Realicartea

Din carte a ieşit un ochi.
Deşi era obosit s-a deschis larg
şi în acel moment a văzut unele lucruri pentru prima dată.
Nu după mult timp şi-a făcut apariţia un nas.
Acesta a mirosit deja ce se întâmplă.
Dar când să intre în încăpere i s-a închis repede uşa.
Nu era de el, locul lui era în carte şi atât.
Apoi din carte a ieşit o ureche.
Aceasta a auzit mult zgomot.
Şi mai apoi bârfe, dar nu s-a aplecat la ce se vorbea.
Gura şi-a făcut şi ea intrarea.
Celelalte i-au povestit deja experienţele avute.
Ea ar fi avut atât de multe să spună,
dar cartea a învăţat-o să tacă.

poezie de Ana Truta (noiembrie 2020)
Adăugat de Ana Truta
Comentează! | Votează! | Copiază!

Era ceva răutăcios, ceva care rănea

şi mă durea de fiecare dată când îmi lua cartea. după care stingea lumina.
dar sub pătură aveam o altă carte şi o lanternă. nu dura prea mult
noapte de noapte trecea şi mi le lua. până când
nu am mai avut nimic. şi minunea s-a întâmplat. într-o noapte.
după ce mi-a luat cartea şi a stins lumina, am închis ochii
şi lacrimile s-au revoltat, şi-au ţâşnit
luând cu ele vălul negru
şi-atunci am văzut.
cărţile veneau, făceau o plecăciune,
se deadeau de trei ori peste cap şi se deschideau
luându-mă cu ele.
acum era suficient să închid ochii
şi asta l-a făcut să turbeze
evadasem. scăpasem.
l-am lăsat cu ura şi frustarile sale
nimeni şi nimic nu-mi poate lua imaginea cărţilor
decât odată cu viaţa.
dar ce mai contează, eu sunt deja carte
parte din carte

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vacanţa de Crăciun se apropia şi ne era tuturora teamă că în ianuarie Miss Emeralds nu va mai reveni la college, deşi reputaţia îi era de-acum atât de solidă, încât decanul vorbea despre ea ca despre o viitoare colegă. La solstiţiul de iarnă, când şi-a isprăvit cursul, am ieşit fără permisiune din clasă şi am urmat-o fără să-mi pese prea mult să nu fiu văzut, într-atât mă temeam să n-o pierd. Ea şi-a dat seama de prezenţa mea şi s-a oprit ca să-mi dea timp s-o ajung din urmă, dar m-am oprit şi eu, astfel că distanţa ce ne despărţea - vreo cincisprezece picioare - rămânea mereu aceeaşi. Puteam însă să îi adulmec mirosul de sare de mare, de care nările şi gura îmi erau pline. În cele din urmă, s-a întors şi a făcut câţiva paşi înspre mine. Am rămas pironit locului, simţind că era prea târziu să mai fug şi că, oricum, ar fi fost şi imposibil, fiindcă nu mai aveam puterea de a o face şi m-aş fi prăbuşit la pământ fără să am răgazul de a schiţa vreun gest.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gretchen şi-a pus poalele în brâu, ca să poată să meargă mai repede, şi a luat-o la fugă până în fundul grădinii. Portiţa era închisă, dar ea a apăsat pe clanţa ruginită şi clanţa s-a ridicat, portiţa s-a deschis şi Gretchen a pornit în lumea largă, desculţă cum era. S-a uitat de câteva ori înapoi, dar n-o urmărea nimeni. De la o vreme n-a mai putut merge şi s-a aşezat pe un bolovan şi când s-a uitat împrejur a văzut că nu mai era vară, era toamnă târziu; în grădina babei, în care era mereu cald şi erau flori din toate anotimpurile, nu puteai să-ţi dai seama cum trece vremea.

Hans Christian Andersen în Crăiasa Zăpezii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prinţul s-a ridicat din pat şi a pus-o pe Gretchen în locul lui să doarmă; mai mult nu putea face nici el. Gretchen şi-a împreunat mâinile şi s-a gândit: "Ce buni sunt oamenii şi animalele!" Şi a închis ochii şi a adormit. Toate visurile au venit iar valvârtej înapoi şi acuma erau ca nişte îngeri şi trăgeau o săniuţă în care era Karl, şi el făcea semn din cap. Dar nu era decât un vis şi de aceea a pierit când ea s-a trezit.

Hans Christian Andersen în Crăiasa Zăpezii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La început a fost Cuvântul

La început a fost Cuvântul. Şi Cuvântul era la Dumnezeu,
însemna Cuvântul Domnului, acel cuvânt a fost Creaţia.
Dar de-a lungul veacurilor de cultură umană cuvântul
a luat alte înţelesuri, atât laice, cât şi religioase.

A avea cuvântul a ajuns sinonim cu autoritatea supremă,
cu prestigiul, cu incredibila şi uneori periculoasa persuasiune,
cu a avea Ora de Maximă Audienţă, o emisiune TV,
cu a avea darul de-a trăncăni, eventual folosind mai multe limbi.

Cuvântul zboară prin spaţiu, ricoşează din sateliţi,
mai aproape de noi decât a fost vreodată de cerurile
de unde se crede că a coborât.

Dar, după părerea mea şi-a celor ca mine,
cea mai mare transformare s-a produs cu mult timp în urmă,
atunci când el a fost pentru prima dată încrustat în piatră
sau trasat pe papirus, când sunetul s-a materializat pentru privire,
din a fi auzit, în a fi citit prin semne, apoi prin text;
şi a călătorit prin timp de la manuscris la Gutenberg.

Pentru că aceasta este povestea genezei scriitorului.
E povestea care a SCRIS-o pe ea sau l-a SCRIS el întru fiinţă.

poezie de Nadine Gordimer din Scris şi Fiinţă, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Omul cu ochi frumoşi

când eram copii
era acolo o casă ciudată
cu jaluzelele
întotdeauna
trase
şi nu se auzeau voci
niciodată
şi grădina era plină de
bambuşi
şi nouă ne plăcea să ne jucăm printre
bambuşi
pretinzând că eram
Tarzan
(cu toate că Jane
lipsea).
mai era şi
un lac cu peşte
unul mare
plin cu
cei mai rotofei peştişori aurii
pe care i-ai fi putut vedea vreodată
şi erau domesticiţi.
veneau la suprafaţa apei
şi luau bucăţele
de pâine
din mâinile noastre.

părinţii
ne spuseseră:
"nu vă apropiaţi niciodată de acea
casă."
aşa că, desigur, exact asta
am făcut.
ne întrebam dacă locuieşte
cineva acolo.
au trecut multe săptămâni iar noi
n-am văzut niciodată
pe cineva.

apoi într-o zi
am auzit
o voce
din casă
"EŞTI O CURVĂ
AFURISITĂ!"

era vocea unui
bărbat.

apoi
uşa
casei s-a
deschis larg
şi bărbatul
a ieşit
afară.

ţinea în mâna
dreptă o sticlă
de jumătate de litru cu whiskey.
era cam de
30 de ani.
avea o ţigară-n
gură şi
era nebărbierit.
părul
nepieptănat
îi stătea vâlvoi
şi era
desculţ
în tricou
şi-n pantaloni.
dar ochii lui
erau
strălucitori.
scânteiau
în
lumină
şi-a spus,
"hei, micuţi
domni,
vă distraţi,
sper,
de minune, aşa-i?"

apoi a scos un
chicotit
şi a intrat
înapoi în casă.

am plecat,
ne-am întors
în curtea noastră
şi-am căzut
pe gânduri.

părinţii noştri,
am concluzionat,
voiau ca noi
să stăm departe
de acel loc
pentru că
nu doreau
să vedem un
astfel
de om,
un om natural
puternic şi
cu ochi
frumoşi.

părinţilor noştri
le era ruşine
că ei nu erau
ca
acel om,
de-aia
doreau ca noi
să stăm departe.

dar
ne-am întors
la acea casă
şi la bambuşi
şi la peştişorii aurii
domesticiţi.
ne-am întors
de multe ori
multe săptămâni
dar nu l-am mai văzut
şi nici nu l-am mai auzit
vreodată
iarăşi.

jaluzelele stăteau
trase
ca întotdeauna
şi era linişte.

apoi într-o zi
când veneam de la
şcoală
am văzut
casa.

era arsă
toată,
nu mai rămăsese
nimic,
doar fundaţia
contorsionată şi neagră
fumegând
şi ne-am dus la
lacul cu peşti
dar nu mai era
apă
în el
şi peştişorii
rotofei şi-aurii
zăceau morţi
acolo
uscându-se.

ne-am întors
în curtea noastră
şi-am vorbit despre
asta
şi-am decis că
părinţii noştri
le-au ars
casa
i-au ucis
au ucis şi
peştişorii aurii
pentru că totul
era prea
frumos,
până şi păduricea
de bambus a fost
arsă.

lor le fusese
teamă de
de omul cu
ochi
frumoşi.

şi
nouă ne-a fost teamă
atunci
că
de-a lungul vieţilor noastre
asemenea lucruri
se vor mai
întâmpla,
că nimeni
nu dorea
ca cineva
să fie
atât de
puternic şi de
frumos,
că toţi
ceilalţi niciodată
n-ar permite aşa ceva
şi că
mulţi oameni
vor mai trebui să
moară.

poezie clasică de Charles Bukowski, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Emily Dickinson

NU a frecventat cenaclurile,
NU a frecventat restaurantul scriitorilor,
NU a fost boemă,
NU s-a îmbătat decât cu eternitate.

NU s-a angajat în nici o polemică, deşi şi-a detestat contemporanii,
NU a făcut nici un gest zgomotos care să atragă privirile,
NU a făcut parte din nici o gaşcă,
NU a fost membră de partid,
NU a cunoscut servituţile şi compromisurile "vieţii literare".

NU a asaltat redacţiile,
NU a fost cunoscută ca poetă, deşi scria intens şi continuu,
NU a publicat nimic în timpul vieţii,
NU a înţeles poezia ca pe o competiţie,
NU a trăit din scris, ci prin scris.

NU a vrut să vadă pe nimeni în ultima parte a vieţii,
NU a mai ieşit din casă, deşi era validă,
NU a avut biografie, şi-a ars (la timp!) corespondenţa,
NU şi-a ars însă sutele de poeme.

NU a avut soţ,
NU a avut copii,
NU a avut amanţi,
NU a iubit
decât scriitorii
din bibliotecă.

poezie de Traian Călin Uba din Şi totuşi, rodim
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am scris o singură carte, care se numeşte "Gânduri". Am scris-o, mai ales, din îndemnul cuiva, care se aştepta ca fiul lui Noica să scrie o carte. Şi când a deschis această carte, prima pagină era albă, a doua era albă şi toate celelalte la fel. Acum, la sfârşitul vieţii mele, mă gândesc să scriu altă carte care s-ar numi "Memorii", fiindcă aşa scriu toţi oamenii mari. Or, cum eu mi-am pierdut memoria, această carte va fi asemenea celei dintâi!

Rafail Noica în Celălalt Noica - Mărturii ale monahului Rafail Noica
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

După o lansare de carte

Un ilustru literat
Multe luni s-a străduit,
Dar era chiar fericit,
Pentru că... s-a meritat.

epigramă de Vasile Predescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În toamna aceea

Era toamnă
Erau şi nişte castani
Şi o bancă.

Eu şedeam
Eram palid şi poate frumos
Şi mă gândeam.

Atunci s-a oprit un tramvai
S-a dat jos o femeie
Dar era îmbrăcată foarte bine
Era deci o cucoană.

Tramvaiul a plecat
Strada rămăsese goală
Atunci femeia s-a aplecat
Şi-a ridicat încet rochia
Până la genunchi
Şi pe urmă mai sus
Foarte sus.

Avea nişte pulpe rotunde, frumoase
Şi ciorapi eleganţi de mătasă
A stat mult până şi i-a potrivit;
Eu o priveam pierdut de pe bancă
Şi ceva plângea, agoniza, murea în mine
Încât femeia s-a ridicat
Şi m-a văzut.

Era o femeie albă, frumoasă
Dar obrazul i s-a făcut deodată roşu
Şi eu simţeam cum mă înroşesc;
Femeia a plecat repede
Avea o rochie albastră care flutura în urmă
Eu am rămas mai departe pe bancă,
Sub castani.

Şi a mai venit un tramvai
Din el a coborât altă lume
Femei şi fete frumoase.

Şi eu şedeam mai departe pe bancă
Şi mă gândeam
La mine
La sinucidere,
Era toamnă
Şi mai erau şi nişte castani.

poezie de Poemul invectivă (1933)
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Locul meu

Mai demult
Mi-am căutat locul într-o casă, pe pământ,
Dar nu l-am găsit.
După,
L-am căutat în aer
Şi tot nu l-am găsit.
Când am văzut că nici în aer nu e
L-am căutat în apă
Şi, nici acolo nu era.
În vis, m-am uitat până şi în adâncul pământului,
Dar, deja, mă obişnuisem
Să nu fie acolo unde îl caut
Şi, aşteptarea mi s-a împlinit
Căci, nici în pământ nu era.
Şi, când, într-un târziu, obosit,
M-am oprit din căutat,
L-am găsit!
Era unde eram şi eu.

poezie de Adrian Moroşan din Doar trăiri. Versuri (2019)
Adăugat de Adrian Moroşan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Au fost vremuri când copiii erau dornici să înveţe carte, dar mulţi nu aveau nici măcar un creion cu care să scrie; mulţi dintre copiii de azi au calculatoare de ultimă generaţie, dar nu au dorinţa să înveţe carte şi lipsesc de la şcoală. În 1934 tata era elev în clasa I şi, pentru că a venit la şcoală fără creion, învăţătorul l-a trimis acasă (mama lui era o văduvă săracă, cu 4 copii minori, îi cumpărase un caiet, dar nu i-au ajuns banii să-i cumpere şi un creion). Plângând, în drum spre casă copilul s-a întâlnit pe podul Amărăzii cu boierul Mircea Morărescu, care l-a întrebat de ce plânge. Aflând motivul, boierul – profund impresionat – i-a dat bani să-şi cumpere creion. Copilul a alergat într-un suflet la librărie, şi-a cumpărat creion şi, radiind de fericire, s-a întors la şcoală.

George Budoi în Învăţământul, profesorii, studenţii şi elevii în aforisme, epigrame, madrigale, poezii, pamflete şi (20 ianuarie 2017)
Adăugat de George Budoi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Curriculum Vitae

Puţin ne pasă cine-i, al cui, şi cum îl cheamă.
El a trecut liceul cu cea mai slabă notă,
Apoi s-a făcut actor. Dar faţa-i idioată
N-a încântat pe nimeni, cel mult pe câte-o damă.

A-ntrat apoi în oaste şi-a stat, cum bag de seamă,
În lazaret trei toamne, pus bine de-o cocotă.
Ieşind, a scris novele, dar n-a scris bun o iotă;
Apoi s-a făcut pictor şi-artist de panoramă.

Cu timpul un istoric i-a dat să scrie copii,
Dar nu ştia sintaxa, scria ca-n timpul mitic
S-a hotărât în urmă să-şi deie ortul popii.

S-a spânzurat! Dar bietul rămase paralitic,
Că l-au tăiat din ştreanguri, şi-atunci ştergându-şi stropii
P-obraz, şi-a dat de petic, fondând un ziar critic.

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Anecdotă

Eram tăcută, iubirea înflorea precum brânduşa,
El a căscat şi, apoi, a închis uşa;
Dar mâhnirea mi s-a prins de şorţ cu-arome de cucute,
Iar eu am acum de povestit atât de multe....

poezie de Dorothy Parker, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nostalgie (Ai aruncat totul pe-o carte!)

Ascult liniştea, ce mult mă deranjează,
Şi plâng fără de lacrimi... şi oftez...
Deşi totul în jurul meu vibrează,
Eu împietresc... şi un oftat îmi desenez.

Şi curg lacrimi amare din ochi dulci,
Obrazul e uscat dar şi el plânge...
Dragostea, când vii să mi-o aduci?...
În inima care uşor se frânge...

Iubire! Iţi aminteşti de noi...?
Eram ca două stele strălucind...!
Vibram şi ne iubeam visând în doi
Fericirea ce o simţeam venind...

Dar tu ai aruncat totul pe-o carte!
Nu ai avut răbdare să înveţi...
Că dragostea nu era departe,
Nici împlinirea, cu care să te-mbeţi...

Şi acum, fiecare plânge-n felul lui;
Şi plânsul îl păstrează pentru sine...
Cât mă iubeşti de mult, n-ai vrut să-mi spui
Şi mă tot cauţi în nişte străine...

Dar mult destinul va lucra şi va veni
Acel moment, când dragostea învinge...
Vom învăţa din nou verbul "a trăi",
Şi iubirea divină va convinge...

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu din Şoptit de Dumnezeu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fulg de dor

Un fulg de nea îmi cade pe obraz,
de unde îl aduce vântul oare? –
poate a fost cândva într-un talaz
ce s-a lovit de umbra-ţi visătoare.

A stat apoi un timp pe faţa ta,
când ai ieşit din apa înspumată,
dar a plecat să-ajungă la o stea
ce strălucea pe bolta dantelată.

S-a rătăcit în geana unui nor,
întins pe gândurile mele toate,
dar gerul l-a făcut un fulg de dor
cu aripile-ntinse retezate.

Când a căzut era doar un sărut
al dragostei rămasă-n amintire
pe neuitate visuri din trecut
ce m-asaltează zilnic în neştire.

poezie de Corneliu Neagu din volumul de versuri Poeme peste timp
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fulg de dor

Un fulg de nea îmi cade pe obraz,
de unde îl aduce vântul oare? –
poate a fost cândva într-un talaz
ce s-a lovit de umbra-ţi visătoare.

A stat apoi un timp pe faţa ta,
când ai ieşit din apa înspumată,
dar a plecat s-ajungă la o stea
ce strălucea pe bolta dantelată.

S-a rătăcit în geana unui nor,
întins pe gândurile mele toate,
dar gerul l-a făcut un fulg de dor
cu aripile-ntinse retezate.

Când a căzut era doar un sărut
al dragostei rămasă-n amintire
pe neuitate visuri din trecut
ce m-asaltează zilnic în neştire.

poezie de Rodica Constantinescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rea credinţă

Motto: "Deşi suntem de acord cu multe lucruri relatate de Homer,
cu acesta nu suntem de acord... şi nici cu Eschil nu suntem
de acord, când el o face peThetis să spună că Apollo
a cântat la nunta ei, celebrându-i copilul:

‘cum că el nu se va îmbolnăvi niciodată, va avea o viaţă
lungă şi toate binecuvântările vor pogorî asupra lui;
iar când el a promis aceste daruri inima mea s-a umplut
de bucurie. Şi-am sperat că buzele divine ale lui Apollo,
cel fluent şi limpede în arta profeţiei, nu se vor dovedi false.
Însă el, care a proclamat aceste lucruri....
el este cel care mi-a ucis fiul...' "

(Platon, Republica, II-383)

Când Thetis şi Peleus s-au căsătorit
Apollo s-a ridicat de la somptuoasa masă a nunţii
şi a binecuvântat mireasa şi mirele
pentru fiul care se va naşte din unirea lor.
"Bolile nu-l vor atinge niciodată," a spus el,
"şi va avea o viaţă lungă."
Asta i-a plăcut foarte mult lui Thetis:
cuvintele lui Apollo, un maestru în profeţii,
părea o garanţie asiguratoare pentru copilul ei.
Iar când Ahile a crescut mare
şi toată Tesalia vorbea despre frumuseţea lui,
Thetis şi-a amintit cuvintele zeului.

Dar într-o zi au sosit nişte bătrâni aducând vestea
că Ahile a fost ucis la Troia.
Thetis şi-a sfâşiat mantia purpurie,
şi-a scos inelele şi brăţările,
aruncându-le-n ţărână.
Şi-n marea ei durere, amintindu-şi scena de la nuntă,
a întrebat ce punea oare la cale înţeleptul Apollo,
unde era acel poet care declama
atât de elocvent la banchete, unde era acel profet
când troienii i-au ucis fiul în plină tinereţe?

Iar bătrânii i-au răspuns că Ahile însuşi
a coborât la Troia
şi, împreună cu troienii, i-a ucis fiul.*

* Zeul Apollo, aşa cum se ştie, în timpul Războiului Troian, a fost protectorul troienilor, ajutându-i pe aceştia
în lupta lor cu aheii.

poezie de Constantine P. Cavafy, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fără cuvinte

azi m-am trezit devreme
obosit cu o mare durere de cap
toată noaptea am visat că le recitam poezii serafimilor
şi trebuia să utilizez cât mai multe cuvinte
niciodată pe-acelaşi sau unul asemănător
deoarece la fiecare greşeală lor le cădea câte-o pană
iar în lume se stingea câte-un poet
şi fiindcă la noapte aş putea avea acelaşi vis
m-am gândit să mai elimin din ele
am luat dicţionarul
am citit pagină cu pagină cuvânt cu cuvânt
apoi am început să le tai cu o linie neagră
suficient de groasă cât să cuprindă literele cu coadă
dar şi pe cele moţate
cum vedeam unul care avea sinonime
cum îl tăiam
ori pe altul pe care nu-l ştiam
la fel făceam
cum vedeam un termen de care nu mai auzisem demult
hârşti cu carioca pe el
de i se făcea frig odată ce era întuneric în lumea lui
şi devenea tot mai mititel
că nici să se pipăie nu mai putea
apoi dispărea şi locul său imaculat se făcea
şi cu mare grabă îndată am ajuns la litera m
chiar la cuvântul moarte m-am oprit
din negru cum era
cum i-am dat cu carioca peste frunte
cum a strălucit
mai că nu-mi venea să cred
aşa că din nou i-am dat
iar şi iar până când s-a consumat toată
văzând că nu mai pot avansa către alte cuvinte
mi-am luat lexicul şi-am plecat spre librărie
să-mi cumpăr altă cariocă
însă în autobuz m-am întâlnit cu unii
le-am povestit totul
iar ei s-au luminat la faţă de o aşa mare descoperire
mi-au luat dicţionarul din mâini
au găsit cu totul alte cuvinte
şi-au început să le taie cu ce se nimerea
ba chiar un bătrân şi-a înţepat degetul şi cu sângele lui le ştergea
aşa că atunci când am coborât în staţie
tăiasem deja jumătate
şi dicţionarul era cu mult mai uşor
dar fiindcă era prea devreme
librăria avea lacătul pus
e închis se deschide abia la zece fix
a zis cineva citind pe uşă
am luat dicţionarul
am şters lacăt închis zece şi fix
şi imediat s-au deschis uşile şi ne-a poftit înăuntru librarul
care apăruse acolo ca printr-o minune
unii nerăbdători l-au întrebat dacă nu cumva are carioci
da
din alea negre a răspuns
şi ni le-a dat cu mare-ncântare
deoarece le avea crescute în degete şi tocmai ce-l dureau foarte tare
după aceea ne-am pus pe treabă
a început să ne fie bine zâmbeam
iar fiindcă timpul trecea mult mai repede
pe dată s-a înserat
şi mai erau atât de puţine cuvinte pe lume
încât abia de ne mai vorbeam
era de ajuns să dăm din mâini şi ne înţelegeam
apoi nu am mai dat nici din mâini
unul le tăiase din greşeală
asta am priceput când a clipit şi i-a curs o lacrimă
una singură fiindcă un altul le-a şters cu gândul pe următoarele
iar într-un târziu am văzut cu uimire cum dispăreau de lângă noi
scaunele mesele cărţile pereţii acoperişul librăriei
străzile şi întregul oraş
chiar cerul a dispărut cu tot cu păsări
şi câte stele am putut vedea atunci cu ochiul liber
însă cuvântul moarte tot mai era la locul lui
şi tremura din toate literele singur pe pagină
iar nouă ni s-a făcut milă şi i-am spus
nu-ţi fie teamă te iubim
atunci s-a ridicat timid în genunchi apoi în picioare
ca o armonică s-a desfăcut
şi după ce i-au dat aripi cu mare bucurie s-a înălţat
ne făcea semne să-l urmăm
şi-abia atunci pieliţa vieţii s-a dat la o parte
am închis ochii
am văzut raiul ca şi cum am fi sub pământ
am zărit râmele
şi am plâns fără lacrimi de ne tremurau cămăşile
fiindcă ne bucuram că şi râmele ajung în rai
pe urmă am rămas fără încălţăminte fără haine
chiar fără unghii şi păr
am rămas goi doar cu carnea noastră curată
însă nu ne-a fost frig
nici nu ne-am ruşinat
eram cu toţii tineri
fericiţi ca la facerea lumii
întrucât dicţionarul era şi el gol
şi lumina universul întreg
având corola din pagini albe
iar pe noi
drept semne de carte

poezie de Valentin Busuioc din Oraşul văzut prin oglindă
Adăugat de Valentin Busuioc
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eră determinantă

Era aceea a adus dintru început
mutaţii generice
sub auspicii generale
era aceea era o fereastră cu dichis
tainică şi emergentă
spontană cu reflex înnăscut
consacrată din cuante definitorii
era era un portal
de trecere între lumi
purta elogiul vremurilor
mult peste timpuri
am denumit-o opţional
fiica preferată a lui Cronos
era acea era tare demult
dinaintea erei noastre
şi dinainte de Hristos
s-a închis preventiv cu ivăre
şi s-a deschis numai simptomatic
sporadic se mai întrezăresc din ea
ecouri şi amprente
pe alocuri mutaţii genetice
în structura genomului uman
structura ei predominantă
s-a risipit în praf de stele.

poezie de David Boia (14 februarie 2018)
Adăugat de David Boia
Comentează! | Votează! | Copiază!