Pe pământ

Pe acest Pământ al nostru
Rotitor şi material
Ceva, fără îndoială,
E greşit fundamental.

E prea multă răutate
Oamenii sunt învrăjbiţi
Nu mai ştiu ce e virtutea,
Sunt rebeli şi ipocriţi.

Dacă am pleca pe Marte
Sau pe Venus ori pe Lună
Oare am putea să facem
O lume cu mult mai bună?

Sau ar fi mai indicat
Să sărim ca o gazelă
Printr-o gaură de vierme
Într-o lume paralelă?

Dar o să ne fie dor
De acest Pământ de vis
Unde totuşi am putea
Să trăim ca-n Paradis.

poezie de Octavian Cocoş (21 august 2020)
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dor

Undeva, cândva, într-o lume mai bună
Trăiam fericit şi pluteam în Lumină
Nu simţeam că în jur norii negri se-adună
Şi voi fi aruncat într-o lume străină.

Dar soarta e crudă, nu te-ntreabă ce-ţi place
Dacă vrei să trăieşti în văzduh sau mizerie
Căci ea toate le face şi apoi le desface
Şi te-mpinge din cer înapoi în materie.

Că aşa-i de când lumea, noi suntem văpăi
Fără milă alungate din tărâmul cel sfânt
Ne închidem în trupuri, devenim buni sau răi
Şi-amintirea ne-o pierdem când venim pe Pământ.

Însă-n mine, ascuns, mai există un dor
Ce mă-mpinge să merg înainte mereu
Şi îl simt neîncetat, de mi-e greu sau uşor
Este dorul de casă şi de Dumnezeu.

Iar o voce în suflet îmi şopteşte plăcut
Că deşi pe Pământ nimeni nu-i fără vină
Dacă pot să iubesc, să fiu bun, să ajut,
Voi ajunge într-o zi să mă-ntorc în Lumină.

poezie de Octavian Cocoş (31 iulie 2020)
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vis... demult

Poate ploaia cade când prea multă-i secetă şi
de atâta arşiţă nu ne mai simte pământul, poate
de atâta foame nu mai simţim iubirea, poate nu
mai suntem... ne e mult... mult prea secetă!

Poate toamna domină iubirea, poate moartea
domina iubirea, poate,, carnea vie" să fie prea
moartă, oasele prea şubrede, cine poate ştie,
poate câteva scânduri sunt bătute-n cuie!

Nu ştiu, nimeni nu poate a şti când cad din
temeli... visele ori vieţile, cât am decăzut şi nu,
nu am reuşit a ne iubi, nu ştiu a regreta, cine
m-a adus, bătut în piept, chiar nu înţeleg, chiar...

Pot să mă reîntorc ori pot să plec, nu mai dor,
nimeni nu doare, aş fi spus de fericire... unde e,
unde ne doare, ce iluzie... ce timp pustiu, sunt...
devin absent, cine, cine te-ar mai vrea fecioară?!

Nimeni, nici Eu, îmi ajunge carnea toată
desfătată, desfirată, buză încreţită, tremuri
inimi, baţi în piept, suflet de oţel până dai în
fiert, cât mă fierbi, cât mă omori, nu te port...

Ai uitat de portul meu, de sărutul interzis, te-ai
pierdut pe acest pământ, Eu... sunt Cer acum,
Tu... chiar de nu ştii de Lună, Eu sunt de pe
acest pământ, Tu nu mai eşti demult... Lună!

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cât trăim pe acest pământ

Cât trăim pe acest pământ
Mai avem un lucru sfânt,
O câmpie, un sat natal,
O clopotniţă pe deal.

Cât avem o ţară sfântă,
Şi un nai care mai cântă,
Cât părinţii vii ne sunt
Mai există ceva sfânt.

Cât pădurile ne dor
Şi avem un viitor
Cât trecutu-l ţinem minte
Mai există lucruri sfinte.

Cât Luceafărul răsare,
Şi în cer e sărbătoare,
Şi e pace pe pământ,
Mai există ceva sfânt.

Cât avem un sat departe
Şi un grai fără de moarte
Cât ai cui zice părinte,
Mai există lucruri sfinte.

Cât durea-ne-vor izvoare,
Ori un cântec ce dispare,
Cât mai avem ceva sfânt
Vom trăi pe-acest pământ.

poezie clasică de Nicolae Dabija din Aripa sub cămaşă (17 august 1989)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-e dor...

Mi-e dor...
Mi-e dor de tot ce ar fi putut să fie
Mi-e dor de viaţă, ca de bucurie.
Mi-e dor de tine, vis neîmplinit
Mi-e dor de clipa fără de sfârşit.

Mi-e dor de vise care-s împlinite
Mi-e dor de taine nedescoperite.
Mi-e dor de tot ce e frumos pe lume
Mi-e dor de mine şi mi-e dor de... Tine.

Putea să fie, dar păcat, n-a fost
Acum, când îmi doream mai mult un rost
Unde am greşit şi ce-am cerut eu oare?!
Lasă-mi măcar speranţă-n inima ce doare.

Rămâne doar o amintire dragă
E trist, dar pentru o viaţă-ntreagă...
Iubire veşnică de tu vei dărui,
Dragoste nemărginită vei găsi.

poezie de Mariana Simionescu (10 septembrie 2011)
Adăugat de Mariana Simionescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

N-am să tac

Tu spui că sunt o enigmă vie...
Că pot cu gândul mereu scrie.
Că sufletul îl am prea apăsat,
Că nu prea cred să fiu salvat.

E drept ai uneori dreptate,
Nu pot să tac, vorbesc de moarte.
Dar oare tot ce ne înconjoară...
E adevăr... sau apă chioară?

Cum pot să tac... când tot e strâmb?
Când n-avem loc pe acest pământ.
Că fără milă îl călcăm,
Nimic nu vrem ca să salvăm.

Noi suntem nişte trădători.
Pământul ne-a primit cu flori
Cei care mâine vor veni
Pe ce pământ vor mai trăi?

Ei unde oare vor pleca
Dacă pămînt n-o exista?
Gândiţi şi daţi-mi un răspuns
O viaţă aveţi... şi nu-i deajuns.

Sunt cred... cel mai înverşunat,
Dau foc la tot ce e stricat.
Sunt chiar furtună în deşert,
Şi vreau pământ fertil nu sterp.

Îmi spui să cred că voi răzbi...
Şi dragoste voi întâlni...
Speranţa mea... un vis pierdut
Cum să o iau dela'nceput?

Probabil s-o schimba ceva...
Când eu... nu voi mai exista.
Nu pot să tac e prea târziu,
Mi-e teamă de ce pot să scriu.

Mi-e teamă... chiar şi să vorbesc
Pot multe inimi să rănesc.
Aşa că tac şi mă ascund
În jur e Răul până-n fund.

E seară... v-am cam pluctisit,
Am spus doar ce eu am gândit.
Vă mulţumesc anticipat
Nu tac... dar totuşi am plecat!

poezie de Ioan Cojocariu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un vis în vis

Te sărut pe frunte-acum!
În ora-n care-ncepe sau se termină-un drum,
Lasă-mă să-ţi mărturisesc, nicidecum
Tu n-ai greşit atunci când ai zis
Că zilele vieţii mele-au fost un vis;
Iar dacă speranţa a zburat departe
Într-o zi sau într-o noapte,
Într-o nălucire sau în niciuna,
Ea nu-i, oricum, pierdută pentru totdeauna?
Tot ce vedem şi simţim pe-acest pământ,
E numai un vis în vis şi-atât.

Stau în mijlocul urletelor mării
Pe ţărmul tormentat de val, de briciul sării,
Şi strâng în palma mâinii mele
Firele de nisip aurii ca nişte stele –
Cât de puţine! Şi, totuşi, ele-mi scapă
Printre degete în apă,
Iar lacrimile-şi fac culcuş sub pleoapă.
O, Doamne! N-aş putea să le mai ţin,
Dacă strâng pumnul, câtuşi de puţin?
O, Doamne! N-aş putea salva măcar un fir
De valul care vine, neînduplecatul zbir?
Tot ce simţim şi vedem pe-acest pământ,
E numai un vis în vis şi-atât?

poezie celebră de Edgar Allan Poe, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cine sunt eu...

Pentru lume sunt doar o piesă
Pe această imensă masă de şah.
Un pion nevinovat amestecat
În planurile vieţii,
O frunză neînsemnată
În acest copac uriaş...
Dar poate, pentru cineva,
Sunt mai mult de atât.
Poate sunt răsăritul
Care îi aduce lumină în viaţă,
Sfidând puterea întunericului...
Sau poate doar un fior
Care îi tulbură noaptea somnul...
Nu ştiu cine sunt...
Sau poate nu vreau să ştiu
De frica a ceea ce s-ar putea sa aflu.

poezie de Elisa Mihaela Iordache
Adăugat de Marina Dinescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

N-aş putea...

Ce-aş putea eu oare, oare ce-aş putea
Dacă n-ai fi, Doamne, Tu de partea mea
Ce-aş putea eu una pe acest pământ
Daca n-ai fi, Doamne, lângă mine, Sfânt?...
Cum aş face faţă ceasului cel rău
Dacă nu m-ar ţine un cuvânt de-al Tău?
Ce comori de vise aş putea să-adun
Dacă n-ai fi, Doamne, Tu atât de bun?...

Ce-aş putea eu, oare, să zidesc aici
Dacă n-ai fi, Doamne, Tu ca să ridici...
Care flori din câmpuri le-aş culege eu
Fără indurarea Ta de Dumnezeu.

Şi prin ce putere aş putea lupta
Dacă n-aş primi-o chiar din mâna Ta?
Aş putea-n lumină să mai cresc un pic?
Fără Tine, Doamne, n-aş putea nimic...

poezie de Adriana Cristea
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cerşetor

De când am venit pe lume
Toţi cerşim fără oprire,
Bani, favoruri sau renume,
Sănătate şi iubire.

Omul ar putea să fie
Împărat nemuritor,
Dar secretul nu îl ştie
Şi rămâne cerşetor.

poezie de Octavian Cocoş (10 septembrie 2020)
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cândva-n univers...

Mi-ar plăcea să plec în univers,
Să putem găsi un alt sens,
Fiecare dintre noi e un individ
Şi nu ne place să trăim în vid.

Dacă am da viaţă universului,
Tot omul ar fi-n largul lui,
Cu mare plăcere ar pleca
Şi pe-o altă planetă ar ateriza.

Nu ştiu totuşi dacă ar putea,
Să-şi lase aici toată viaţa sa,
Aici pe pământ toate au viaţă
Şi nu cred că e mai bine plutind în ceaţă.

Dacă se întâmplă ceva cu pământul,
Atunci ne vom lua avântul
Către alte stele dacă am putea,
Să fie pentru noi libertatea.

poezie de Eugenia Calancea (4 noiembrie 2019)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

nu e nimic bătut în cuie
doar ideile noastre sunt fixe
şi învechite

să ne imaginăm o lume paralelă
în care trecutul se scrie
pe ciorne

nişte versuri despre amanţi
şi o ultimă noapte
de dragoste

nu te apropia prea mult
de acest adevăr
durerea poate fi molipsitoare

mama ei de viată
aş da cu ea de pământ
dar am călcâiele făcute praf

poezie de Carmen Secere
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec a la Prevert

Acum parcă îmi mai amintesc
De acest cântecel ciudat
Mult prea tomnatic şi uitat
Ca poezia lui Prevert.
Şi mi-era toamnă adâncă-n suflet,
Trist visam lângă felinar.
Tu erai moartă-n faţa uşii
Şi îngropată sub frunzar.

M-aş mai putea oare întoarce
Cu acest cântec de plictis
Morbid nu îmi mai este-n suflet
Şi-am devenit mai optimist.
Dar dacă întinde iarăşi toamna
Trena-i de frunze, arămie,
Încep să plâng şi să mă tângui
Şi să mă mor din nou în mine.

Azi nu mai pot, ce-aş mai începe,
Viaţa mea a fost cândva,
Prevert mi-nchide ultima uşă
Din toamna şi din iarna sa.
Dar acest cântec mă mai poartă
Prin vara ca un labirint,
Sunt mort deja, pierdut de lume
Şi-n focul verii sunt doar frig.

cântec interpretat de Serge Gainsbourg, muzica de Serge Gainsbourg, versuri de Serge Gainsbourg, traducere de Luminiţa Soare
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cel ce iubeşte mai mult

Mă uit în sus la stele cum cresc şi-apoi cum scad
Şi ştiu că nu le pasă dacă ajung în iad,
Dar pe pământ noi credem că asta e normal,
Căci mult mai mult ne temem de om şi de-animal.

Şi ce-am putea să facem de stelele-ar luci
Cu multă pasiune, iar noi nu am simţi?
Deci dacă afecţiune egală nu găsesc
Voi fi acela care mai mult să te iubesc.

Şi-aşa cum mă consider un mare admirator
Al stelelor ce-n tihnă-şi urmează drumul lor
Eu aş putea să spun că orişiunde aş fi
Îmi este dor de una în fiecare zi.

Iar dac-aceste stele vor dispărea într-o seară
Aş şti să privesc cerul precum odinioară,
Deşi e beznă adâncă, sublimă şi totală,
Chiar dacă asta cere un pic de osteneală.

poezie de Wystan Hugh Auden, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonya: Spune-mi, Lucian, nu-i aşa că-i mai frumos la voi, pe Terra, decât aici, la noi?
Lucian: Depinde. E frumos şi acolo, dar şi aici, însă n-are rost să facem asemenea comparaţii, deci nu e bine să abordăm acest subiect. Amândoi ştim foarte bine care anume sunt diferenţele sau mai bine zis, diferenţa, unica, singura existentă, sau măcar cea mai importantă. Restul... E mai puţin relevant.
Sonya: Ai dreptate. Spune-mi, nu ţi-e dor de planeta ta?
Lucian: Ba da, evident. Dar nu-i indicat să-mi aminteşti acest amănunt.
Sonya: Totuşi, presupun că în acest moment ai vrea să fii acolo, pe planeta ta. Nu-i aşa că aici te-ai plictisit deja?
Lucian: Nu m-am plictisit încă, deşi... Te rog, să nu mai vorbim despre asta. E normal să-mi fie dor de planeta mea, însă nu pot spune că nu m-aş simţi bine aici.
Sonya: Eşti drăguţ; foarte amabil, subtil...

replici din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când viaţa aleargă ca o gazelă

Când viaţa aleargă ca o gazelă
Toate-s schimbate, si noi ni sunt toate
Trăim de o vreme-ntr-o lume tembelă,
Grăbindu-ne parcă spre eternitate.

Inchişi mereu ca într-o citadelă,
Ne amăgim, merg toate ca pe roate,
Când viaţa aleargă ca o gazelă
Toate-s schimbate, si noi ni sunt toate.

Telefonul în dreapta, în stanga-o umbrelă
Nici nu mai ştim, de e zi sau e noapte,
De ce n-am plecat pe o caravelă?
Să uit, să ascult ale-oceanului şoapte,

Când viaţa aleargă ca o gazelă.

rondel de Alex Dospian (decembrie 2014)
Adăugat de Alex Dospian
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lia: Luci, nu vreau să te supăr...
Lucian: Nu m-ai supărat deloc... Deci, sunt comandantul. Acum, aici, da, sunt. Ai dreptate! Şi ce-i cu asta? Crezi cumva că, fiind comandantul misiunii, nu m-aş putea îndrăgosti? Sau că nu mi-ar fi permis acest lucru? Comandant sau nu, la urma urmei, sunt doar o fiinţă umană, ca toate celelalte; am totuşi, sentimente! Nu sunt insensibil! Sau îţi închipui că în cazul meu, nu e posibil?! Ce crezi tu, de fapt, despre mine? Că sunt un monstru, incapabil de a avea sentimente, ca oricare alt om? Sigur, doar tu i-ai băgat în cap fostei tale colege de cameră, Ly, că aş fi un tip rău, foarte rău... Deci, sunt rău, nu-i aşa?! În ce sens sunt oare rău?!
Lia: Luci, te rog... Ceea ce i-am spus atunci colegei mele de cameră, Ly, a fost doar o greşeală din partea mea. N-ar fi trebuit să-i fi spus nimic, ea nu avea cum să înţeleagă...
Lucian: Cum să înţeleagă, ce?!
Lia: Anumite chestii.
Lucian: Anumite chestii?! Nici eu nu înţeleg acele anumite chestii. Deci, nu crezi că aş putea fi îndrăgostit, mai exact, nu crezi că aş putea fi îndrăgostit de tine. De ce oare?! Doar pentru că sunt comandantul? Asta e o aberaţie! Atunci, de ce, totuşi?! Crezi că-mi este interzis să fiu îndrăgostit, sau mai exact, să fiu îndrăgostit de tine?! Ăsta să fie motivul? Am greşit cu ceva, îndrăgostindu-mă de tine?! Pentru că, dacă doar asta-mi e greşeala, atunci nu regret deloc, nimic...

replici din romanul Proxima, Partea a-IV-a: "Adio, Proxima!" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Luminile lumii sunt stinse

Luminile lumii se sting,
Mai sclipesc câteva prin cetate,
Armate mondiale înving,
Generaţii sub spectrul lui Marte.

Aş fi vrut să trăim ca-n trecut,
În lumina Cetăţii Eterne,
Conjuraţii conspiră tăcut,
Să ne prindă-n capcane moderne.

Te mai am, te mai vreau, cum să nu?
Dar minunile lumii sunt stinse,
Şi le vezi uneori numai tu,
Prin cetăţi, cu luminile-aprinse.

Suntem totuşi doar doi străini,
Ne striveşte apusul ce vine,
Mai aprind împăraţi bizantini,
Candelabrele gintei latine.

Te mai vreau, te mai pot, te mai simt,
Dar ne sting conspiraţii mortale,
Reaprindem lumini pe Pământ,
Luceferi în cetăţi ancestrale,

Care eu, care tu, care noi,
Mai veghează în noapte ruina?
Au rămas pe Pământ doi strigoi,
Prin cetăţi să aprindă lumina.

Mă mai ierţi, mă înşeli, te mai iert,
Peste lume se trage cortina,
Aşteptăm într-un secol incert,
Un profet să aprindă lumina,

Te iubesc, te iubesc, cum să nu?
Dar luminile lumii sunt stinse,
Şi-am rămas pe Pământ eu şi tu,
Să veghem candelabrele-aprinse.

Pentru noi se trezeşte-un apus,
Pe Pământ un apus mai răsare,
Când cocorii luminii s-au dus,
Semănăm prin amurg felinare.

Iar lumea dacă nu ne mai vrea,
Cu lumini condamnate la moarte,
Te invit să plecăm, draga mea,
Luminând pe planeta lui Marte...

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prietenul de pe Pământ

Iubirea mea, tu eşti minunea
Ce-mi luminează-un Univers!
Mai bună-mi pare (astăzi) lumea
Eşti Armonie-n cânt şi-n vers.

Căci sunt îndrăgostit de tine,
Eşti trup şi suflet şi eşti gând.
Prin ochii mei pătrunzi în mine,
În ochii tăi eu mă scufund.

Porţi chip angelic de fecioară,
Ai trupul unui trandafir.
Sufletul tău este-o comoară,
Sunt mai bogat că un emir.

Când am plecat prin galaxie,
Cu destinaţia Pământ,
Nu bănuiam ce-are să fie,
Că nu voi mai putea să cânt.

Mi-a spus-o însuşi Creatorul
C-am să trăiesc câteva vieţi,
Până îmi voi găsi amorul,
Pe mine (oare) mă aştepţi?

"Nu tot ce zboară se mănâncă!"
Nici ce-i frumos este şi bun...
Tu eşti o lume într-o nucă.
Dacă te vreau, eu sunt nebun?

Cât e de importantă coaja?
Doar miezul trebuie să-l strâng.
Dacă te pierd, se pierde vraja
Şi-atunci degeaba-ncep să plâng..

Iar de va fi că înc-o dată
Să mă renasc pe-acest Pământ,
Nu tu vei fi cea vinovată
De toate relele ce sunt!

Tu eşti micuţa mea prinţesă,
Eu ştiu că vei rămâne vis!
Nu astă lume nu ne lasă...
Noi ne-ntâlnim în Paradis!

Ai fost şi vei rămâne încă
"Prietenul de pe Pământ"
Când eşti cu mine sunt o stâncă,
Când tu nu eşti devin mormânt.

Dar noi suntem o galaxie
De sentimente şi de dor!
Să te urăsc că eşti Femeie,
Să nu-l ascult pe Creator?

Deşi îmi pare crudă soarta,
Nu pot să fiu un răzvrătit!
Nu voi că eu să închid Poarta
Ce duce către Infinit!

Rămânem două emisfere,
Care îşi au propriul destin
Închis în trupuri efemere...
Tu mă aştepţi? Eu am să vin?

poezie de Daniel Petrişor Dumitru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mama pământul...

Mi s-a spus adesea
că e nevoie de totul
pentru a face o lume...
dar uităm de multe ori
că este nevoie de o lume
pentru a face totul!
Prea mulţi oameni uită de asta
şi dispreţuiesc
acest leagăn al vieţii
atât de frumos,
acest pământ hrănitor
ca o mamă a tuturor
care ne sprijină câte un pic
în fiecare zi a vieţii noastre,
iar în adâncul inimii noastre
acest sentiment ne îndeamnă
şi ne conduce să trăim veşnic
în pasiune, în armonie
şi cu dorinţa de a iubi pur şi simplu.

poezie de Eugenia Calancea (27 octombrie 2018)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce-ţi pasă, tinere poet? De ce vrei tu să ştii cine sunt şi de unde vin eu?... M-am născut, ca şi tine, în valea plângerii şi toţi nefericiţii care se târăsc pe pământ sunt fraţii mei. Aşadar, este oare atât de mare acest pământ, pe care îl cuprinde un singur gând şi pe care o rândunică îl înconjoară în numai câteva zile? Ce poate fi atât de ciudat şi de misterios într-o existenţă ome­nească? Ce influenţă atât de mare crezi tu că ar avea o rază de soare căzând, mai mult sau mai puţin vertical, peste creştetele noastre? Haida-de! Toată lumea aceasta este foarte departe de soare — este o lume foarte rece, foarte palidă şi foarte îngustă, întreabă vântul câte ore îi trebuie ca s-o răscolească de la un pol la altul.

citat celebru din romanul Lelia de George Sand
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!