Vis de anemic

În cupa verde-a văii,
Noaptea se topeşte rece şi degrabă,
O boare răcoroasă, dar prea slabă,
M-a trezit prin uşa deschisă a odăii
Lumina limpezită-a zorilor

A început să piuie sfios şi cristalin în luncă.
E timpul minunat de muncă.
Cu toate că şoseaua doarme încă
Sub plapoma greoaie de praf neînceput,
Pe sub stâncă
Au şi pornit spre munte potecile înguste.
Se-ntinde-n mine proaspătă viaţa
Mi-s gândurile sprintene.
Ca mersul de lăcuste,
Şi sângele înviorat mi-aleargă-n vine

Cum şerpuie, prin ierburile mărunte,
Apa de şuvoi.
Soarele se urcă poate dincolo de munte.
Nevasta cu carne voinică
Îmi întinde cana de lut cu lapte
Şi braţul gol şi plin.
Fii binecuvântată, noapte.

poezie celebră de Camil Petrescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Duminică,
Soarele a înviorat dimineaţa
Se vedea cum primăvara a venit prea devreme
Căldura îngerilor pitiţi după mugurii
Ce abia aşteptau să plesnească în rod
Linia orizontului despica drumul
Plin de culoare ce urca spre munte
Vântul ca un şarpe îşi lăsa solzii aurii
Pe potecile ce duceau departe spre o lume a poveştii
La apus, Sfânta Duminică se ruga cu mâinile ninse
De linişte şi culoare.

poezie de Lorin Cimponeriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu îmi fortific somnul

Eu locuiesc un munte în care intru seara
prin uşa larg deschisă a jnepenilor suri
şi mă întind pe laviţa de piatră
mutilată de furia fulgerului
pe laviţa de piatră în care e-ngropată
ninsoarea neagră a insomniei mele
eu îmi fortific somnul şi el o piatră veche
rostogolită din culmea muntelui
spre ferigile văii
fereastra mea e mărul tăiat în jumătate
cu sâmburii ca două fecioare la scăldat
adorm în rădăcina copacilor bătrâni
mă scoală noaptea foşnetul coroanei

poezie clasică de Virgil Teodorescu
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noapte rece de toamnă

E o noapte rece de toamnă
Şi eu visez un vis frumos,
Dar vântul se plimbă pe străzi
Trist şi cam sfios.

E o noapte rece de toamnă,
O frunză cade din pom
Şi undeva departe,
Adoarme un pui de om.

E o noapte rece de toamnă
Şi se aude cum latră un câine,
Un cocoş sprinten ne anunţă
Că o nouă zi vine.

E o dimineaţă rece de toamnă
Şi eu m-am trezit din visul meu plăcut,
Privesc la geam şi mă mir
Cât de repede noaptea a trecut.

poezie de Vladimir Potlog (3 octombrie 2019)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Povestea stâncii

Povestea ei, povestea stâncii sumbre
ce plânge-adesea în pădure, sus,
în munte, când, venind prin ceaţă, umbre
coboară spre poiană, în apus,

e-atât de veche şi atât de tristă,
încât se spune rar, la focuri vii,
de către cei ce-n munte mai rezistă,
uitaţi de timp, de ceruri şi de fii:

Era odată-n munte veselie
la stâna c-o băciţă şi-un cioban,
în grija lor, aproape cu o mie
de oi crescute-n raiul dunărean.

Se bucurau, trăiau în libertate
şi se iubeau, munceau, iar viaţa lor
era cum nu credeau că se mai poate
mai bună, mai frumoasă, făr-un nor.

Şi-ar mai fi fost, dar, peste munte rege,
venit din depărtare, de curând,
era un urs ce n-a mai vrut să plece,
şi le lua mioarele, pe rând.

S-a întâmplat ca, într-o-anume noapte,
să îl înfrunte cu-arme ce-au avut
şi ea, şi el, şi câinii – toţi cei şapte –
Au fost învinşi, răniţi şi au pierdut.

Au îndrăznit, au înfruntat un rege
şi au plătit prea mult: durerea ei
de dincolo de ea, de orice lege,
de moartea lui ce-a transformat-o-n stei.

Iubirea ei mai străluceşte, încă,
în inima închisă într-o stâncă.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un sat de poveste

Se-nmoaie îngheţul şi iarna se duce
Iar viaţa palpită din nou,
Un vânt dezmorţit a pornit în uluce
Să fluiere ritm de tangou.

Se-agită în stoluri şi ciorile hâde,
Pădurea le cheamă la ea
Şi soarele palid le vede şi râde
Cât stinge o ultimă stea.

Prin frunzele moarte ce-ngraşă ţărâna
Răsar tremurând ghiocei,
Se urcă greoaie, pe munte, bătrâna
De iarnă-n cojoacele ei.

Din streşini mai curge în chipuri de ploaie
Un rest de omăt plictisit
În nucul cel falnic, vreo trei ghionoaie
Bat toaca a slujbă de schit.

Pe drum, o trăsură-agitând zurgălâii
În ritmul de cai în galop
Adună prin garduri de uliţi dulăii
Şi babe cu ochiul miop.

Departe, în zare, salută cocorii
Tărâmul iubirii de-un an,
Aripile lor se-mpreună cu norii,
Se-aude cum rage-un plăvan.

Se-ncumetă iarna să urce spre creste
De munte cu vârful la cer;
Frumoasă e viaţa-ntr-un sat de poveste
Şi-i plină şi azi de mister!

poezie de Ioan Ciprian Moroşanu (15 februarie 2016)
Adăugat de Ioan Ciprian Moroşanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rugăciune

ochiul văzduhului vede
plângerile mele aride
lacrimi ce ne desparte
tot ce ne-a ţinut aproape

timpul încă prea devreme
prin moara lui mi-a luat din zile
prin fragmente prea mărunte
m-a stins încet prin grele clipe

gheara mă strânge cu durere
inima-mi tresaltă bătând cu putere
sunt fiinţa plăpândă ce alergă prin viaţă
nu cred că mai am şi-o altă şansă

balustrada vieţii mele
strigă la mine cu putere
toboganul îmi aduce aminte
că am fost de multe ori fără minte

vreau să-n-torc timpul spre început
să mut acele timpului cu cei sfânt
nu mai vreau clipele ce-au fost în urnă
vreau mintea mea cea de pe urmă

poezie de Viorel Muha (septembrie 2008)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ctitorind soarele omeniei

Motto: "Vreme trece, vreme vine."

Chiar dacă timpul trece
prin timp noi vom rămâne
chiar de ni-i clipa rece
noi tâmpla ne-o vom ţine

Şi frunte lângă inimi
şi inimi lângă frunte
noi sus vom ţine gândul
mai sus decât un munte

Şi muntele e-o treaptă
şi noi suntem un munte
florile ne ard sub pleoape
ochii-n rouă ştiu să cânte

Iar durerea-i prea adâncă
nu mai vrea din gând să iasă
hai să facem visul stâncă
şi din lumină omului mireasă

poezie de Costel Zăgan din Remember (1977)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Necuvinte

Ea a (a)bătut spre mine briza a-ntrebare;
Tresărind, eu i-am răspuns a acceptare.
Ea a întins spre mine talazul ca un braţ;
Eu am întins spre ea braţul ca un ţărm.
Ea m-a-mbiat la gânduri nesperate
şi m-a-ncercat cu descurajare
şi nenumărate clipe solitare;
Eu am înfruntat-o cu tenacitate şi
m-am ales cu o fărâmă de speranţă
ca o măsură preventivă.
Ea m-a sedus cu libertatea fără de sfârşit
a temniţelor albastre;
Eu îi sunt dator cu o lacrimă de-nţelepciune.

Eu am devenit valul zbuciumat între malurile sale;
Paradoxal, ea, liniştea dintre malurile mele.
Eu am trecut prin ea;
Ea a trecut prin mine.
Eu simţeam cum urcă sângele meu precum fluxul;
Ea, cum mi se scurge sufletul cum refluxul.
Eu, proră de corabie
care-şi face rondul de viaţă
în unduirea vesperalelor hore tălăzuite;
Ea, deschizătoare de orizonturi
la-ndemnul selenarelor chemări.

Sub răsfrângerea de-oglindă,
ea a rămas o lume de-nceput,
rece şi atotcuprinzătoare;
Eu, cu inima înflăcărată,
veşnic îndrăgostit.

Înfiorând ţărmul,
ea este acelaşi sărut funciar de creaţie divină;
Uitând de suferinţele toate,
eu rămân ţărmul
care-i doreşte sărutul generator de lumină.

Poarta ţărmului a rămas deschisă;
Prin ea, prezentul
– în care mai reverberează ecoul primului val –
se-afundă-n trecut.
În amurgul de nacru,
reperând hublouri crepusculare,
amintirile sortează nisipul clepsidrei
pătrunse de timpul scurs în talazuri.

poezie de Costel Avrămescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Curaj

Timpul s-a izbit de-o stâncă
Şi-a-mprăştiat în zare
Secundele-i de argint,
Când eu şezut sub un stejar,
Beat de griji şi de amar,
Priveam spre munte.

Ameţitoare înălţime
Cu stânci capcane pentru zei,
Creşti urlete de lup în mine!
Când scaperi pietre jos la poale,
Naşti foc ce mistuie pelin,
Iar timpul plânge cu venin.

Dar Cronos nimbul îşi adună
Şi pleacă într-o goană mare,
Nervos a şuierat prin vale:
A fost miraj!
Şi-atunci şi eu îmi fac curaj
Şi plec spre munte.

Pe creasta cea înaltă sui
Să-mi împlinesc al meu destin,
Deasupra-i cerul cel senin
Şi-n faţă mi-este viaţa,
Eu din picioare mă înclin
Şi-adulmec iar speranţa!

poezie de Florin Armangic
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Turism

Şoseaua urcă spre Voineasa,
Iar Lotrul curge spre Brezoi...
O fată şi-a pierdut cămaşa
Prin fânul de curând cosit,
Şi-acum, în poarta casei, s-a proptit
Să-şi mai arate-o dată sânii goi
Şi trupul rumenit de soare
Turiştilor înfometaţi
De farmecul unei idile trecătoare
În pitorescul munţilor Carpaţi...

Aşa sunt toate fetele la munte...
În prima zi -
Oricare-ar fi -
Se lasă sărutate doar pe frunte...
A doua zi,
Până şi cele mai ursuze
Se lasă sărutate chiar pe buze...
Iar în a treia
Sau a patra zi
Se lasă duse sub un brad
Unde se-mpiedică, mai toate,
Şi leşinate-n braţe-ţi cad,
Ca nişte biete curci plouate...
Deşi - prin munţi, în fiecare vară,
La fel, turiştii urcă
Iar fetele... coboară...

Şoseaua urcă spre Voineasa
Şi Lotrul curge spre Brezoi...
Iar mirele
Şi cu mireasa
Din carul nou cu patru boi -
Un dar de ziua nunţii lor -
Zâmbesc şireţi
Şi fericiţi,
Că graţie turiştilor
Au fost uniţi
În vecii... vecilor!...

poezie celebră de Ion Minulescu din Nu sunt ce par a fi (1936)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi muntele dă poruncă

Şi muntele dă poruncă:
Cine-l stăpâneşte încă,
Să se suie-n vârf de stâncă,
Să privească-n vale-adâncă,
Să vadă acolo-n luncă
Cum merg oamenii la muncă.
Pentru ei munca e sfântă.
Omul muntelui ascultă.
Tot ce vede îl încântă.
Apoi, fără de poruncă,
Coboară şi el din stâncă,
Haina de pe el aruncă
Şi pune mâna la muncă.
A-nţeles că munca-i sfântă,
Că fără ea nu se cuvântă.
Cântă cucul jos în luncă,
De prânz oamenii mănâncă,
Şi beau apă de sub stâncă.
Puţin timp apoi se culcă,
Să mai poată munci încă,
Când iar se-apucă de muncă.

poezie de Dumitru Delcă (24 mai 2012)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amiază de vară

Am obosit
Şi-acum stăm lungiti pe căpiţele de fân copt.
Bolta cerului a devenit prea vastă
Şi-acoperă şi hărţi pe care nu le vedem,
Privim prelung,
De
Pe o coastă, pârâul de frunzişuri negre care curge-n fundul văii.
Poşta mică pe şoseaua albă,
Bate-n prafu-n loc.
Dar ajunge până sus şi dincolo de noi,
Material ca o salbă,
Cu zurgălăii

În fund,
Depărtarea cu nori albi se-mbină,
În aerul molatec încălzit
Fierb mărunte ochiuri de lumină.
Lângă noi spre stânga, sau spre dreapta,
Şi fără orânduială mai departe,
S-au risipit afară din livezi.
Copacii cu coroane prea puternice,
—
Subt ei e iarba verde şi dulce ca răzoarele —

Şi cât vezi,
Toată valea
E acum în mod firesc o carte,
În care-nfierbântat citeşte soarele.
Rar de tot.
Trec pe lângă noi devale.
Pe poteca din fâneţe ţepoase,
Ţărani cu chip sărac
Şi talpa piciorului crăpată
Ca o coajă aspră de copac.
Privim aiurea,
Tot mai tăcuţi.
Răscolitor pătrunde-n noi miros de fragi trecuţi
Şi-aşa cum stai culcată,
Rupând între dinţi un fir de iarbă,
Ţi se văd sănii albi strânşi între coate.
Lumina prinde tot mai mult să fiarbă
Ca un motan şi-ascute acele un mărăcine
Şi nu pricep
De ce te arde soarele mai mult pe ţine.

poezie celebră de Camil Petrescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Necuvintele

El a întins spre mine o frunză ca o mână cu degete.
Eu am întins spre el o mână ca o frunză cu dinţi.
El a întins spre mine o ramură ca un braţ.
Eu am întins spre el braţul ca o ramură.
El şi-a înclinat spre mine trunchiul
ca un măr.
Eu am înclinat spre el umărul
ca un trunchi noduros.
Auzeam cum se-nteţeşte seva lui bătând
ca sângele.
Auzea cum se încetineşte sângele meu suind ca seva.
Eu am trecut prin el.
El a trecut prin mine.
Eu am rămas un pom singur.
El
un om singur.

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ctitorind soarele omeniei

Motto: "Vreme trece, vreme vine."

Chiar dacă timpul trece
Prin timp noi vom rămâne,
Chiar de ni-i clipa rece
Noi tâmpla ne-o vom ţine;

Şi frunte lângă inimi
Şi inimi lângă frunte
Noi sus vom ţine gândul
Mai sus decât un munte.

Şi muntele e-o treaptă
Şi noi suntem un munte,
Când florile ne ard sub pleoape
Şi ochii-n rouă ştiu să cânte.

Iar când durerea e adâncă
De nu mai vrea din gând să iasă
Noi ştim să facem visul stâncă
Şi din lumină omului mireasă.

poezie de Costel Zăgan din revista Liceul, nr.16 (1978)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noapte de noiembrie

Noapte de noiembrie, orologiu iar bate
Tresar aţipit la fereastra odăii
Ale pinului ramuri pocnesc îngheţate,
De vifor ce urlă la marginea văii.

Din munte coboară pe rază de lună,
Urme de lup adâncite prin nea
În casă tăcere când codrul răsună
Din pragul de iarnă geroasă şi grea.

Pe creste golaşe se plimbă un astru,
În a brazilor trupuri s-ascunde
Al spaţiului cosmic şi veşnic sihastru,
Ce-şi face culcuşul în munte.

A nopţii viforniţă pe trupuri adună
Sărace, de toamnă golite,
Cu palme uscate şi straie de brumă,
Făpturi de noiembrie-albite.

Pe sobă pisica adoarme torcând,
În casă loveşte a vântului grea
Aripă de viscol cu fulgi aruncând,
Nervoasă-n fereastra albită de nea.

poezie de Emil Utalea
Adăugat de Emil Utalea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Necuvintele

El a întins spre mine o frunză ca o mână cu degete.
Eu am întins spre el o mână ca o frunză cu dinţi.
El a întins spre mine o ramură ca un braţ.
Eu am întins spre el braţul ca o ramură.
El şi-a înclinat spre mine trunchiul
ca un umăr.
Eu mi-am înclinat spre el umărul
ca un trunchi noduros.
Auzeam cum se-nteţeşte seva lui bătând
ca sângele.
Auzeam cum se încetineşte sângele meu
suind ca seva.
Eu am trecut prin el.
El a trecut prin mine.
Eu am rămas un pom singur.
El
un om singur.

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de Alicya
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ţapinarii - "Viaţa la munte"

Cum brazii-au coborât din munte,
Mascaţi abil în metri steri,
Rămân doar tufele mărunte...
Iar "Ţapinarii" bieţi şomeri!

epigramă de Valentin David
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dragoste

Aş vrea să fii un grăunte de praf
Ca cea mai slabă adiere să te poată aduce...

Praf de dragoste, praf de nimic.
Praf nevăzut,
Totuşi - dragoste, mereu dragoste.

Lasă-mă să te ţin în palma
Imponderabilă, imperceptibilă,
Lasă-mă să cred că eşti în mine,
Ghemuită undeva, în mine.

Aş vrea să fii un grăunte de praf
Ca cea mai slabă adiere să te poată aduce...

Lasă-mă să te fac roditoare,
Cum primavara lujerului florii,
Ca să te naşti în mine,
Avuţie a dragostei, belşug al dragostei,
Rod al dragostei, plin de sevă.

Te am, tu nu -
Nesfârşită absenţă,
Atât de aproape de neatins,
Atât de intens inefabilă.
Totuşi pe locul dorului meu
Adesea găsesc alinare.

poezie clasică de Gane Todorovski
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gânduri evlavioase

dorul meu zboară peste creste de munte
se înalţă spre stele în noaptea de opal
lumina iubirii să se-aşeze pe frunte
ca o călauză pentru drum principal.

strălucirea lunii intră prin perdele
joc de umbre ilustrează pe pereţi
scoate la suprafaţă visurile fidele
trăiri mirobolante ale acestei vieţi.

izvorul speranţelor scoate din adâncuri
formează cascade cu murmurul duios
se aventurează prin lumea cu riscuri
în stâncă sapă cu crezul cuvios.

plin de iubire sufletul trece piscuri
sub îndrumarea sfântă a lui Isus Cristos

sonet de Floare Petrov
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Legenda râului de dor (Altruism)

Demult, un râu ce curge în aval
S-a răzgândit şi s-a oprit privind spre mal.
I-a zis: - Mi-e dor de munte, foarte dor,
Aş vrea să mă întorc acasă, la izvor !

Dar malul i-a răspuns: - E peste poate !
Nu poţi să te opreşti, stai şi socoate !
Nu-i vorbă doar de mine, dar arinul ?
Cum poate să suporte astfel chinul ?
Cu apa, de te-ntorci înspre izvoare,
Amarnic asupreşti pe fiecare.
Moraru-şi va seca pe loc uiumul,
S-or pierde peşti-n mâluri cu duiumul,
Iar în livadă, fructele-or să sece,
La fel şi câmpul fără apă rece;
La păsăret îi vei strica hodina,
Nici rufe nu mai spală gospodina,
Iar ciurda când o fi să se adape,
Va fi doar smârc aici în loc de ape;
Adu-ţi aminte scalda de plăcere
A ţâncilor şi-a sălciei mângâiere !
Cum poţi să schimbi deodată legea firii,
Pentru un moft şi-n numele iubirii ?

- Of, malule, mă umpli de tristeţe,
Când te gândeşti la propria frumuseţe !
Arinul, păsăretul şi morarul,
Sau salcia şi ciurda, grădinarul,
S-au învoit cu mersul meu în munte
Şi seceta găsit-au să înfrunte,
Căci vântul le-a venit în ajutor
Şi apă le aduce cu un nor.
Credeam c-ai înţeles şi că îţi pasă,
De dorul meu de munţi şi de acasă.
Aşa cum vrei mereu să-ţi fie bine,
Gândeşte-te o clipă şi la mine !
Căci, dac'ar fi ca să mă sece dorul
Şi-n munte s-ar slei de tot izvorul,
Atunci tu ai rămâne pe vecie,
O râpă îmbrăcată-n bălărie.
Iar trupul ţi s-ar umple de noroaie,
Târâte de şuvoaiele de ploaie !

Atât i-a spus şi a pornit agale,
Ducându-şi unda lină înspre vale,
Dar şi-a vestit iubirea printr-o boare
Şi păstrăvi ce înoată spre izvoare.

poezie de Ovidiu Oană
Adăugat de Ovidiu Oană
Comentează! | Votează! | Copiază!