Porţile Damascului

Oraşul Damasc e înconjurat de patru ziduri.
Sprijiniţi în suliţele lor, patru Mari Gardieni stau de pază
Toată ziua, nişte siluete de piatră înalte, iar noaptea
Dorm în turnuri, când sus pe cer felinarul lunii scânteiază.

I

"Acesta-i cântecul cântat de Gardianul Porţii dinspre Răsărit
Când încuie uriaşa poartă şi-apoi fumează sub portocalul înflorit".

Poterna Sorţii, Poarta Deşertului, Caverna Năpastei, Fortul Spaimei,
Avanpostul Bagdadului eu sunt, Pragul Uşii către Diyarbekir, odrasla faimei.

Aurora Persiei cu noi dorinţe poate cuprinde piscurile munţilor îmbujorate,
Dar contrafortul meu pietros refuză alintul acelor săruturi parfumate.

Opreşte, Caravană! Sau treci, dar nu cânta. N-auzi în noapte
Tăcerea-n care picură ciripit de pasăre, deşi toate păsările-s moarte?

Nu trece mai departe! Se spune că-n pustiurile-împietrite e încă şi acum
Un trandafir, dar fără purpură, ai cărui nuri nu răspândesc niciun parfum.

Vei înflori acolo unde bobocii lui sunt ofiliţi? Nu ţi se va frânge goana
Când arşiţa amiezii lovi-va cu îmblaciul? Părăseşte, privighetoare, Caravana!

Treci atunci, treceţi cu toţii! Bagdad, tu plângi sub vălul de safir al cerului, tu
Tragi clopotele care bat până în iad, dar cine se încrede-n tine? Eu unul, nu!

Soarele care arde deasupra ta şi-ţi vopseşte umbra-n roşu şi în verde –
Soarele va devora morţii tăi lipsiţi de carne, Caravană, o, Caravană!

Iar cel care-şi linge buzele-însetat va vedea, înspăimântat, cu privire goală,
Ultimul miraj, palmieri fluturând în vânt, izvoare cu-apă rece, o, Caravană!

Şi unul – Cântăreţul-cu-glas-de pasăre – va rămâne-n urma-ţi, Caravană!
Şi Domnul îl va întâlni-într-o noapte, un tril de pasăre-n tăcerea suverană.

Pe unul Beduinul îl va spinteca, iar pe altul, trăsnit de furtuna din deşert,
Îl va orbi nisipul – şi-unul va spune,"E-atât de singură Caravana-n seara asta!"

Pierdută, Osândită Caravană, Caravana Morţii! V-am spus care-i costul,
Nebunilor, şi ce v-aşteaptă – mai puţin că l-am auzit pe Cântăreţul vostru.

II

"Iată, cântarea Străjerului de la Poarta dinspre Soare-Apune
Atunci când cupola bolţii de sus devine o genune."

Eu sunt poarta care dă spre mare: O, marinari, ţineţi geana zării!
V-am auzit din înălţimile Libanului cântând despre minunăţiile mării.

Marea-întunecat-fosforescentă, bântuită de şerpi uriaşi, verde ca un balaur,
Stropind planeta cu vinu-i înspumat, marea cu flori albe şi dantelele de-aur.

Dincolo de mare sunt oraşe, turle gravate cu flori de crin, cu lei.
Şi-un suflet nu-i pe străzile singuratice uitate de vreme, pe-alei.

Dincolo de oraşe-i o insulă unde, gol şi legat, un uriaş muşcă din pământ:
Pe spatele lui e umbra unei aripi hidoase: nu se-aude un sunet, un cuvânt.

Dincolo de insulă e un recif care urlă, cum urlă nebunii-n vise chinuite,
Din bezna căruia, zi şi noapte, sângele irupe-n mii de şuvoaie-otrăvite.

Dincolo de recif e Golful Alinării, unde nu bate vântul şi nu există val,
Şi-acolo pe navele romane, se spune, stau aliniaţi vâslaşii de metal.

Dincolo de golf, în Vestul extrem, Solomon, Regele Evreu,
Strânge-n mână şi păzeşte inelul magic dăruit de Dumnezeu:

Iar dacă-acel inel e furat, el, maiestuos, pentru fapta ofensatoare
Va ridica pe umeri Lumea şi-o va arunca dincolo de mare.

III

"Acesta-i cântecul celuilalt străjer, Porţii de la Miazănoapte protector,
Care cântă iute şi cu spor, dar care bea şi mai cu spor".

Eu sunt eleganta Poartă spre Alep: un răsărit doar, atât, şi vei fi aici:
Nu-ţi otrăvi inima cu temeri şi cu griji, o, frate-al fiarei pe care o urâm!

Nu-s multe mile de parcurs, iar duşmani, doar puricii iubindu-l pe nomad;
În Homs hangiul deja ţi-a pregătit dejunul, iar în Hama patul cald.

Adu cu tine-n Alep aur filigranat şi gem de caise cu iz linguşitor,
Măsuţe de cafea zâmbind perlate, vase din bronz bătut, strălucitor:

Vinde marfa cumpărată din Damasc cu preţ de trei ori mai mare
Şi cumpără o sclavă din Armenia frumoasă şi plăcut mirositoare.

Unii din stirpe nobilă se trag, unii îşi fac glorie pe spadă punând preţ,
Alţii-s lăudaţi pentr-o Ştiinţă sau o Artă – dar eu iubesc onorabilul Comerţ!

Vinde ce-i putred, cumpără ce-i copt! N-au minte, banii-n mâna lor sunt fum,
Oamenii din Alep sunt proşti grămadă! Întoarce-te-n pace! Salaam Aleikum!

IV

"Acesta-i cântecul Porţii de la Sud, unde stă de veghe
Un gardian cu părul nins, dar cântarea-i încă şi mai veche."

Sunt Poarta netemătoare c-o să cadă: zidul Mihrab al Damascului,
Podul răsunătorului Sinai: Arca lui Allah, pivotul lui.

O, pelegrin spiritual, ridică-te: noaptea sună din unica-i trompetă; ca-n vis,
Vocile sufletelor nenăscute-s încă pe jumătate-n Paradis.

Ai îngenuncheat, spre Mecca te rogi cu inima îndurerată, cu ochi fierbinţi:
Oh, Hagi, unde te vei duce după ce vei ajunge-acolo, după ce vei fi acolo?

Fie-ţi Domnul ghid din tabără-n tabără, umbră din izvor în izvor, din ued în ued,
Iar sub stelele deşertului fie-ţi hărăzit să auzi clopoţelul cămilei lui Mahomed.

Purifice-ţi Domnul trupul, fie-ţi dat să primeşti ştiinţa de-a-îndura
Stafiile sfredelitoare-ale durerii şi fie să te-aducă Domnul la Viaţă, iar şi iar.

Facă-ţi Domnul sufletul cristal prin care trec optsprezece ere fără nicio grabă,
Fie-ţi dat să vezi Lumile sclipind, cum văd oamenii boabele de rouă-n iarbă.

Şi, fiu al Islamului, s-ar putea să afli la capătul călătoriei tale pământene
Cine umblă prin grădina ta-n fiecare seară şi-ţi spune, politicos, Prietene.

poezie de James Elroy Flecker, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe Drumul Mătăsii către Samarkand

PROLOG

Noi care vă-ademenim la drum cu cântece fără pereche
Şi juram că Frumuseţea-n veci trăieşte, deşi crinii mor,
Noi, Poeţii venind dintr-o obârşie nobilă şi veche,
Care cântând ajungem în sufletul oricărui călător,
Ce-am putea oare să-ţi spunem? Poate o poveste minunată
Despre nave, şi stele, şi locurile unde vom regăsi străbunii,
Unde trandafirii amurgului nu se-ofilesc niciodată,
Unde vânturile bat spre vest, iar soarele stă în umbra lunii.
Acolo-întâii regi ai lumii, cu bărbile lor albe, în inele,
Dorm somn dulce prin poieni cu izmă şi izvoare –
Şi-n strânse cercuri pe pieptul lor se-nalţă iedera spre stele.

EPILOG

La poarta Soarelui, Bagdad, în vremurile de demult

NEGUSTORII:
Faceţi loc, suntem cu toţii gata de plecare!
Cămilele-adulmecă chemarea serii de smarald.
Condu-i, o, Comandant al acestei Caravane,
Condu-i pe Prinţii Comerţului afară din Bagdad.

STAROSTELE NEGUSTORILOR DE STOFE:
Oare n-avem carpete din Lahore mai roşii decât vinul,
Rochii, voaluri de mătase, turbane şi şaluri de caşmir,
Broderii, caftane din satin pentru-ngânat un cer – seninul –
Şi valuri de brocart ţesute-n aur şi-ornate cu profir?

STAROSTELE BĂCANILOR:
Avem zahar candel din cel roz şi avem parfum de nard,
Mastic şi mirodenii, uleiuri aromate cu dichis,
Şi dulci şerbeturi fine-n vase mari de porţelan,
Cum numai Profetul Lui Allah mănâncă sus, în Paradis.

CONDUCĂTORUL EVREILOR:
Avem manuscripte scrise cu pene de păun
De Ali din Damasc; avem săbii gravate
Cu egrete zvelte, maimuţe, crocodili – vă spun
C-avem zale de fier pentru războinici şi armate.

COMANDANTUL CARAVANEI:
Dar voi sunteti doar pleavă, o adunătură de evrei.

CONDUCATORUL EVREILOR:
Domnule, lumina e chiar şi pentru câini. Plătim parale.

COMANDANTUL CARAVANEI:
Dar voi, în zdrenţe şi legaţi la brâu cu-un capăt de curmei,
Cine sunteţi? Voi, cu părul murdar, care ne staţi în cale?

PEREGRINII:
Suntem peregrini, stăpâne. Pe noi destinul ne-a
Hărăzit a merge mereu cât mai departe: cum ar fi
Dincolo de ultimul munte-albastru-ncărcat de nea,
Dincolo de marea-învolburată unde ar locui,
Cu părul alb pe un tron de onix sau păzit în grotă
Profetul care ştie Secretul, unde duce-al vieţii vad,
De ce se nasc oameni; dar, oricum, nu ştim de teamă-o iotă,
Noi care luăm Drumul Mătăsii către Samarkand!

STAROSTELE NEGUSTORILOR:
Nu mai putem adăsta o clipă. Stăpâne, sus, pe cai!

UNA DIN FEMEI:
Ȋntoarceţi-vă privirea spre copii, în genunchi vă cad,
Nu este Bagdadul minunat? O, călăreţ, acasă stai!

NEGUSTORII în cor:
Pornim cu toţii pe Drumul Mătăsii către Samarkand!

UN BĂTRÂN:
Nu sunt fete şi ghirlande-n casa voastră când treceţi al ei prag,
Robi şi tineri sirieni, hrană-ndeajuns chiar pentru un gurmand?
Ce faceţi e-un exces: Domnul nu iubeşte pe omul cel pribeag!

NEGUSTORII:
Pornim cu toţii pe Drumul Mătăsii către Samarkand!

HASSAN:
E-aşa plăcut să te plimbi seara printre izvoare
Când peste nisipul de-aur imense umbre cad,
Când clopotele bat adâncind tăcerea mare
De-a lungul Drumului Mătăsii către Samarkand.

ISHAK:
Noi nu călătorim pentru brocarturi, mirodenii, mosc;
Ni-s inimile-atrase de vântul fierbinte şi nomad
Din setea de-a afla ce doar puţini aleşi cunosc –
De-aceea am luat Drumul Mătăsii către Samarkand.

COMANDANTUL CARAVANEI:
Deschide poarta, străjer al nopţii cu-aromă de curmal!

STRĂJERUL:
Ho, călători, deschid, dar pentru ce ţinut mai blând, mai cald,
Părăsiţi oraşul plăcerilor sub luna de opal?

NEGUSTORII ( într-un glas):
Pornim cu toţii pe Drumul Mătăsii către Samarkand!
(Caravana iese pe poarta)

STRĂJERUL (consolând femeile):
Ce-aţi vrea, doamnelor! Mereu a fost la fel pe-aceste şesuri,
Aşa-s croiţi bărbaţii. Acceptaţi soarta – vă recomand.

O FEMEIE:
Ei nu se gândesc la noi. Ei urmăresc nişte eresuri.

VOCILE CARAVANEI (cântând în depărtare):
Pornim cu toţii pe Drumul Mătăsii către Samarkand!

poezie de James Elroy Flecker, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Luke Havergal

Du-te către poarta dinspre apus, Luke Havergal,
Unde braţele iederii, albe, flutură pe pereţi batiste ca un sol,
Şi aşteptă-acolo-n amurg, vei primi veşti curând.
Frunzele-ţi vor şopti despre ea, iar unele duse de vânt,
Cuvinte-n zbor, te vor lovi, te vor arde ca un pârjol;
Dar, du-te, şi dacă-asculţi, ea te va chema încetişor.
Du-te către poarta dinspre apus, Luke Havergal –
Luke Havergal.

Nu, nu există zori pe cerurile dinspre răsărit
Pentru a fisura noaptea din ochiul tău înnebunit;
Dar, unde beznele din vest se-adună rând pe rând,
Întunericul va pune capăt nopţii în curând:
Cu fiecare frunză care zboară, Domnul ni se dăruie, ucis –
Iar iadul nu se judecă în jumătăţi de paradis.
Nu, nu există zori pe cerurile dinspre răsărit –
Dinspre răsărit.

Am ieşit din mormânt să-ţi spun ce ai de făcut,
Să-alung de pe fruntea ta acea flacără, acel sărut
Care strălucind în valuri de lumină şi de fum
Te orbesc într-atât că nu mai vezi adevăratul drum.
Da, există-un singur drum spre locul unde-i ea,-n azururi,
Amar, dar unul pe care credinţa nu-l va pierde pururi.
Am ieşit din mormânt să-ţi spun ce ai de făcut,
Ce ai de făcut.

Mai există poarta dinspre apus, Luke Havergal,
Cu frunze pe pereţi albi precum batista unui sol,
Du-te, pentru că vântul le sfâşie zi de zi,
Nu-încerca să desluşeşti ghicitori lumeşti, orice ar fi –
Nici să le urmăreşti căderea continuă-n gol;
Ci, du-te, şi dacă mai crezi în ea, te va chema din nou.
Mai există poarta dinspre apus, Luke Havergal,
Luke Havergal.

poezie de Edwin Arlington Robinson, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mare este Domnul Psalm 48

Mare este Domnul, laude Îi cânt
Mare este Domnul în cetatea mare
Care stă pe munte, Muntele cel sfânt
Bucuria lumii, loc de închinare.
Înspre miazănoapte e lumina ei,
Împăratul nostru şi-a ales-o casă,
Turnul de scăpare este pentru cei
Ce se-ncred în Dânsul lumea când o lasă.

Iată ca-mpăraţii toţi s-au adunat
Au privit-o-n silă cum priveşti o slugă
Însă o durere când i-a apucat
S-au privit cu spaima şi s-au pus pe fugă.

I-ai bătut cu vântul cel din răsărit,
Cu durerea celei care sta să nască
Tocmai cum din vremuri fost-am auzit
S-a-ntâmplat ca Domnul să Se proslăvească.

Doamn-n veşnicie toate le-ai supus
Numele şi slava fă-le să răsune
Dincolo de mare şi de cer mai sus
Dumnezeul nostru imn şi rugăciune.

Sfântul munte strigă plin de bucurii
Vesele sunt toate a lui Iuda fiice
Când cu judecată dreaptă temelii
Pui Cetăţii Tale ca să se ridice.

Să se-ntindă faima-i dincolo de nori,
Cercetaţi palate, turnuri în lumină
Să-L vedeţi pe Domnul îmbrăcaţi în flori
Să-L vestiţi pe Domnul celor ce-or să vină...

poezie de Adriana Cristea (30 mai 2003)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din ochi de înger

Privesc în ochi, un înger alb, un înger luminos!
În ochii lui văd ceru-n rai, un rai aşa frumos!
Vreau să-l ating, el stă pe nori, pe norii de zăpadă
Încet cad râuri de lumină, încet, într-o cascadă!

Ochii n-au văzut, vreodată, vreodată, o altă lume
Lumea lor! Ce-i lumea lor, cine ar putea spune?
Lumea noastră-i lumea noastră, aşa de colorată!
Dar lumea lor, în lumea lor, mult prea minunată!

Se văd culori, ce curg, vărsate, vărsate în lumină
Pe-o mare de tăcere şi-o linişte deplină
Doar cerul înstelat, el ştie să-ţi vorbescă
Ce visul nu cuprinde, nici mintea omenească!

Dincolo de nori e cerul, dincolo de cer e noapte
Unde gândul nu mai zboară şi cuvintele sunt şoapte
Şi din noapte poţi ajunge, până-n răsărit de soare!
Unde vântul nu mai bate şi nimic nu te mai doare!

poezie de Ilie Dragomir
Adăugat de Ilie Dragomir
Comentează! | Votează! | Copiază!

Omul cu chitara albastră (extras I, VI)

I
Un om aplecat peste chitara lui,
Un meseriaş ca atâţia alţii. Ziua era verde.

Ei au spus: "N-ai chitară ca a noastră,
Nu cânţi faptele cum sunt".

Omul a răspuns, " Da, cu o chitară-albastră
Toate-s altfel când eu cânt."

I-au mai spus," Tu cântă, trebuie,
O melodie de dincolo de noi, dar, totuşi,

Care-arată lucrurile cum sunt ele-n viaţă noastră,
Hai, cântă, te rugăm, la chitara ta albastră."

VI

O melodie de dincolo de lumea noastră,
Dar în care să fim noi, neschimbaţi de chitara ta albastră;

Prezenţi în melodie, dar într-un spaţiu cu-alte legi,
Diferit, dar noi aceeaşi – locul altul, înţelegi?

Un teritoriu unde lucrurile sunt cum se văd,
Doar teritoriul e schimbat de chitara ta albastră

Şi plasat astfel încât, dincolo de-orice schimbare,
Este perceput în atmosfera lui finală

Şi în momentul lui final, în felul-n care
Conştiinţa artei se îndreaptă spre final când

Gândirea zeului este rouă-înfrigurată,
Iar spaţiul însuşi îi devine melodie. Chitara-albastră

Se transformă în locul lucrurilor cum sunt ele-n viaţa noastră,
Creaţia-înţelesurilor din chitara cea albastră.

poezie de Wallace Stevens, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Posedat

Când dorm citesc pe cozi de comete
Gândurile celor ce stau ascunşi pe planete
Îi văd zâmbind, dansând printre munţi,
Cărunţi.

Iar unii din ei vorbesc despre Pământ
Iar vorbele lor, ca timpul, dispar în vânt
Ori sunt aruncate de către mândrul Soare,
Pe altare.

Şi simt acum că mă privesc cum dorm
Cu a lor corp de umbră, cu chipul lor diform,
Aud cântecul lor, cântat de-un stol de corbi,
Toti orbi.

Iar şerpi ispititori, îmi spun să mă trezesc
Cu glasul lor sâsâitor, mult prea grotesc
Dar voi rămâne în lumea mea din vis,
Precis.

poezie de Alin Ojog
Adăugat de Alin Ojog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aş vrea

Aş vrea să prind un tren
Care nu se vede
Pe tine te strâng la pieptul meu
Iar soarele să ne zâmbească.
E totul sterp în lumea asta
Pământul este plin cu flori
Iar noi mai stăm uitându-ne la soare.
Dincolo de nori
Din când în când
Mai adie vântul
Dar eu nu mai stau cu tine la o şuetă
Brăzdându-ţi faţa cu săruturi.
În suflet ţi-am strâns iubirea,
Dar tu...
Ai coborât din cer, precum o mică stea
Iar eu... Am plâns... privindu-te.

poezie de Lucian Drând Luce din O petală de iubire
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Brumana

Eu nu o să mai ajung nicicând, nicicând acasă!
Câmpuri verzi din Anglia sclipind sub ploaia deasă
Desfăşuraţi-vă larg păşunile cu margarete,
Forturile cu licheni, iedera urcând pe perete,
Până-n dimineaţa mea de-aici – o, râuri curgând, adânci
Şi line, şi limpezi pe şesul meu de joacă de atunci,
Păstraţi-mi în cupele regeşti întreaga-vă iubire,
Şi – gărzile de la ţărmul sudic vin în amintire
Cu parfum de vechi prieteni – păstraţi ultimele versuri
Ale legendei pentru mine, o, pini care demult pe şesuri,
Copil fiind, mi le-îngânaţi, când vântul în crengi cerea-alinare,
Iar eu ascultam privind orizonturi de dincolo de mare.

Pini trădători, aţi cântat tot ce viaţa-a dovedit că-i fals
În cele mai false basme dintre basme.
De peste zări, pământul a trimis semn din ce-a rămas
Din fostă muzică-a pădurii native de acasă,
În vreme ce din pulberile mării, din zvonuri şi miasme,
Umbre şi spectre-ale amiezii, din spume de mătasă
Călătorind pe vânturile verii – străvezii fantasme –
Viori de aer au iscat un molcom sunet de pripas.

O, arbori, vă-ascult când ora-n cade-n înserări,
Vă aud şoptind, " Sunt mări mai vechi, sunt mări
Care bat pe plaje mai întinse,
Unde peştii melc îşi plimbă turnurile sidefii, ca-n vis,
Spre roci sculptate sau stânci urcând spre ţărm ca nişte scări ",
Vă aud, " Sunt ţinuturi de brumă neatinse
Unde ard în flăcări flori din paradis."

Sub mine, dincolo de dealuri, se-alintă-un palmier,
Sub mine, cu vuiet, se sparge-n marea-n maluri;
Mai jos de mine,-n vale, dorm sub lumina altui cer
Oraşe din Liban, visând în penumbră şi-n răcoare,
Unde odată regii din Tir domneau fără de vreme,
Lor înşile urmându-şi ca apele în valuri;
Iar împrejur înoată munţi albi de-omături şi de soare,
Ca mari lebede plutind pe un lac ceresc – sau vechi trireme.

Dar voi urca pe-împădurita coastă
Unde e crângul cel mai des, o, pini, fraţi cu ceilalţi pini,
Şi când se crapă zorii în pragul noii dimineţi,
Şi marea doarme, şi-n munţi sunt încă munţi de-ntunecimi,
Inima-mi nu va-nceta s-asculte, acolo sus, pe creastă.
Căci pinii sunt arbori care duc vorbele-n lumea largă
Şi-s plini de basne, de veselii şi de tristeţi.
E-aşa plăcut să priveşti printre crengi spre cer,
Să-l vezi ba roşu-îmbujorat, ba cu pielea vânăt-neagră.
E-aşa plăcut să zaci plutind departe, corăbier
Pe patul frunzelor de pin căzute...
Chiar dacă-o şopârlă verde la joacă mă îmbie,
Şi vântul mă vrăjeşte cu arome mult plăcute
De smirnă, de lavandă sau de iasomie,
Vreau să uit jumătatea de pribegii care mă-apasă,
Dar cealaltă jumătate să-mi stea aproape sper,
Vreau să visez, să visez că iarăşi sunt acasă.

poezie de James Elroy Flecker, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marea Apă Gri

S-au întâlnit doi oameni, s-au întâlnit doi oameni
Care poate nu se vor mai întâlni niciodată –
Două firişoare de nisip, două fire de iarbă,
Două iţe trecute prin aceeaşi spată –
Lângă Marea Apă Gri.

Două mâini s-au strâns, două inimi s-au atins;
Iar noi, adunaţi aici în această seară
Nu vom uita, poate nu vom uita,
Unde ne-am întâlnit toţi trei ultima oară –
Dincolo de Marea Apă Gri.

Două pahare pline, două pipe cu tutun –
"Înălţăm pentru norocul nostru, frate, cupa!"
Şi, după ce ciocnim, noi bem
Urându-ne voiaj bun şi vânt din pupa
Pentru a traversa Marea Apă Gri.

Trei oameni au plecat, unul a rămas pe mare,
Păcatele lui şi-ale noastre-s acum cu el,
Dumnezeu să-i odihnească sufletul!
Cinci oceane şi-l revendică-n salinul lor castel.
O, Doamne! A Ta-i Marea Apă Gri!

Dar eu sunt încă viu, şi tu eşti încă viu,
Şi destinul ne-a aruncat aici pe amândoi
Tovarăşi adevăraţi, dar odinioară... am fost trei,
Iar unul nu mai este azi cu noi
Lângă Marea Apă Gri.

Un spaţiu pentru respirat, un pat pentru odihnă,
Lumini blânde, potir plin de dus la buze;
Apoi, iarăşi şi iarăşi,
Fără griji şi fără călăuze
Pornim pe Marea Apă Gri.

S-au întâlnit doar doi acolo unde se-ntâlneau trei
Cu înjurături şi râsete răsunătoare;
Şi trece, trece Ziua noastră,
Urmată apoi de Noaptea mare –
Dar, oh, oh, Marea Apă Gri.

poezie de Edwin James Brady, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adânca privire

Sunt plin de tine dacă pleci de-acasă,
Cu tine veşnic m-aş împovăra,
Când, noapte-zi, pereţii mă apasă
Eu, sub sprâncene port privirea ta.

Absenţa ta ca ştreangul sub bărbie
Mă strânge, dacă tu te-ndepărtezi,
Iar mâna stângă parcă-mi e pustie
Trăgându-mi inima către zăpezi.

O umbră sunt, atunci când tu n-ai umbră,
Încuviinţează umbrei care sunt
Să nu se teamă când cu tine umblă
Oriunde pui piciorul pe pământ.

La paginile scrise înainte
De ceilalţi orbi care-au putut vedea
Adaug că iubirea reaprinde
Şi ochii tăi, aici, în fruntea mea.

Căci asta e iubirea cea mai mare,
Să vezi cu ochii celuilalt, adânc,
Iar când nu e cu tine şi te doare
Să-i simţi în ochii tăi pe-ai lui cum plâng.

Aşa simt eu acum când eşti departe
Şi nu mai ştiu e noapte sau e zi,
Te ţin aici pe viaţă şi pe moarte,
Te văd că mă şi tem că vei orbi.

Din ochii tăi mi-i fac pe-ai mei acasă,
Ca pe-o lumină vie te aştept,
Dar stânga mea, de dorul tău, mă lasă,
Smulgându-mi parcă inima din piept.

Nici nu mai ştiu, e iarnă sau e vară,
Privirile ni s-au unit de tot
Rămân aici, dar am fugit afară,
Te-aş părăsi cumva, dar nu mai pot.

Zăpezi şi flori trăiesc împreunate,
Miracol şi coşmar, la fel, aşa,
Cuţitul alţii mi-l înfig în spate,
Tu ai privirea în privirea mea.

Şi poate că aceasta e iubirea,
Nu numai gelozie şi asalt,
Ci să-ţi modifici într-atât privirea
Încât să vezi la fel ca celălalt.

Profeţii însă iată ce-mi arată:
Te sorb din ochi, precum şi tu mă sorbi,
Şi ne vom cheltui lumina toată,
Îngenunchind sub cer ca nişte orbi.

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Privind în urmă

în casa noastră primitoare
rămas–a busuiocul prins la grindă
un borcan cu flori mirositoare
pus pe masa mare de la tindă
toţi ce au fost cândva s-au dus
acolo unde nu se poate spune
în ţara unde veşnic e apus
o ţară fără lacrimi, fără nume
o lacrimă uscată pe batistă
îmi aduce aminte că au fost
şi laviţa crăpată tot mai tristă
îi aşteaptă zi de zi dar fără rost
unde, unde sunteţi dragii mei
uşa de la poartă e încuiată
în curte peste tot şi pe alei
crescut-au spinii până la poartă
din când în când doar clopotele bat
amintind că-i mare sărbătoare
şi babele puţine câte sunt în sat
se-nchină pentru-n răsărit de soare

îmbătrânesc şi ţiglele pe casă
pereţii au crăpat şi s-au urnit din loc
vecinii pleacă unul câte unul
spre casa cea de lut şi fără foc
mamă, sunt copilul tău şi-aştept la poartă
soarele e dus de mult înspre apus
te rog priveşte-n mine şi mă iartă
precum şi Tatăl Sfânt de sus
o să plec şi eu din lumea asta
durerea-n umbrele de lut să mi-o ascund
că timpul o să-mi vindece şi rănile uitate
şi tot ce-a fost şi fi-va în curând

plecăciune mamă, tată
şi tuturor pe care v-am iubit
mă duc încet că ştiu că altădată
nu voi putea păşi spre răsărit

poezie de Teodor Dume din Cineva mi-a răpit moartea (2018)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Privind în urmă...

În casa noastră primitoare
rămas–a busuiocul prins la grindă
un borcan cu flori mirositoare
pus pe masa mare de la tindă

toti ce au fost cândva s-au dus
acolo unde nu se poate spune
în şara unde veşnic e apus
o ţară fără lacrimi, fără nume

o lacrimă uscată pe batistă
îmi aduce aminte că au fost
şi laviţa crăpată tot mai tristă
îi aşteaptă zi de zi dar fără rost

unde, unde sunteţi dragii mei
uşa de la poartă e încuiată
în curte peste tot şi pe alei
crescut-au spinii până la poartă

din când în când doar clopotele bat
amintind că-i mare sărbătoare
şi babele puţine câte sunt
se-nchină pentru-n răsărit de soare

îmbătrânesc şi ţiglele pe casă
pereţii au crăpat şi s-au urnit din loc
vecinii pleacă unul câte unul
spre casa cea de lut şi fără foc

mamă, sunt copilul tău şi-a ştept la poartă
soarele e dus de mult înspre apus
te rog, priveşte-n mine şi mă iartă
precum şi Tatăl Sfânt de sus
o să plec şi eu din lumea asta
durerea-n umbrele de lut să mi-o ascund
că timpul o să-mi vindece şi rănile uitate
şi tot ce-a fost şi fi-va în curând

plecăciune mamă, tată
şi tuturor pe care v-am iubit
mă duc încet că ştiu că altădată
nu voi putea păşi spre răsărit

poezie de Teodor Dume din Cineva mi-a răpit moartea
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un fel de autoportret

Eu sunt cum trebuie să fiu.
Sunt aşa, şi sunt pe dincolo;
Sau sunt pe dincolo şi nu sunt aşa.
Dar, nici nu vreau să fiu
Cum trebuie acolo,
Ori sunt cum trebuie
Să fiu dincoace.
Dar cine ştie cum trebuie să fiu?
Şi cine vrea să fiu cum trebuie ;
Şi cine aşa şi pe dincolo,
Pe dinăuntru, pe dinafară,
Peste tot ce e, ce sunt,
Ce mă-nconjoară,
Ce mişcă, ce moare,
Ce-i bun, ce-i rău şi ce doare;
Ce naşte, ce duce
Pe dincolo şi dincoace de noi,
Din noi, şi pe dincolo şi pe dincoace,
În lumi stelare, milenare,
Ce sunt sau nu sunt?
Eu sunt cum sunt,
Că sunt sau nu sunt:
Pe dincoace, aşa şi pe dincolo!

poezie de Daniela Achim Harabagiu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Niciodată uitată

Cred, fără-a conta pe unde umbli, pe ce cărare,
Că te voi însoţi încă mult timp pe cale.
Chiar dacă treci prin dulci ţinuturi, cu blonde iele,
Nu vei uita curând degetele mele,
Nici felul în care mi-am ţinut capul, sus,
Nici vorbele fierbinţi pe care ţi le-am spus.
Vei continua să mă vezi, albă şi mică,
Zâmbind în nopţile cu cer de sticlă,
Şi-mi vei simţi braţele pe talia ta când
Vor sosi zorii din aripi mătăsoase fluturând.
Cred, fără-a conta pe unde tu vei fi,
Că-mi vei păstra-amintirea noapte de noapte, zi de zi,
Imaginea mea te va însoţi acolo, fără mine,
Iar noile iubiri vor şti farmecul tău de unde vine.

poezie de Dorothy Parker, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe patul de moarte

Un om pe patul de moarte lasă instrucţiuni
privind împărţirea averii sale celor trei fii.
El îşi devotase tot spiritul pentru educarea acestora.
Acum, ca trei cedri, ei stăteau în jurul lui,
tăcuţi şi puternici.
El i-a spus judecătorului din oraş: " Încredinţez toată moştenirea
aceluia dintre ei care este CEL MAI LENEŞ."

Apoi a murit, iar judecătorul i-a adunat pe cei trei:
" fiecare dintre voi să-mi explice felul în care este leneş,
astfel ca eu să înţeleg exact CUM sunteţi voi leneşi".

Gnosticii sunt experţi in lene. Ei depind de ea,
pentru că ei încontinuu văd pe Dumnezeu lucrând în jurul lor.
Recolta vine întotdeauna la timp, deşi ei
nici măcar nu-şi ară ogorul!

Hai! Povestiţi în ce fel sunteţi leneşi.

Fiecare cuvânt rostit este un acoperământ al sinelui interior.
O minimă tăietură subţire într-o draperie
poate revela explozia a sute de sori.
Chiar şi atunci când ceea ce se spune sună trivial sau greşit,
ascultătorul aude mai mult de atât, aude sursa. O adiere de vânt vine
de dincolo de grădină; o alta de dincolo de movila de cenuşă.
Gândeşte-te doar, cât de deosebite sunt vocile leului
şi ale vulpii – şi ce informaţii îţi dau ele!

Ajunge ca cineva să salte capacul oalei de pe plită
şi tu ştii ce va fi la cină; deşi există oameni
care îşi dau sama după miros: o carne dulce
scoasă dintr-o supă acrişoară, gătită cu oţet.

Un om ciocăneşte oala din lut înainte de a o cumpăra,
Ca să afle dacă nu cumva este ciobită.

Fratele mare îi spune judecătorului:"Eu pot cunoaşte un om după voce,
iar dacă nu vorbeşte,
aştept trei zile şi după aceea îl cunosc intuitiv."

Al doilea frate: "Îl cunosc de îndată ce începe să vorbească,
iar dacă nu vorbeşte, încep eu conversaţia."

"Dar dacă el cunoaşte artificiul?", a întrebat judecătorul.

"Asta îmi aminteşte de mama care îi spune copilului:
‘ Când mergi prin cimitir noaptea
şi vezi o arătare, aleargă spre ea,
şi arătarea va dispărea. ‘

‘ Dar dacă ', răspunde copilul, ' mama
arătării o povăţuieşte să facă acelaşi lucru?
Arătările au şi ele o mamă.‘"

Al doilea frate nu a putut da răspunsul.
Atunci judecătorul s-a adresat mezinului:
"În cazul în care un om nu poate fi convins să scoată vre-o vorbă?

Cum îţi dai seama de natura lui ascunsă?"

"Stau în faţa lui în tăcere
şi pregătesc o scară construită din răbdare,
iar dacă, în prezenţa lui, o comunicare de dincolo de bucurie
sau dincolo nelinişte începe să crească din pieptul meu,
atunci ştiu că sufletul acelui om este profund şi strălucitor,
ca steaua Canopus înălţându-se deasupra Yemen-ului.

Iar când încep să vorbesc, braţul puternic
al cuvintelor iluminează totul; îl cunosc pe el din ceea ce spun eu,
din felul în care vorbesc, pentru că între noi există o fereastră deschisă
care amestecă aerul nopţii din fiinţele noastre. "

Mezinul era, bineînţeles,
leneşul. El a fost alesul.

poezie clasică de Rumi, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Paznicul farului

În singurătatea limpede-a înserării,
Privind din turnul vechi spre largul mării,
Când lumina abia mai pâlpâie în zare,
El vede cum lucrurile din depărtare

Sunt impregnate-n purpură împărătească,
Cum noaptea cheamă brizele s-aline şi să răcorească.
Atunci culoarea aerului coboară
– Domnul ştie unde – şi se face-aproape seară;

Crepusculul şi-a adâncit culoarea,
Iar el din turnul zvelt care veghează marea
Trimite pe cărări de lumină salutul lui de bine
Fiecărei nave care pleacă sau nave care vine.

poezie de Helen Emma Maring, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dincolo de mare [Beyond the sea]

Dincolo de mare, dincolo de mare,
Inima mea pleacă colo-n depărtare;
Şi pe-aceeaşi cale vor fugi în zare
Gânduri şi dorinţe, dincolo de mare.

Dincolo de mare, dincolo de mare,
Trece rândunica veşnic călătoare;
Pasăre frumoasă ce te plimbi sub soare
Aş zbura ca tine dincolo de mare!

Dincolo de mare, dincolo de mare,
Sunt doar inimi bune, feţe zâmbitoare;
Dar pe-aici prin preajmă totul trist îmi pare;
Inima mea-i dusă dincolo de mare.

poezie de Thomas Peacock, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi dincolo de suflet... mai e loc

Nu judeca... o lume, după tine,
Când eşti cuprins de griji şi de dureri,
În noapte, te-au târât atâtea seri,
Şi peste rău... nu mai încape bine.

Când pe altarul vieţii arde foc
Şi te-a cuprins, puţin câte puţin,
Iar sufletul îţi pare că e plin...
Şi dincolo de suflet... mai e loc.

Şi dincolo de suflet cresc iubiri,
Sămânţa lor... răsare fără ploi,
Ajunge hrana inimii din noi...
Şi zâmbetul, tăcut, de trandafiri.

Şi dincolo de suflet umblă dor
Ascuns între iubire şi tăceri.
Lumină vie,-a gândului de ieri,
Prin soarele de dincolo de nori.

Şi dincolo de suflet... multe flori,
Mai pun culori pe umbrele din noi,
Oricât am fi de rătăciţi... şi goi.
Şi după nopţi... se mai ivesc şi zori.

poezie de Marin Bunget
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Spitalul de sănătoşi

Încă o dată sunt eu şi sper...
În spitalul acesta de sănătoşi îmi fac veacul
şi tremur la auzul fiecărei lacrimi
pe care moartea o varsă în surdină.
Niciodată n-am să mai pot păşi pe buzele de asfalt ale vieţii,
niciodată n-am să mai culeg din nori razele ce cresc ca nişte spice de grâu
pe spinarea cenuşie a Dumnezeului pierdut în peisaj,
niciodată n-am să mai fac toate aceste lucruri şi multe altele...
la fel!

Încă o dată sunt eu şi cred
că-n spatele fiecărei întâmplări există un motiv pentru a nu privi mai departe,
sau mai aproape de tot ceea ce se întrupează în linişte
pe la colţuri de stradă, prin paturi de amanţi ajunşi la vârsta raţiunii,
prin pahare de vin ciocnite la petreceri de novici într-ale vieţii,
pe sub cerul cutanat al zilelor şi nopţilor
ce trec şi ele cum mai trec şi eu şi cum mai treci şi tu,
prieten grav, pe care umbra sorţii te-a ascuns
într-o lacrimă vărsată în surdină.

Încă o dată, şi încă o dată, şi încă o dată,
când nu mai sunt eu nu mai este nimeni care să răsară în noaptea
din spatele ochilor împovăraţi de-atâtea imagini aruncate la întâmplare.
Şi în spitalul acesta de sănătoşi, din care nimeni nu ştie când o să iasă,
nu mi-am făcut titlu de glorie decât din scurtele vizite la băile comune
în care-am asistat la succesul vostru răsunător, prieteni dragi,
cu care n-am schimbat niciun cuvânt,
exceptând clipele când ne-am înţeles de minune...
în surdină.

Şi iar sunt eu,
dar poate nu mai sunt,
căci legat de tot ce nu poate fi dezlegat
mă plimb de colo până colo, fără umbră,
căutând un "ce" sau poate un "când".
Şi-ncep să cânt, şi-ncep să... când,
la fel ca un nomad ce va pleca din nou, curând,
voi trece pe sub podul ridicat de visele voastre.
Şi când mai ies prin curtea îngrădită de zâmbete a spitalului de sănătoşi,
ca să-mi las amintirile să zburde în voie şi să strig după ele în surdină,
mă cuprinde un fior şi tremur
ca şi când aş mai fi trecut pe-acolo
şi iar nu am spălat cu lacrimile morţii niciun regret.

poezie de Ionuţ Popa (2014)
Adăugat de Ionuţ Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă din iarbă se văd furnicile cât cerul

iar lăcustele sunt deja la nivelul universului
atunci când le privesc printr-un bob de rouă
e de ajuns să mă ridic în picioare
ca toată această imensă realitate
să redevină liliputană
cam aşa stă treaba prieteni cu lumea
depinde foarte mult de unde o priveşti
iar riscul de a trăi dincolo de orice concluzie
va rămâne la fel de mare precum ipotezele

aşa că draga mea dragă
atingerile de mână
sunt singura cale de transplant
prin care două inimi pitice
care pulsează infinturi cu o oarecare largheţe
să nu erupă universurile aiurea
fără nicio noimă
cu miliarde de raiuri şi niciun iad cumsecade
cum bine le mai spui când taci complice
lăsându-mi nările să te creeze
din parfum de mosc
şi un pic de fum de ţigară

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!