe-o lăbuţă,
Să le vândă lângă mall,
Şi de-ar face la vr'un pol,
Précis, luna viitoare
Îl va prinde pe picioare!

Cateluş cu păr buclat,
Cinci dulăi i l-au tapat,
Tăvălit pe trotuare,
Scotocit prin buzunare,
Nasul rupt, şi c-un cucui,
De plângeai de mila lui!
Haos, lume, tărăboi,
Ca în vremuri de război!...
Dar, ca în telenovele,
Toate-s bune, chiar de-s rele,
Norocos, cum s-a-ntâmplat,
A scăpat doar amendat,
Dus la curte-nvinuit
Că făcea un ban cinstit!

poezie de Valeriu Cercel
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Răspuns

Cum o fi la trup duduca?
Mijloc strâmt sau spete largi?
O fecioară e ca nuca:
Ca s-o guşti, trebui s-o spargi!

epigramă de Cincinat Pavelescu
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am învăţat

Am învăţat că lacrimile te înalţă
După ce seacă ochii de oftat
Că-n moartea inimii există viaţă
Şi poţi urca deşi-ai îngenuncheat.

Am învăţat că, în răceala lumii,
Există raze care stau ascunse
Şi că-n revolta pe care-o au unii
Se-ascund de fapt braţele lor plânse.

Am învăţat că nici o fiinţă
Nu poate să răzbească spre lumină
De nu-şi păstrează dramul de credinţă
Ca s-o aline când nimic n-alină.

Am învăţat că, fiind sărman,
Un om se poate lesne-mbogăţi
Şi să-şi sporească averea an de an
Dacă învaţă verbu' "a dărui".

Am învăţat că, de prea multe ori,
Fidelitatea nu-i de om, căci el
Se simte sufocat, prins în strâmtori,
Ci-i mai degrabă-n suflet de căţel.

Am învăţat să plâng, să râd deopotrivă
S-o fac iubind căci mai presus de toate
Iubirea este viaţă, nu alternativă,
Iar lipsa ei nu-nseamnă decât moarte.

poezie de Alina Tanasă
Adăugat de Alina Tanasă
Comentează! | Votează! | Copiază!