La fântâna părăsită...

La fântâna părăsită
Stă şi plânge-a mea măicuţă
Ar vrea apă ca să bea
Dar... n-o lasă puterea!...

Vacile trec însetate
Cine,, Doamne" să le-adape!??
Au murit din sat... bătrânii
Ruginit lanţul... fântânii...

Pe uliţi câinii mai latră
Când mai zbiară câte-o.. vacă.
Uluci proftite în gard
Una câte una cad...

E îmbătrânit tot satul
Fură unul de la altul.
Nu mai vezi un copilaş
Au fugit toţi la oraş...

Unde-i viaţa de la ţară
Cu traiul de-odinioara,
Çând eram mici cât un fus
Ne jucam toţi... pe ascuns?

Zidul e crăpat la casă
N-ai ce mai pune pe masa!
Geamul de la casă spart
Velinţe rupte pe pat...

Mama stă şi ne aşteaptă
Zi de zi plânge la poartă
Se uită pe drum la vale
Şi plânge mereu cu... jale...

poezie de Constantin Chelaru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lacrima neamului

aveam aici, odată, o ţară minunată
străini acum în propria casă
casa nu mai este casă şi masa nu e masă
plâng la noi copiii în vatră
ne fug oameni de prin sate
plânge codru, latră câinii
nu e nimeni, doar jupânii
plâng oraşele pustii
aici lacrima iar plânge
suferinţă e în toate
plâng şi sufletele moarte din morminte despuiate
am ajuns neam uitat în pribegie
cine ştie, de mai ştie
vino Doamne să ne vezi
suntem morţi, mai suntem trezi
plânge azi pământul tău
că'i e dor de neamul său
ţipă în zadar Carpaţii
marea e azi lacrimă nestinsă
curg şi gânduri şi păcate
se revarsă peste toate
secole la rând am rezistat
în tăcere adâncă şi durere multă
crede omule în tine
nu în vise inutile şi sterile
dă-mi Doamne puterea
să păşesc la sânul tău
viaţa asta eu o dau la Dumnezeu
ţara mea, unde este, mai este
asta întreb în drumul meu
drum croit în miii de ani
de oameni dârji, puternici cu credinţa sfântă în suflet
oameni mari ce au clădit odată
ţara asta minunată
limba noastră'i o cetate
cerul mai albastru pare
vatra noastră este goală
pleacă copiii de la şcoală
unde'i mama, unde'i tata
unde eşti tu, Românie
este plâns acum în ţară
toţi ne fac azi de ocară
plâng şi oasele'n morminte
latră lupii în codrii iară
au ieşit iar la vânare
plânge Oltul, ţipă Mureşul a jale
Dunărea se pierde în mare
de la Prut, Siret sau Tisa
este plânsul neamului dumnezeiesc
se adună strop de apă într-o lacrimă de sânge
vom avea şi noi o zi
poate azi sau niciodată
când vom învia în toate

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă românilor duşi din ţară

Casa bătrânească are în firidă
Un bătrân ceasornic... Mama toarce-n tindă.
Tata lung se uiră de-a-i veni feciorul.
Mama lăcrimează... Cât de mare-i dorul!
Ciutura fântânii lacrima adapă,
Nimeni nu mai vine c-o cană de apă.
Ce străin e satul! Ce stingheri bătrânii!
Au plecat în lumea largăă toâi românii...

Casa bătrânească are în firidă
Simfonia vieţii - lume împărţită
În bătrâni şi tineri... Bătrâni ce-au rămas,
Pe glia străbună, să facă popas.
Tineri ce în lupta lor cu sărăcia
Au plecat departe... Unde-i România?!
Unde-s munţii falnici?! Morminte şi fraţi,
Părinţi şi prieteni, toţi au fost uitaţi.

Un bătrân ceasornic... Mama toarce-n tindă...
Merii dau în floare, pâinea-i aburindă,
Ia strămoşască şi fota străbună
Strălucesc înseară-n limpeziri de lună.
Iaarba-abia răzbate... Păsări în alai
Plâng cuvântul, portul şi dulcele grai.
Ruginite lanţuri îşi scrâşnesc durerea...
Vise-ncătuşate ne mai sunt averea.

Tata lung se uită de-a-i veni feciorul,
Plânge şi suspină, noaptea nu-l ia somnul,
Se gândeşte poate c-o veni vreodată
Ceasul ca să plece şi scumpa lui fată
Dusă prea departe, dusă-n ţări străine
N-are s-o mai vadă. Poate nu mai vine!
Toate aste gânduri, nu-i dau pace, iată!
Numai sărăcia este vinovată!

Mama lăcrimează... cât de mare-i dorul!
Toarce şi se roagă, o răzbeşte somnul.
Pe obrazu-i aspru, lacrima străluce
Când în pat se pune, tristă, să se culce.
Are în arendă câteva pogoane.
Cu atât cât are, n-o muri de foame.
Sălcii plâng în poartă, singurii din sat,
Sunt bătrâni, părinţii ce vi i-aţi lăsat.

Ciutura fântânii lacrima adapă,
S-a ciuntit, vezi bine, lama de la sapă.
Ornicul durerii sună-n valea mare...
Nimeni nu mai vine, cineva mai moare!
Ne-au plecat copiii, ni-i pustie casa,
Lăcrimat ni-i chipu,-nlăcrimată faţa.
Paşii ard pe drumu-ntoarcerii acasă,
Viaţa nu mai este la fel de frumoasă.

Nimeni nu mai vine c-o cană de apă,
În străinătate toată lumea pleacă.
Au uitat de toate... pământul străbun
Nu mai e averea nici unui român.
Codrii plâng şi ciute sânge sorb, de sete.
Plâng amar părinţii! Şi şi-au prins în bete,
De la Bobotează, busuioc. O fi
De-o da Domnul Mare, pruncii de-or veni.

Ce străin e satul! Ce stingheri bătrânii!
Oh, ce tristă viaţă! Au plecat românii...
Se apleacă grâul, pâinea li-i amară
Şi românii iarăşi se întorc în ţară.
Sărută pământul, mâna mamei lor
De lacrimi udată, chipul ars de dor...
Îşi sărută tatăl - cumpănă şi vis,
Mâna tremurândă ce-n tăceri le-a scris.

Au plecat în lumea largă toţi românii,
A singurătate parcă urlă câinii.
Cine să mai vină?! Poarta-i încuiată...
Nu mai eşti măicuţă. Nici tu nu eşti, tată!
Doliul doar se zbate - inimă pustie.
La căsuţa voastră, cine să mai vie?!
Doar pământul care mă hrănea, copil,
Mă aşteaptă încă, părinţi, să revin.

Au plecat în lumea largă toţi românii.
Ce străin e satul! Ce stingheri bătrânii!
Nimeni nu mai vine c-o cană de apă.
Ciutura fântânii lacrima adapă.
Mama lăcrimează. Cât de mare-i dorul!
Tata lung se uită de-a-i veni feciorul.
Un bătrân ceasornic... Mama toarce-n tindă...
Şi tăcerea doare-ascunsă în firidă.

P. S.
Sărutmâna mamă, sărutmâna tată!
Din străinătate am venit... Mă iartă
Binecuvântare dă-mi, măicuţa mea!
Iartă-mi! Iartă-mi, tată, nu voi mai pleca.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mortul viu

Bate omu-n poartă noaptea,
Câinii latră neîncetat;
El gălbui ca lumânarea
Pasuʼ înapoi şi-a dat.

Se întreabă ce-i cu sine,
De ce lumea l-a uitat
Şi cu durere s-apleacă
Spre un nume scris în gard.

Iar se uită lung la casă
Ca şi de atâtea ori
Şi întinde mâna-i ceară
Şi priveşte către nori.

Nimeni nu deschide uşa,
Nimeni glas n-a auzit
Şi stau toţi culcaţi în casă...
Pază-i viaţa ce-a trăit.

El tăcut se-ntoarce acuma
Spre un drum întunecat...
Cimitirul îl aşteaptă,
Toţi ai casei l-au uitat.

poezie de Marina Geanina Voinea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Părăsiţi

Stinsă-i para lumânării
De pe lespedea de piatră
Şi bătrânii, bieţi, alături,
Tot mai stau uitaţi la vatră.

Luna trece şura popii,
Luminând în drum pridvorul -
Pipa moşului nu arde,
Baba şi-a uitat fuiorul.

Doar târziu, când prind mai aprig
În vecini să latre câinii,
Ei tresar, se văd în faţă
Şi plâng amândoi bătrânii.

Câtă jale le-a fost scrisă!
Doi feciori aveau la casă...
Unu-i mort de astă-toamnă,
Altul stă cu domni la masă.

poezie celebră de Octavian Goga
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sărăcenii? Un sat cum Sărăcenii trebuie să fie. Ici o casă, colo o casă... tot una câte una... Gardurile sunt de prisos, fiindcă n-au ce îngrădi; uliţă este satul întreg. Ar fi prost lucru un horn la casă: fumul află cale şi prin acoperiş. Nici muruiala pe pereţii de lemn n-are înţeles, fiindcă tot cade cu vremea de pe dânşii. Câteva lemne clădite laolaltă, un acoperiş din paie amestecate cu fân, un cuptor de imală cu prispa bătrânească, un pat alcătuit din patru ţapi bătuţi în pământ, o uşă făcută din trei scânduri înţepenite c-un par cruciş şi cu altul curmeziş... lucru scurt, lucru bun. Cui nu-i place să-şi facă altul mai pe plac.

citat celebru din nuvela Popa Tanda de Ioan Slavici (1874)
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Colind

O, brad frumos
Al tinereţii mele,
Nu te-am avut nicicând
Împodobit cu stele.

Nici globuri n-am avut prin casă,
Puneam câte ceva pe masă...
Ne bucuram de sărbători,
Când pe uliţe, auzeam colindători.

La răscruci de drum fugeam,
Aveam toţi gutui la geam.
În odaia de la drum
Ţineam porcul de Crăciun.

Iar la streşini atârnaţi
Erau metri de cârnaţi.
De Crăciun şi Anul Nou
Mama ne dădea cadou,

Felii dulci de cozonac
Şi mâncam cu toţi de drag.
Acum totul e schimbat,
Nu mai mâncăm cozonac.

Bradu-n casă împodobit
Ne urează bun venit.
Nu mai e ca altădată
Să mergem din poartă-n poartă.

Iar în prag de sărbători
Să primim colindători...

poezie de Constantin Chelaru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sat

în drum, o pasăre ciudată, şchioapă, legată cu o aţă
o împidică greu noroiul, să poată să plece către casă
un şoşon proptit în glod adânc, micuţ stă ţeapăn
copilul plânge îngheţat de frig, strigând cu voce disperată
e satul nostru vai şi amar, ce multe-ndură şi urlă a durere
de când aprope toţi primarii au vile şi viaţă cu avere

poezie de Viorel Muha (ianuarie 2009)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Casă cu cerdac

O casă ţărănească cu cerdac...
Un colţ de rai uitat într-un alt veac,
Un rai pierdut, ce astăzi ne-ar fi leac
În liniştea de raiuri care tac.

Un fel de mănăstire cu pridvor...
Doar vântul bate toaca în obor,
Şi-n ea plânge un sat întreg de dor,
Şi satul parcă e cât un popor.

O poartă arcuită a destin
Peste un car cu boi ce nu mai vin,
Rama icoanei unui neam creştin,
Sărut între pământ şi cer senin.

E lemnul ca pădurea, răcoros,
În piatră cântă râul unduios,
Fântâna pentru apă stă de scos,
Pe-aicea Dumnezeu a mers pe jos.

Pereţii albi şi groşi ca de chilii,
Şi, sub cerdac, gârliciul pivniţii,
Sub borte dorm butoaie razachii
Aicea poţi să mori, că iar învii.

Ne rătăcesc copiii prin străini,
Goniţi de-acasă de-ale noastre vini,
Se rup, prinse de ghete, rădăcini,
Aleargă-n sens invers după ciulini.

Iar noi murim în urma lor lăsând
Izvoarele pe sub fântâni plângând
Ori vreun orfan sărit de peste rând,
Inconştient, în satul gol râzând.

O casă cu cerdac – capăt de drum,
La ea ne-ntoarcem, vrând-nevrând, oricum,
Apă ne-ntoarcem, ori ne-ntoarcem scrum,
Sau poate-n câte-o seară, simplu fum.

poezie de Dragoş Niculescu din Săniile adâncului (1999)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Casa cu însemnul soarelui

Există o casă cu un soare pe poartă
În New Orleans, în oraşul meu,
O casă care a ruinat mulţi tineri sărmani
Şi, Doamne, unul dintre aceştia sunt eu.

Mama era croitoreasă
În casa-nsemnată şi-mi cosea jeans,
Tata dădea prea rar pe acasă,
Fiind unul dintre cei mai mari beţivi din New Orleans.

Un beţiv are o sticlă şi-o valiză
Şi o pereche de cărţi de joc,
Nu-i fericit decât atunci când bea,
Când uită de timp şi de noroc.

Mama are grijă de ceilalţi copii,
Să nu facă ce am făcut eu,
Trăieşte în casa cu însemul soarelui,
În păcate ce-o apasă greu.

Cu-n picior sunt aici pe peron,
Cu celălalt de-un tren mă agăţ,
Mă-ntorc înapoi la New Orleans,
Cu cătuşe şi lanţuri, cu tot.

Mă întorc cu memoria la New Orleans,
Cu sufletul rupt, într-o casă
Cu însemnul soarelui sculptat pe poartă,
Unde nimeni nu mă aşteaptă.

O casa cu un soare pe poartă,
În New Orleans, în oraşul meu,
O casă care a ruinat mulţi tineri sărmani
Şi, Doamne, unul dintre aceştia sunt eu.

cântec interpretat de The Animals, traducere de Luminiţa Soare
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pastel

Stau cu satul tot la poale
Şi mereu mă latră câinii,
Ca şi când l-aş fi furat.

Dar mai jos de sat, în vale
Broaştele îi cântă lunii
Intonându-i osanale...

Mie-mi bat în lampă fluturi
Cu aripe colorate
Suflete, nu mi te bucuri?!

poezie de George Ceauşu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Numai una!

Pe umeri pletele-i curg râu
Mlădie, ca un spic de grâu,
Cu şorţul negru prins în brâu,
O pierd din ochi de dragă.
Şi când o văd, îngălbenesc;
Şi când n-o văd, mă-mbolnăvesc,
Iar când merg alţii de-o peţesc,
Vin popi de mă dezleagă.
La vorbă-n drum, trei ceasuri trec
Ea pleacă, eu mă fac că plec,
Dar stau acolo şi-o petrec
Cu ochii cât e zarea.
Aşa cum e săracă ea,
Aş vrea s-o ştiu nevasta mea,
Dar oameni răi din lume rea
Îmi tot închid cărarea.

Şi câte vorbe-mi aud eu!
Toţi fraţii mă vorbesc de rău,
Şi tata-i supărat mereu,
Iar mama, la icoane,
Mătănii bate, ţine post;
Mă blestemă: De n-ai fi fost!
Eşti un netot! Ţi-e capul prost
Şi-ţi faci de cap, Ioane!

Îmi fac de cap? Dar las să-mi fac!
Cu traiul eu am să mă-mpac
Şi eu am să trăiesc sărac,
Muncind bătut de rele!
La fraţi eu nu cer ajutor,
Că n-am ajuns la mila lor
Şi fac ce vreau! Şi n-am să mor
De grija sorţii mele!

Mă-ngroapă fraţii mei de viu!
Legat de dânsa, eu să ştiu
Că am urâtei drag să-i fiu?
Să pot ce nu se poate?
Dar cu pământul ce să faci?
Şi ce folos de boi şi vaci?
Nevasta dacă nu ţi-o placi,
Le dai în trăsnet toate!

Ori este om, de sila cui
Să-mi placă tot ce-i place lui!
Aşa om nici vlădica nu-i
Şi nu-i nici împăratul!
Să-mi cânte lumea câte vrea,
Mi-e dragă una şi-i a mea:
Decât să mă dezbar de ea,
Mai bine-aprind tot satul!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lupul se mai învârte cât se mai învârte prin casă, doar a mai găsi ceva, dar nu găseşte nimic, căci iedul cel cuminte tăcea molcum în horn, cum tace peştele în borş la foc. Dacă vede lupul şi vede că nu mai găseşte nimic, îşi pune în gând una: aşază cele două capete cu dinţii rânjiţi în fereşti, de ţi se părea că râdeau; pe urmă unge toţi pereţii cu sânge, ca să facă şi mai mult în ciuda caprei, ş-apoi iese şi-şi caută de drum. Cum a ieşit duşmanul din casă, iedul cel mic se dă iute jos din horn şi încuie uşa bine. Apoi începe a se scărmăna de cap şi a plânge cu amar după frăţiorii săi.

Ion Creangă în Capra cu trei iezi
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O lacrimă fierbinte

Trezindu-mă cu chipul nins, în zori,
Încununată-n suflet de fiori,
Plecai pe drumul greu, stropit de ploaie,
S-ajung la mama care-şi plânge pruncul în odaie.

Era bolnavă şi slăbită de puteri,
C-o inimă zdrobită de dureri,
La Domnul se ruga-n lacrimi amare.
Cu ce-a greşit, blânda măicuţă, oare?!

Atunci, în starea ei de neputinţă,
Văzu salvarea-n pace şi credinţă.
Plângea măicuţa lacrimă şi jale,
Strigând la sfinţi, la Domnul, la icoane.
Cu ochii goi şi aţintiţi spre cer,
Cerea un strop de pace din eter.

Pe lume, Doamne, am avut fecior,
Cu chipul sfânt, cu voce de izvor,
Suflet curat... cu dragoste de mamă.
L-ai luat, lăsându-mi lacrimă amară.

Oh, Doamne Sfinte, ce greşeală, da.
mi-ai luat lumina, pacea, dragostea...

Privesc în ochii mamei şi îi citesc durerea.
Doamne, i-ai luat iubirea şi puterea.
Şi-ar da tot ce a strâns pe-acest pământ,
Să-i mai ajungă-odată la mormânt.

Dar n-are cum, puterea n-o mai lasă,
Stă ţintuită într-un pat, acasă.
Văzând din uşa casei ei, durerea,
Parcă şi mie mi s-a luat puterea.

Cu ochii-n lacrimi, parte-i sunt la dramă,
Că şi eu, Doamne, pe pământ sunt mamă.
De suferinţă nu mai am cuvinte...
Asta înseamnă să rămâi părinte.

Lacrimi fierbinţi la cimitir se varsă...
Mama, în gânduri, îl întoarce-acasă.

poezie de Livia Mătuşa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Abia te-ai dus

S-a înnorat şi cerul şi pământul...
Şi cerul şi pământul au apus...
Sunt sângerii şi sufletul şi gândul
De când te-ai dus, oh, da, de când te-ai dus...

Plouă pământul lacrimă amară
Mustind tăcut din cerul amărui...
Plouă şi-n mine şi căsuţa-ţi plânge...
Şi câinele ce azi e-al nimănui.

La poartă, mamă, scârţâie fântâna...
E şanţul ruginit şi obosit,
Iar casa ta cu lacăte e-nchisă,
Dar ele, scumpă mamă, n-au murit.

Abia te-ai dus... şi vezi?! Mi-e dor de tine...
În vânt se simte mângâierea ta.
Mi-aplec genunchiul şi te chem, măicuţă,
Dar piatra de mormânt e-atât de grea!

În ochii mei se oglindeşte doliul
Şi-atâtea amintiri, măicuţă bună,
Dar glasul astăzi, nimeni nu-l ascultă,
Tu nu mai poţi să mă mai strângi de mână.

Singurătatea te-a ascuns acolo
Unde în timpuri ne vom regăsi,
Trepte transcendentale urci, măicuţă,
Iar eu te plâng în fiecare zi.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Culorile sufletului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Celor de la "Falanga" care latră contra d-lui Lovinescu

O vorbă-au născocit bătrânii
Şi înţeleaptă ca nici una:
Cu cât mai sus se-nalţă luna,
Cu-atât mai tare-o latră câinii!

epigramă de Mircea Pavelescu din Epigramişti cu sau fără voia lor (1931)
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Abia te-ai dus

S-a înnorat şi cerul şi pământul...
Şi cerul şi pământul e-n apus...
Sunt sângerii şi sufletul şi gândul
De când te-ai dus, oh, da, de cândt te-ai dus...

Plouă pământul lacrimă amară
Mustind tăcut din cerul amărui...
Plouă şi-n mine şi căsuţa-ţi plânge...
Şi câinele ce azi e-al nimănui.

La poartă, mamă, scârţâie fântâna...
E şanţul ruginit şi obosit,
Iar casa ta cu lacăte e-nchisă,
Dar ele, scumpă mamă, n-au murit.

Abia te-ai dus... şi vezi?! Mi-e dor de tine...
În vânt se simte mângâierea ta.
Mi-aplec genunchiul şi te chem, măicuţă,
Dar piatra de mormânt e-atât de grea!

În ochii mei se oglindeşte doliul
Şi-atâtea amintiri măicuţă bună,
Dar glasul astăzi, nimeni nu-l ascultă,
Tu nu mai poţi să mă mai strângi de mână.

Singurătatea te-a ascuns acolo
Unde în timpuri ne vom regăsi,
Trepte transcendentale urci măicuţă,
Iar eu te plâng în fiecare zi.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noi sub destin

De nu plecam din satul meu
prin lumea largă, păcătoasă,
nu dam de mult amar şi greu
Şi sigur mi-ai fi fost mireasă.

Aveam trăsură cu doi cai,
o curte mare şi o casă:
o, fata mea cu păr bălai
şi-acum de tine-mi pasă!

Mergea la târguri uneori
să facem bani pe vite,
vindeam legume, lapte, flori
şi câte şi mai câte...

Mergeam la coasă, adunat,
pe luncă prin zăvoi...
nu mai duceam dorul de sat
şi-aveam copii şi noi.

La sărbători mergeam mereu
cu toţi la joc, la hora mare,
sau făceam rugi la Dumnezeu
şi aprindem o lumânare...

Dar uite că n-a fost să fie;
n-am dat de cel trifoi cu patru foi,
cu caii nu mă duc la fierărie
şi satul nostru plânge după noi!

poezie de Eugen Coţa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pensionarul cu card

Îi vine pensia pe card.
Bancomatu-i la oraş.
El stă rezemat de gard
Şi dă cardul la borfaş.
Borfaşul îi scoate banii.
El aşteaptă să-i aducă.
Îşi blesteamă omul anii
Şi plânge lângă ulucă.
Aşteaptă ziua şi noaptea
Să-i vină banii pe card.
Pe el îl pândeşte moartea,
Borfaşu-i râde peste gard.
Mai lipseşte ca să-i pună
Şi viaţa lui pe un card.
Atunci sigur, într-o lună,
Şi-ar da duhul, lângă gard.

poezie de Dumitru Delcă (26 iulie 2011)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

De satul meu bătrân

De satul meu bătrân îmi este dor...
Îmi amintesc de când eram fecior,
De casa şi de cumpăna fântânii,
De cum trudeau spre a trăi, bătrânii.

De obiceiuri din străbuni purtate
De plânsul şi de jalea de la moarte,
De bucuria nunţilor spre care
Copil, eu alergam cu-nfrigurare.

Îmi amintesc, îmi amintesc de toate,
De salcii ori de goana de pe drum,
Când îmi vedeam bunicii de departe...
În fumul vieţii parcă-i văd şi-acum...

Văd ca prin vis şi naţia română
Şi tricolorul fluturând spre-nalt,
Văd limpezimea apei din fântână
Şi-n plâns de dor şi de durere cad.

Spre transcendent văd alergând străbunii
Şi pică-n mine lacrimă de dor,
Căci au plecat din ţară toţi românii
Ne-având aici, de mult, vreun viitor.

Privind în jos, din înălţimi cu soare,
Văd renăscând biserica din vale,
Mormintele-nvelindu-se-n lumină...
Şi Doamne, simt puterea Ta divină!

Mă văd la focuri, alergând prin sat...
Văd tinereţea plină de păcat...
Văd ca prin vis şi nucul cel bătrân
Şi dintr-o dată iar mă simt român.

Dar vezi, îmi este talpa sângerândă
Şi-s paşii grei şi mâna tremurândă.
Pământul sfânt mă cheamă înapoi.
Trăiesc regretul celor mulţi ca voi!

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Drum de cuvinte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amintiri, amintiri, amintiri...

Pe masa cu trei picioare este-un boţ de mămăligă
Jos la vatră, pe jăratic, trebui' puiul să se frigă.
Dintr-un bol, mujdeiul duce aburi mirosind plăcut
Către toţi cei mulţi din casă, către-un trecător flămând.

Se aud foşnind porumbii dezbrăcaţi de chihlimbar
Şi pocnesc sub jalnic cântec înveliţi în strai de jar,
Cânt şi vers e şezătoarea, tihnă-n suflet, zumzet, pace...
Numai trecătorul singur, stă la drum şi plânge... tace...

Un suspin prelung se-aude! Plânge lumea, plânge codrul!
Teama-n râuri se prelinge... ploaia şi-anceput prohodul!
Dungi sfielnice,-argintate se coboară din genune,
Cerul este tot mai negru! Val de lacrimă şi spume...

O fântână de-ntuneric, o fântână de lumină...
Trecătorul bate-n poartă... cere apă şi odihnă...
- Milă fie-vă de mine! Da-ţi-mi loc într-o coşare
Şi-oi mânca ce am în traistă... Nu v-a fi cu supărare!

Sunt bătrân şi ploaia-mi pare peste umeii-obosiţi
Haină grea... Murdar sunt tare! Am pantofii-ngăuriţi!
- Omule bătut de vânturi, în acelaşi Dumnezeu
Ne încredem toţi deodată... Înţeleg cât ţi-e de greu!

Însă înc-un loc la masa noastră, astăzi e cinstire...
Domnul te-a trimis pe semne pentru-a noastră mântuire...
Poate pronia cerească ne-a lăsat semn, căci nicicând
N-am lăsat un om pe drumuri, însetat, gol ori flămând...

Dăm mărire lumii sfinte! Hai, pofteşte! Şi-om mânca
S-avem pace şi putere câte griji om îndura!
Darul ploii să ne fie, dar în suflete şi-n casă
Să ne binecuvinteze astăzi lacrima cerească!

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Amintiri, amintiri, amintiri...
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!