Adaugă un citat | Citate la întâmplare | Votează! | Votate recent | Adăugate recent | Comentarii recente | Top general

Surâsul peste moarte

Pentru Chieko Watanabe

Și iată-aud acuma glasul celor
trecuți prin flăcări
cum se-mpletește într-un singur glas,
un singur glas sunând cum sună fierul,
cum sună stolurile de oțel fierbinte,
și fiecare glas acum e-o sabie
încovoiată care se-nvârtește
deasupra ucigașilor sclipind ---
și toate împreună se înalță
peste cenușă ca un nimb al vieții...
Și iată-le ( o, vulturi mari și-albaștri,
suiți, suiți! ) cum prind să se rotească,
cum se rotesc crescând fără-ncetare,
cum se răsfrâng în ocean, săpând-i
mari guri rotunde, veșnic rotitoare,
ce dau porunci talazului să crească,
să suie stâlpi de trombe pân la stele,
ca să măsoare înălțimea Crimei.

Și iată cum
zbucnind deodata ca din milioane
de arcuri zbârnâind ---
ca milioane de săgeți, sărmanii
se-adună într-un singur snop de fier,
ce se rotește pe pământ de strajă,
cu ochi de raze lungi zvâcnind spre tâmple,
și îndreptați mereu spre ucigași.

Și vin desculții, ne-ncetat, sorbind
cu-o nemaiîntâlnită sete cerul,
ca pe un vin din struguri de azur.
Și cei mai mulți nu de pe creste-apar,
ci din adâncul văilor, din neguri,
Acolo unde munca naște-n chinuri
o zeitate-n veci nepieritoare:
Speranța-Luptă,
Visul de ne-nfrânt,
Speranța ce se-nalță ne-ncetat,
Speranța care nu poate să fie
ucisă niciodată,
Speranța pentru toți cei strânși în lanțuri.

Și cei mai mulți se cațără din văi,
din văile unde-s cărbunii beznei,
pe care milioanele de oameni
le scot scrâșnind, mereu amenințate
de rânjetul mitralierei,
îi scot gemând de veacuri, ca să stoarcă
de ele sâmburi lungi de diamante
lungi lacrimi de lumină-ncremenită,
o rouă ce li-i smulsă ne-ncetat,
și care-mpodobește sânii Crimei
și răcorește Demonului chipul.

Și iată,
un sărac cu trupul gol
de bronz și-nalt până la cer, cum e
doar zeul uriaș din Kamakura,
un om sărac
își spintecă obrazul,
își spintecă obrazul, deschizându-și
cincizeci de guri --- și sângele nu curge,
cincizeci de guri pe care le îndreaptă,
ca pe cincizeci de peșteri infinite
spre cele patru zări,
și dă un strigăt,
un strigăt ca un tunet bubuind,
mult mai puternic decât glasul bombei:
---Hei, frați ai mei!

Și ocean peste ocean îl duce,
vuind ca pe-o corabie purtată
de-un fulger,
din continent în continent, și munții,
legând ecouri de ecouri, fac
să se rotească
strigătul în jurul
pământului, și pe pământ trecând
din țară-n țară, străbătând văzduhuri,
pe unde glasul omului e liber
și se-nfrățește cu al ciocârliei...
și străbătând prin țări unde văzduhul
vărgat e și se-aude zornăind
ca lanțurile,
și unde chiar și luna aurită
e o ghiulea...

Hei, frați ai mei!

Ca la un semn,
uzinele întregului pământ,
pădurile, și fluviile,
secerătorii, aplecați spre spice,
tăcuții înțelepți
ce vor să prelungească
bătaia inimilor omenești ---
și-ntorc deodată fața spre fața Hiroshimei,
Sfântă milă,
și tu mânie,
solidaritate
a celor mulți și tari,
surâsuri blânde,
salut, o, miliarde
de inimi fâlfâinde, ce răspundeți!

--- Hei, frați ai noștri! Sîntem lângă voi!

Se-nalță oceanul și salută
și fluturii cenușii-au tresaărit...
Și-acum, te uită:
din propria ei plagă răsărind,
țâșnind înaltă ca dintr-un vulcan,
ca dintr-un trandafir de scrum fierbinte,
se-nalță Hiroshima peste lume
( oh, chipul ei, care-a trecut prin moarte )
C-un roz obraz la fel ca fața lunii
și celalt ca de fildeș însorit
( privește, Demone, și-nmărmurește )
se-nalță, Hiroshima, lin surâde
( oh, zâmbetu-i care-a trecut prin moarte!... )
surâde Hiroshima, scut punându-și
deasupra leagănelor, brațu-i ars,
surâde Hiroshima și arată
cu ochii-i negri către ucigași ---
și-mparte arme, arme ale vieții,
pe care ucigașii nu le văd,
pe care nu le pot zări vreodată,
semnale și stindarde,
lumini și căști înalte din văzduhuri,
urmate de-amintirile desculțe,
de nevinovățiile ucise,
lumini ce-n bezne dând, înaintează,
lumini ce-naintează surâzând...

poezie celebră de
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Citate similare

Noaptea soarelui

( Speranțele aleargă cu pumnii strânși la tâmple.
speranțele se-ntreabă din ochi: Ce-o să se-ntâmple?
speranțele ducându-și la buze-un deget pal
se-ndepărtează...
--- Taci!... )

Ca un pumnal ce sfâșie o piele,
un avion alunecă pe cer.

Opt și un sfert!
Mai mult nici o secundă.

Un trăsnet!
Deodată, toate ceasurile-au stat,
cu limbile-nghețate ca-ntr-o gură
încremenită.

Timpu-a murit.

Cine dărâmă
cerul
și oceanul
și-orașul?

O gheară-a scăpărat
și-a sfâșiat din creștet
pân la talpa lui albastră
muiată-n apa mărilor
văzduhul.

Urlând, încovoiat, împotrivindu-se,
văzduhul zămislește
sicrie de cenușă, mari dricuri ce se surpă,
flăcări și cenușă,
și leagă cerul și pământul
cu stâlpi de flăcări și cenușă,
plouă cenușă pe orașu-n flăcări.

Nourii-nuferi au încremenit.
O moarte
Nemaicunoscută
i-a prefăcut nu-n ploaie,
ci-n jerbe de cenușă otrăvită.
Unde-s copiii ce-i priveau?
( Taci, taci! )

Piatra --- blestem! --- se umflă, putrezește,
își clatină puterea, nu mai poate,
nu mai e în stare, nu, să se păstreze
în frontierele-i de milioane
de ani... Un animal e-acum și ea
cu pori, un animal ce-agonizează,
topindu-se sub apăsarea morții...

Lungi, râurile toate au plesnit
ca niște-artere,
încearcă bâjbâind prin beznă,
sugrumate-ncearcă
prin bezna arzătoare
să-și regăsească albia pierdută.

Oștirile tulpinilor de bambus
gem secerate, arse.
se chinuiesc zadarnic
să se ridice
ca niște colosale coloane vertebrale
ale pădurii ---
care nu mai e...

Un sânge negru-ntunecă văzduhul...
văzduhul,
la față vânăt gata sa-și dea duhul,
se-neacă...
plângând, leșie varsă peste-ai lui,
peste orașul lui,
și-și caută prin iadul
de flăcări negre
ochiul,
pierdutu-i ochi de aur.

Vai, unde
sînt oamenii
și unde, unde sînt
și așezările-omenești:
de lemn sărac, de piatră, de beton?
Cheamă văpaia, răspundă ea,
cheamă pe ucigași...
și cheamă Crima
cu pletele de flăcări,
cu mâinile-i de ștreanguri,
cu capu-i de satâr ascuns în beznă!
Ele -ți dea răspunsul.
Nimic nu văd... dar simt
cum se topește totul...
Până
și platoșele caselor de bani
curg ca o lavă neagră
din care aurul se scurge-alunecând
și se strecoară
în vipere lichide
acolo de-unde a fost răpit:
în măruntaiele ascunse-ale pământului...

Orașul nu mai e...
Taci, nu striga...
Ți-s buzele de scrum,
Orașu-i tot în beznă,
ecourile-s toate de cenușă...

Dar nu!
Privește!
Smulgând-o
din caierul de întuneric și de vaiere,
cu o sforțare care face
clănțăne de spaimă dinții beznei,
o mie
de brațe omenești arzând
înalță
ca o mie de torțe
fruntea
cu colosale tâmple de lumină,
a soarelui,
o suie, lin o suie,
o mângâie,
o șterg de nădușeală și de sânge,
și-o pun lumineze Chipul
orașului ucis
și să dezvăluiască fața Crimei...

poezie celebră de
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Întâlnirea cu Hiroshima

lui Kaoru Yasui


Pământ, pământ tăcut.
Tăcută,
cu pielea pârjolită, cu statura goală,
iertare, Hiroshima...
Iertare pentru fiecare pas
ce-atinge-o rană, rupe-o cicatrice...
Iertare pentru fiece privire,
ce – chiar de-i mângâioas㠖 doare...
Iertare pentru fiece cuvânt
Ce tulbură văzduhu-n care-ți cauți
copiii,
noaroadele de prunci pe veci pierduți...
Mormânt
inexistent... Vânt... vânt... vânt... vânt...

Și glasul lor, acum încet sunând,
din zi în zi mai stins,
numai în amintire...
O, cimitire,... inexistente... inexistente...
De vrei plângi, să nu poți stânge-n brațe
măcar o urnă, un mormânt măcar...

Unde ți-s pruncii, Hiroshima? Poate
în oceanul
de-argint nepăsător...
Poate-n cavoul infinit
al cerului...
Sau poate, chiar pe-acest pământ
pe care-l calc...
Fiece pas ce-l fac, îl fac cu teamă...
Fiece palmă de pământ
ascunde-un catafalc...
Parca-a strigat pământul
Călcat de mine
--- Mamă!

Oh, aripi da-mi, văzduhule de smalț,
fiu ușor ca tine, mă-nalț,
să nu ating cu pasul nici o rană,
taie-aripa-mi cerul îngerește...

... Dar scăpărând din miile-i de răni,
se-apropie de mine Hiroshima,
se-apropie și se înclină lin
și-mi face semn

--- Poftește, prietene,
și vezi ce-a fost,
ce e
și povestește...

poezie celebră de
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Călăii

În partea cea mai neatinsă-a lumii,
acolo unde n-a trecut războiul,
acolo unde
se știe despre ceea ce-i războiul
din cifrele înscrise în registre,
acum,
stăpânii lor treziți își iau cafeaua
cu gesturi măsurate, de echere.

Nu-i unul zâmbească, nu mai poate
nici unul zâmbească, de mult...
fiece zâmbet costă o avere,
fiece zâmbet poate să stârnească
oricăruia din ei
hemoragii de aur,
fiece zâmbet poate-oricând surpe
secretul echilibru al acestor
cetăți fără de stele,
imense orgi de piată-n care suie
un sânge monoton de ascensoare...

Fiece pas al lor uimește-ntocmai
cum ar uimi un pas făcut de-un idol
cu pulpele de marmură, prin care
--- după milenii lungi de-ncremenire ---
ar luneca șopârle mici de sânge
și-n care mușchii minerali ar prinde viață...

În fiecare seară,
mașinile-i conduc până la paturi,
le scot cu gesturi măsurate haina,
îi iau in brațe, îi întind cu grijă
și le cronometrează-n taină somnul.

Un sânge ordonat le-mbujorează
arareori, cu mare chibzuință,
profilurile de metal cromat.

Acum, își beau cafeaua și privesc,
toți în același timp,
din când în când, tacuți spre cronometre,
privesc din când în când spre cronometre,

( Văzduhu-nspământat își schimbă fața... )

Își beau cafeaua și vorbesc cu glasul
unor profesori care pregătesc
serbarea de sfârșit de an
spunând ---- Vor fi
fără-ndoială numeroși copii!

( În cuibul lui de raze transparente,
luceafărul de zi e mut și palid. )

--- Deocamdată ( spune cineva )
e doar o încercare. Nu vor fi
mai mult de...

( Albi de groază stau pereții,
o nădușeală rece-i înfioară!... )

--- Iar cei ce-or rămână-n viață ( spune
același glas echilibrat ) vor face
doar arătându-și fața celorlalți,
să nu mai fie om în univers
ce-ar îndrăzni ni se-arate altfel
decât sub chip de fiară-ascultătoare...

( Aleargă vântul deznădăjduit
și caută s-aducă nori de piatră,
zăgaz pună timpului stea.
Un ocean văzduhu-ar vrea să fie
-nece timpul care-l săgetează,
-nece-aripa morții ce-l străbate.
Oprește timpul! E un urlet cerul,
Oprește timpul!
Dar timpul zboară, stelele pălesc,
și-s toate cronometrele cu el
și toate cronometrele bătând
la fel, la fel, la fel, la fel, la fel,
cu-aripi de aur alergând tăcute,
cu dinți de aur viața măcinând-o... )

( Oh, blestemată fie ziua, ceasul...
căci le-am trăit și eu fără să știu,
fără să știu, vai, ce se pregătește,
fără să pot să urlu dintr-o mie
de guri: --- Feriți copiii! Duceți-i în grabă
acolo unde botul căprioarei
nu-i încă ars de nitroglicerină,
acolo unde ochiul de metal
al monștrilor tăcuți n-ajunse încă,
acolo unde pruncii
cu cozi de mânji și cu breton cuminte,
ucișii prunci,
nu pot să mai ajungă niciodată... )

Privindu-și degetele terminate
în lungi butoane roze, transparente,
un mag al cifrelor vestește calm:

--- Mai au întocmai încă trei minute.

poezie celebră de
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Glasul unei femei

Dați-mi copilul
--- orișicum ar fi ---
de-ar fi să fie
cu chipul de fiară,
oricum ar fi să fie ---
dați-mi copilul
orișicum ar fi,
de nu se poate pentru-ntreaga viață
( pentru această păcătoasa viață
și-atât de scurtă, chiar de-ar fi de-un veac ),
măcar pentru o zi,
pentru o zi,
atâta cât vie
spre mine, cum venea,
cu brațele întinse, ca de orb,
cu degetele pale,
de petale.

Dați-mi copilul,
chiar de-ar fi să fie
cu chipul ca de fiară:
îi voi ieși în cale
și-mi va surâde...
îmi va surâde...
de-ar fi la chip ca fiara chiar,
îmi va surâde,
și-i voi deschide ușa,
de-ar fi să-i fie chipul
oricum...

Dați-mi copilul,
dați-mi copilu-oricum,
dar nu cenușa,
dați-mi copilu-oricum,
dar nu nisipul...

Știu, s-ar putea
să-i fie altă fața,
dar când va plânge
îl voi recunoaște,
și ca să nu mai plângă,
voi stinge luna
( în întuneric chipul nu se vede ),
și dacă va zâmbi,
un zâmbet cât de mic,
îmi va preface lacrimile toate
în cerul înstelat...
Dar nu-mi dați cerul fără el,
albastrul cer de-oțel neîndurat,
nu, nu mi-l dați...

Dați-mi copilul...
fără de el sînt stelele nisip,
fără de el sînt stelele cenușă:
o pleavă-nșelătoare ce se scurge
fără de rost
de mii de ani
din sacul destrămat al nopții...

Dați-mi copilul,
dați-mi copilu-oricum,
dați-mi copilul, orice fel de chip
ar fi aibă...

Stau în dulap hăinuțele
și-așteaptă...

Îi vor rămâne mici...

poezie celebră de
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Mihai Leonte

Alb

Presărați alb mult,
Preluat din prezent
Amintiri din trecut.
---
Culegeți alb imaculat
Trimiteți albul curat
Priviți alb neîncetat.
---
Puneți alb
În tot ce aveți,
Albul e fericire
Albul e nemurire.
---
Albul din flori,
Albul din ninsori,
Albul din nuferi
nu te superi
---
Plecăm în alb înalt
Pe tărâmul celalalt.

poezie de
Adăugat de Mihai LeonteSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Cântec de pomenire pentru morții neștiuți

Oh, pomeniți-i, pururi pomeniți-i
pe morții neștiuți din Hiroshima...
pe gârbovul pescar ce-și împletise
un nou năvod făcut din ochi de soare,
prin care
petalele oceanului sclipeau
ca niște violete parfumate...
pe omul-cal căzut în fața casei
în clipa-n care surîzînd spre prunci
le arăta un animal ciudat,
o veche bicicletă cumpărată,
spunând – Cu ea mai pot s-alerg un veac!
pe mamele ucise lângă leagăn,
pe fata care peste-un sfert de oră
și-ar fi văzut logodnicul plecat
de patru ani pe front și-ntors rănit...
pe cei nefericiți ce se rugau
în templele cu umbre de izvoare...
pe pruncii care nu s-au mai întors
din școli... și ale căror șorțuri mici,
ce-acum se leagănă în vânt orfane,
cu mult mai triste-s decât însăși moartea...

Oh, pomeniți-i, pururi pomeniți-i
Pe morții neștiuți din Hiroshima
Și nu uitați pe cei ce i-au ucis!

poezie celebră de
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Sfârșitul zilei

5 august 1945

Se înserează. Zi fierbinte, pleacă!
Desculță, umbra de pe munți coboară
și-ți tot cosește pletele de foc.
Fugi, zi fierbinte, fugi!... Coboară, seară...

Fierbinte zi, infern portocaliu,
pecetie curgând pe-orașul leoarcă
de nădușeală, du-te... Soarele în mare
și-afundă și el răsturnata-i barcă,

din care --- sfârâind pe mute ape
ce-ncep -nvie-ncet ca niște plante
de arșiță culcate --- se răstoarnă
poveri, poveri de-aprinse diamante...

Printre coline-orașul stă privind...
O mamă e orașul ce privește
și vrea vadă totul... Iată unul
din râuri scăparând; ai zice-un pește

sclipindu-și solzii, bot în bot cu-n altul,
la fel de mare ca și celălalt,
dar mai posac, căci fratele-i răsfrânge
o școală în șerpuitoru-i fald;

o școală de copii, atâta tot...
dar dimineața când se prind de mână
cântând copiii --- râde-ncet și râul
și-ntinerește apa lui bătrână.

Lin își rotește-orașul ochii lungi
ca niște-aripi de umbră desfăcute,
ce către mare-alunecă încet.
Orașului i-s toate cunoscute,

și vrea știe de-s la locul lor.
Apune soarele ca-ntotdeauna,
și râurile-s șapte lungi beteli
de aur moale; nu lipsește una...

Respiră marea văluri străvezii...
Mai fulgeră din soare câte-o rază
Scurt săgetând. Orașul stă, privește...
Pe cine l-a rănit? Un om oftează.

Își șterge fața gânditor pescarul...
Cu o batistă atârnând pe frunte,
e rege-acestor ape nesfârșite,
în zdrențe și cu tâmplele cărunte...

Din cârpa-i de pe frunte, grea coroană,
Pe chip i se prelinge nu sudoare,
ci plumb topit, plumb, boabe ale trudei,
ce șiroind ca plânsul, pică-n mare...

Pești de mătase, pești pumnale-albastre,
pești de opal, de vânt, pești lungi de-oțel,
De vină cine-i că pescarul are
năvodul rupt și peștii-i fug din el?...

Stă Hiroshima și privește mută:
pescarul e în apă ca oricând
și ca oricând sudoarea-i pică-n boabe
și cearcăne-are apa tremurând.

Iar a oftat. De ce oftează omul?
se-ntreabă Hiroshima, tresărind...
și-acum din valuri se ridică luna
și jumătate-omul e de-argint...

și plasa lui târâtă înspre casă
e-o pânză de paing de-argint curat
și se întreabă iarași Hiroshima:
De ce-a oftat? De ce? De ce-a oftat?

Nici un cuvânt. Cu marea stând în față
înveți taci întruna, an de an...
Că ești --- oftatul doar îți amintește...
E scump cuvântul pentru cel sărman.

Tu, noapte blândă, ce întinzi o plasă
de stele pe muncita lume, noapte
liniștitoare-a trupurilor, soră
ce faci din vaietele zilei șoapte

te-apropie... Acuma ca să vadă,
se-nalță Hiroshima-n raza lunii
și se oprește pe cetatea veche
cu umbrele rotindu-și mut păunii.

Umbre și oameni. Zgomotele zilei
ce, înainte de-a pieri, cresc încă.
Umbre și oameni. Umbre gârbovite
ce poartă în spinarea lor o stâncă.

Bătrânii din aziluri... se întorc
la casa care nu-i a lor, pustie,
ținându-se de mâini cum fac copiii
speriați și muți, fără copilărie.

Trist, Hiroshima își întoarce capul.
Umbre și oameni. Oameni înhămați,
trăgându-și ricșele de plumb spre grajduri
pe jumătate morți și dezbrăcați.

Roți ce-amețesc, roți, umbre iuți de roți,
roți de mașini --- lung fulger diavolesc
ce-și râd de goana bietului om-cal
și pâinea de la gură i-o răpesc...

Amurgu-și țese umbrele grăbit.
Lungi umbre de-oameni-umbre. Umbre-adânci
de case nalte, umbre de cutii
de lemn în care te târăști pe brânci...

Albastră seară... Templele lucesc
cu solzi de-aurării și lac roșcat.
Surd vuiet de uzine, mări închise...
Privește-adânc orașul nemișcat.

Dar cine trece podul curcubeu
ce-n mare salbe viorii aruncă?
De-abia se mișcă... Hiroshima-l vede:
Nici azi bătrânul n-a gasit de muncă!

Cresc stele-n apă... Tremură tăcute...
când n-ai mâncat, ce chin e să le vezi...
O transparentă farfurie-i apa
cu mii și mii de boabe de orez.

Vino, -l îndeamnă apa... Tainic, șoapte
de el doar auzite. Șoapte... --- Vino...
Noapte de august... ape cu sirene...
Se smulge-ncet bătrânul. --- Nu, Lumino,

spre tine-mi trag povara, zi de mâine...
Pași depărtându-se... om fără vatră...
Harfe-ale foamei, coaste străvezii,
întindeți-vă-acum pe-un prag de piatră!...

Privește către stele muncitorul
bătrân, zăcând pe patu-i de granit
cu pumnii descărnați, e-un zeu de fildeș
de lumi făuritor și părăsit...

Se-ntoarnă spre Zeița-Stea. Din pipă
trei nori albaștri-i dă. Tușește-ncet...
E haina-i șah de petece, sub cerul
De stele-nmiresmat ca un buchet.

Nisip de oameni curge din uzine...
se trag obloane, scrâșnete de fier...
și negustorul întorcându-și cheia
cu grijă-o ia ca pe un giuvaer...

poezie celebră de
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Întâlnirea cu Hiroshima

Pământ, pământ tăcut.
Tăcută,
cu pielea pârjolită, cu statura goală,
iertare, Hiroshima...
Iertare pentru fiecare pas
ce-atinge-o rană, rupe-o cicatrice...
Iertare pentru fiece privire,
ce - chiar de-i mângâioasă - doare...
Iertare pentru fiece cuvânt
ce tulbură văzduhu-n care-ți cauți
copiii,
noroadele de prunci pe veci pierduți.
Mormânt
inexistent... Vânt... vânt... vânt... vânt...

Și glasul lor, acum încet sunând,
din zi în zi mai stins,
numai în amintire...
O, cimitire
inexistente... inexistente...
De vrei plângi, să nu poți strânge-n brațe
măcar o urnă, un mormânt măcar...

Unde ți-s pruncii, Hiroshima? Poate
în oceanul
de-argint nepăsător...
Poate-n cavoul infinit
al cerului...
Sau, poate, chiar pe-acest pământ
pe care-l calc...

...

poezie celebră de din volumul Surâsul Hiroshimei; 1958
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Cum ar fi îți imaginezi că fiecare om din jurul tău joacă un rol special ca să te servească cu toată forța vieții și a sufletului... ---> pe Tine. Oamenii răi - să te antreneze să te poți apăra, faci discernământ și să devii puternic. Oamenii pe care îi disprețuiești - să te antreneze să ai compasiune, empatie și înțelegere. Oamenii pe care îi iubești - să te antreneze descoperi frumusețea și plăcerea vieții, intri în contact cu inima ta și să îți ofere un loc unde să te poți odihni după toată munca de mai sus. Cum ai privi atunci oamenii din jur, mai ales când realizezi că toți știau deja asta iar tu ai aflat doar acum?

citat din
Adăugat de George Aurelian StochițoiuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Lucian Blaga

Nu sunt singur

Obârșiile-izvoare
mai leagă. Nu sunt singur.
Mi-a crescut pe câmp o floare,
unde sunt, să nu fiu singur.

Jaruri sfinte, nor fierbinte,
trec pe cer, să nu ard singur.
Inimi bat, se spun cuvinte,
pe pământ să nu cânt singur.

Umbra-alături ia ființă,
unde merg, să nu merg singur.
Neguri vin din neființă –
mărturii că nu sunt singur.

Vulturi din robie scapă
și se-nalță; nu lupt singur.
Cade în abis o apă,
în adânc să nu cad singur.

Focuri sunt și e credință.
Acest gând cât mai palpită
schimbă moartea-n biruință:
nu sunt singur, nu sunt singur.

poezie celebră de din Vârsta de fier
Adăugat de AdelyddaSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.
cumpărăturiCartea "Trilogia cunoasterii" de Lucian Blaga este disponibilă pentru comandă online cu preț redus, la -66.47- 46.99 lei.
Eugen Ilișiu

Cad perseide

Cad perseidele din cer,
Pe un Pământ în agonie,
De unde vin e un mister,
Spre ce zări zboară nu se știe...

Cad perseide peste tot,
Peste iubire, peste ură,
Peste bunic, peste nepot,
Peste îngheț, peste căldură...

Și-or mai cădea steluțe mii,
Căci Universu-i generos,
Din ale cerului tării,
De sus se prăvălesc în jos,

Dar ca și visele deșarte,
Chiar de trudesc pe drumul lung,
De fericire nu au parte,
Mereu la țintă nu ajung...

Cad perseidele din cer,
Pe un Pământ în agonie,
De unde vin e un mister,
Spre ce zări zboară, nu se știe...

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Atinge-mă, Doamne

Mă privesc și astăzi în oglinda mea din casă
Ce pare foarte tristă și neîncăpătoare
Pentru chipul meu atât de-ntins în șanțuri lungi
În care cruzii zori se-ascund-de ploaia lacrimilor mele
Ce Te cheamă pentru a nu știu câta oară, mă ierți.
Să mă ierți de tot ce fac și judec făr' de rost
Din multă amărăciune și ispite ieșite din pământ
Zvâcnind la mine-n tâmple și în ochi
Cu arzătoare patimi ce-mi întristează Duhul Sfânt
Punându-mă în scara celor morți de pe pământ.

Mă privesc și te adun în gândurile inimii și-a cugetului meu
În care glasul Tău se-aude ca o sorbitură din pahar
Ce mă înghite toată și apoi m-aruncă peste lacrimile mele
Cu care eu mă spăl pe mâinile încrucișate-n pieptul tremurând.
Tremurând de teamă să nu pleci, te strig, te laud fără glas,
Și-ți cer să mă ridici din spaimele ce mă doboară-n spini
În spinii lumii ce nu știu a mângâia măcar un pic
Atât cât trece carul Timpului cu ore-n deznădejde și suspin
Scos din sufletul prea plin de amarul cuvintelor din limbi
Ce-au țintit în cordul meu din buzele amare ce nu te știu de Tată.

Mă privesc și te adun în toate gândurile mele albe
Din care scot orice păcate și ființe ce mă scutură de bucurii
Și mă îngroapă în necazuri cu fățărnicia lor de șerpi
Mângâietori doar de ochii Soarelui și-a Lunii răsărite.
Mă privesc și văd cum ceasurile vremii sunt un plug
Ce sapă șanțuri reci în chipul și în Crezul meu rostit
La fiecare ceas trecut prin mine surd ce-mi pune piedică
Să cad in fața celor ce mă înfierbântă-n săbiile lor otrăvitoare
Întinse pentru a lupta cu ei pentru mulțumirea dracilor
Întristați de slava mea spre Tine, și de răbdătoarea inimă
ce Te așteaptă în dureri.

Atinge-mă, Doamne
Să piară tot răul ce mă albește râzând.

poezie de (5 noiembrie 2018)
Adăugat de Adelina CojocaruSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Corneliu Neagu

Mereu același dar și altul

Rămân de strajă tinereții mele,
tot mai puțină pe acest pământ,
în slove scrise mă inspir din stele,
sunt ziditor de pace prin cuvânt.

Am fost mereu același, dar și altul,
un biet copac cu frunzele spre cer,
privind trăirea vieții din înaltul
tăcerilor născute din mister.

Sunt și acum copacul fără nume,
uitat de toți la margine de crâng,
ascult atent din umbră ce se spune
când toți copacii din pădure plâng.

Din plânsul lor, cu lacrimi repetate,
ecouri lungi vor trece peste timp,
vorbindu-vă despre păduri furate
chiar de erau vegheate din Olimp.

De-acum lăsați topoarele acasă,
odihna lor e sfântă pentru noi –
cei doi copaci din rariștea rămasă
pe-o margine cernită de zăvoi.

poezie de din revista Armonii Culturale ISSN 2247-1545, ediția din 23.02.2021
Adăugat de ugalenSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Cine-a văzut ?

Cine-a văzut pe ucigaș șezând
și după ce-a ucis,
alături de victimă, ani lungi?
Cine-a văzut pe cei ce-au sugrumat
copiii-n fașă,
plimbându-se, fumând nepăsători
și ochii ațintindu-și surîzînd
în ochii mamelor orbiți de lacrimi_

Cine-a văzut pe cei ce, prefăcând
într-o sahară de cenușă
nu o cetate, nu doar case,
nu străzi doar, nu doar templele
de veacuri,
ci prunci de-o zi ---
mai vântură și azi cu pașii lor
cenușa sfântă,
stârnind nori grei, râzând,
cu genele împovărate
nu de polenul lotușilor, nici
de rouă,
ci de cenușă_

Cine-a văzut un om,
dar om,
un om,
ce-ar mai putea umble
și nu s-ar prăbuși
ca un copac trăsnit,
știind că praful
ce i se-așterne
pe botul cizmelor, nu este praf,
ci pulberea copiilor uciși_

Cine-a văzut făptură
care să fie-n stare să mai trăiască,
fară simtă că e gata
înlemnească,
pe locul unde-aprinși de torța sa,
în jețurile roase țintuiți,
în scrum se prefacură paraliticii...

Cine-a văzut,
cine-a văzut pe omul ce-i în stare
s-arunce focul peste surdo-muți
și-apoi stea ascuns, privindu-i cum
sînt sfâșiați de flăcări și cum plâng
și vor cu lacrimile lor stingă focul?

Cine-a-ntâlnit un om care-a ucis
și care-n urmă face
statisticile propiilor crime,
chemându-și victimele
la radioscopii
ca să le vadă
palmierii măcinați ai coastelor
ăi-apoi cu-n gest să le arate drumul
--- Plecați acasă,
sînteți morți...

poezie celebră de
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Ion Pillat

Glasul sirenei

Când sub luciul lunei apa e mai albă ca zăpada
Urmărim corăbii grele sau triremele subțiri
Nopți întregi... și marinarii ne cred poate năluciri,
Lopătarii fără suflet din Sidon sau din Hellada.

Nu aud cântarea noastră dureroasă cum învie,
Nu văd trupul nostru fraged mângâiat din val în val,
Pentru dânșii el e spumă sau spinare de narval,
Căci nu știe azi vâslașul marea toată că e vie.

Dar tu care stai pe proră, pe trirema triumfală,
Tu, ce cânți și chemi trecutul peste vremuri domnitor
Glasul tău prin zări se-afundă ca un bucium sunător
Din ecouri în ecouri sub tăcerea siderală.

Și sirena ce ascunde o femeie și o zeie într-un trup
Cum nu e altul nici în cer, nici pe pământ,
Goală va ieși din valuri, din al mării larg vestmânt
Ca femeia de frumoasă și eternă ca o zeie.

poezie celebră de din Eternități de-o clipă
Adăugat de Veronica ȘerbănoiuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
cumpărăturiCartea "Povestea Maicii Domnului" de Ion Pillat este disponibilă pentru comandă online cu preț redus, la doar -21.19- 15.99 lei.

Demoni

am rămas într-un loc fără nume,
într-un loc fără lume,
pe un drum sterp, steril,
care nu duce nicăieri,
nici măcar înainte sau înapoi,
nici măcar la dracu-n praznic,
pe un drum fără început și fără sfârșit,
unde până și Dumnezeu a uitat cum se mai fac
oamenii din lut,
vorbind singur
pe fața Pământului,
vorbind cu El însuși
despre noua
arhitectură a Raiului,

am rămas singur
cu întunericul din mine
pândind niște umbre fără fond,
trăgând o cortină grea de cenușă
de fier
peste ochii obosiți ai societății
și peste
noua dezordine mondială,
mă cert
de moarte
doar cu demonii mei
fără viziune,
care îmi denaturează
perspectivele asupra lumii
și năzuințele,
din când
în când.

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Până când?

Lehamitea ne-a prins,
Ne-a ajuns disperarea,
Sărăcia ne-a-nvins,
Deznădejde-ntristarea.

Bieți bătrâni părăsiți
Parcă nu mai au loc,
Unii, vai, scoși din minți
Își fac singuri soroc.

Spre o lume de veci
Poate mai primitoare,
Toate clipele reci
Vor scăpa din strânsoare.

Fiii lor necăjiți
Prin străini își dau foc
De dureri copleșiți
Și de mult nenoroc.

Visul lor de-a trăi
Printre cei din elită,
Moare-ncet zi de zi,
E-o himeră rănită.

Pieptul lor sângerează,
Ar striga, dar n-au unde,
Cel bogat îi sfidează,
Glasul lor nu-l aude.

N-a simțit niciodată
Foamea-n el cum pătrunde,
Frigu-n jur cum dă roată,
Boala-n trup cum se-ascunde.

Până când vor putea
Să suporte tortura,
În picioare stea,
nu-i macine ura?

poezie de din Jurnal cu aromă de pamflet
Adăugat de Mariana DobrinSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Speranțe

Ascult, privesc și iar ascult
cum bate vântul dintr-o parte,
fără să știe de-al meu gând
care îmi spune că se poate.

pot să vină iar furtuni
în care să mă pierd cu totul,
în visele cu mari minciuni
care nu știu unde mi-e locul.

Zăresc pe dealul fără vârf
lumini arzând de călătoare,
sunt îmbătate de priviri
curgând din mine doritoare.

Ascult, privesc și iar ascult
lumea cu ea necruțătoare,
privesc cu ochii spre pământ
să văd acum cum crește-o floare

și văd pământul numai ars
de pașii mei strivind cărarea,
ascult la pietrele cu glas
spunând că nu știu unde-i zarea.

Și totuși merg spre nicăieri
dorind s-ajung cu mine însumi
știu că pot să prind iernări
și toamnele râzând plecându-mi.

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Daniel Vișan-Dimitriu

Umbre pe dale de burg

Îmi întortocheasem pașii peste dalele din burg
Încercând intru-n ritmul inimilor deșirate
Când la dreapta, spre răscrucea cu iubiri abandonate,
Când la stânga, spre nimicul unde pașii toți se scurg.

Prin tic-tacul lor frenetic, pașii mei, mânați de dor,
Își descătușau dorințe în zdrobirea de sub tocuri
Vechi de când creșteau ca iarba ce se transforma în blocuri
Dintre care se ridică praful zilelor ce mor.

Se-adânceau pe dale umbre din apusul răstignit
Pe o mare de sentințe în alegeri disperate
se-nghesuie-n pustiul de adâncuri neumblate
Nici cu pasul, nici cu inimi care bat încetinit.

Și, din toate câte urcă spre amestecul din cer,
Doar o singură dorință pare că se răzgândește,
Ca un vis ce, dintre toate, se răzbună și-l trezește
Pe acela ce-l croise într-un bloc de cartier.

Se oprește și se miră: "Cum, spre ceruri, toate curg?
E atâta viață-n lume, când ești suflet pe Pământ!
Cum să te ridici la ceruri, fii sclav purtat de vânt?"
Și-a plutit, ușor, dorința, către dalele din burg.

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Edith Sitwell

Încă plouă

Nu mai contenește ploaia - - -
Neagră ca lumea omului, ca viața care se duce - - -
Oarbă ca cele o mie nouă sute și patruzeci de cuie
Bătute pe cruce.

Nu mai contenește ploaia
Sunând ca pulsul inimii care bate-n ritmul ciocanului de pe Golgota,
Ca picioarele fariseilor necontenind forfota

Deasupra Mormântului:
Nu mai contenește ploaia

Pe Câmpul Sângelui unde răsar speranțe mici și unde creierul hain
Iși hrănește lăcomia – acel vierme asemănător sprâncenei lui Cain.

Nu mai contenește ploaia
La picioarele Omului în Suferință, răstignit pe Cruce.
Hristoase, crucificat în fiecare zi, în fiecare noapte, ai milă de noi - - -
Cei Căzuți și cei, precum Lazăr, plini de bube, de noroi:
Lăsată-n Ploaie rana infectată pare aur și la fel străluce.

Nu mai contenește ploaia - - -
Incă mai curge Sânge din Coasta rănită-a Omului în Suferință:
El poartă-n Inimă toate rănile lumii --- ale luminii scăzând în ființă,
Ultimul licăr al scânteii înainte de-a-înceta existe
In sufletul care nu se mai înțelege pe sine, rănile beznei nepăsătoare și triste,
Rănile ursului căzut în capcană - - -
Ale ursului orb care geme sub loviturilor îngrijitorilor, țepușe și bice
Căzând peste carnea care nu se poate apăra... lacrimile iepurelui lovit de alice.

Nu mai contenește ploaia - - -
Apoi - - - O, zile, ridicați-mă sus la Domnul: cine mă ține aici, jos? - - -
Iată, privește pe crugul ceresc șuvoaiele prin care curge sângele lui Hristos:
Se prelinge de pe fruntea Celui pironit pe crucea de lemn
Până departe la însetata inimă muribundă
In care ard toate focurile pământului - - - sânge coclit de durere și chin,
Intunecat precum a Cezarilor cunună de dafin.

Apoi, vocea Acelui care a avut inima omenească răzbate prin ploi,
A Celui care a fost odată prunc culcat printre animale în ieslea din Betleem - - -
"Încă vă iubesc, încă vă dăruiesc lumină curată, Sângele meu pentru voi."

poezie clasică de , traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Căutare

Căutări recente | Top căutări | Info

Fani pe Facebook