Adaugă un citat | Citate la întâmplare | Votează! | Votate recent | Adăugate recent | Comentarii recente | Top general

Călăii

În partea cea mai neatinsă-a lumii,
acolo unde n-a trecut războiul,
acolo unde
se știe despre ceea ce-i războiul
din cifrele înscrise în registre,
acum,
stăpânii lor treziți își iau cafeaua
cu gesturi măsurate, de echere.

Nu-i unul să zâmbească, nu mai poate
nici unul să zâmbească, de mult...
fiece zâmbet costă o avere,
fiece zâmbet poate să stârnească
oricăruia din ei
hemoragii de aur,
fiece zâmbet poate-oricând să surpe
secretul echilibru al acestor
cetăți fără de stele,
imense orgi de piată-n care suie
un sânge monoton de ascensoare...

Fiece pas al lor uimește-ntocmai
cum ar uimi un pas făcut de-un idol
cu pulpele de marmură, prin care
--- după milenii lungi de-ncremenire ---
ar luneca șopârle mici de sânge
și-n care mușchii minerali ar prinde viață...

În fiecare seară,
mașinile-i conduc până la paturi,
le scot cu gesturi măsurate haina,
îi iau in brațe, îi întind cu grijă
și le cronometrează-n taină somnul.

Un sânge ordonat le-mbujorează
arareori, cu mare chibzuință,
profilurile de metal cromat.

Acum, își beau cafeaua și privesc,
toți în același timp,
din când în când, tacuți spre cronometre,
privesc din când în când spre cronometre,

( Văzduhu-nspământat își schimbă fața... )

Își beau cafeaua și vorbesc cu glasul
unor profesori care pregătesc
serbarea de sfârșit de an
spunând ---- Vor fi
fără-ndoială numeroși copii!

( În cuibul lui de raze transparente,
luceafărul de zi e mut și palid. )

--- Deocamdată ( spune cineva )
e doar o încercare. Nu vor fi
mai mult de...

( Albi de groază stau pereții,
o nădușeală rece-i înfioară!... )

--- Iar cei ce-or să rămână-n viață ( spune
același glas echilibrat ) vor face
doar arătându-și fața celorlalți,
să nu mai fie om în univers
ce-ar îndrăzni să ni se-arate altfel
decât sub chip de fiară-ascultătoare...

( Aleargă vântul deznădăjduit
și caută s-aducă nori de piatră,
zăgaz să pună timpului să stea.
Un ocean văzduhu-ar vrea să fie
să-nece timpul care-l săgetează,
să-nece-aripa morții ce-l străbate.
Oprește timpul! E un urlet cerul,
Oprește timpul!
Dar timpul zboară, stelele pălesc,
și-s toate cronometrele cu el
și toate cronometrele bătând
la fel, la fel, la fel, la fel, la fel,
cu-aripi de aur alergând tăcute,
cu dinți de aur viața măcinând-o... )

( Oh, blestemată fie ziua, ceasul...
căci le-am trăit și eu fără să știu,
fără să știu, vai, ce se pregătește,
fără să pot să urlu dintr-o mie
de guri: --- Feriți copiii! Duceți-i în grabă
acolo unde botul căprioarei
nu-i încă ars de nitroglicerină,
acolo unde ochiul de metal
al monștrilor tăcuți n-ajunse încă,
acolo unde pruncii
cu cozi de mânji și cu breton cuminte,
ucișii prunci,
nu pot să mai ajungă niciodată... )

Privindu-și degetele terminate
în lungi butoane roze, transparente,
un mag al cifrelor vestește calm:

--- Mai au întocmai încă trei minute.

poezie celebră de
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Citate similare

Glasul unei femei

Dați-mi copilul
--- orișicum ar fi ---
de-ar fi să fie
cu chipul de fiară,
oricum ar fi să fie ---
dați-mi copilul
orișicum ar fi,
de nu se poate pentru-ntreaga viață
( pentru această păcătoasa viață
și-atât de scurtă, chiar de-ar fi de-un veac ),
măcar pentru o zi,
pentru o zi,
atâta cât vie
spre mine, cum venea,
cu brațele întinse, ca de orb,
cu degetele pale,
de petale.

Dați-mi copilul,
chiar de-ar fi să fie
cu chipul ca de fiară:
îi voi ieși în cale
și-mi va surâde...
îmi va surâde...
de-ar fi la chip ca fiara chiar,
îmi va surâde,
și-i voi deschide ușa,
de-ar fi să-i fie chipul
oricum...

Dați-mi copilul,
dați-mi copilu-oricum,
dar nu cenușa,
dați-mi copilu-oricum,
dar nu nisipul...

Știu, s-ar putea
să-i fie altă fața,
dar când va plânge
îl voi recunoaște,
și ca să nu mai plângă,
voi stinge luna
( în întuneric chipul nu se vede ),
și dacă va zâmbi,
un zâmbet cât de mic,
îmi va preface lacrimile toate
în cerul înstelat...
Dar nu-mi dați cerul fără el,
albastrul cer de-oțel neîndurat,
nu, nu mi-l dați...

Dați-mi copilul...
fără de el sînt stelele nisip,
fără de el sînt stelele cenușă:
o pleavă-nșelătoare ce se scurge
fără de rost
de mii de ani
din sacul destrămat al nopții...

Dați-mi copilul,
dați-mi copilu-oricum,
dați-mi copilul, orice fel de chip
ar fi să aibă...

Stau în dulap hăinuțele
și-așteaptă...

Îi vor rămâne mici...

poezie celebră de
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Întâlnirea cu Hiroshima

lui Kaoru Yasui


Pământ, pământ tăcut.
Tăcută,
cu pielea pârjolită, cu statura goală,
iertare, Hiroshima...
Iertare pentru fiecare pas
ce-atinge-o rană, rupe-o cicatrice...
Iertare pentru fiece privire,
ce – chiar de-i mângâioas㠖 doare...
Iertare pentru fiece cuvânt
Ce tulbură văzduhu-n care-ți cauți
copiii,
noaroadele de prunci pe veci pierduți...
Mormânt
inexistent... Vânt... vânt... vânt... vânt...

Și glasul lor, acum încet sunând,
din zi în zi mai stins,
numai în amintire...
O, cimitire,... inexistente... inexistente...
De vrei plângi, să nu poți stânge-n brațe
măcar o urnă, un mormânt măcar...

Unde ți-s pruncii, Hiroshima? Poate
în oceanul
de-argint nepăsător...
Poate-n cavoul infinit
al cerului...
Sau poate, chiar pe-acest pământ
pe care-l calc...
Fiece pas ce-l fac, îl fac cu teamă...
Fiece palmă de pământ
ascunde-un catafalc...
Parca-a strigat pământul
Călcat de mine
--- Mamă!

Oh, aripi da-mi, văzduhule de smalț,
fiu ușor ca tine, mă-nalț,
să nu ating cu pasul nici o rană,
taie-aripa-mi cerul îngerește...

... Dar scăpărând din miile-i de răni,
se-apropie de mine Hiroshima,
se-apropie și se înclină lin
și-mi face semn

--- Poftește, prietene,
și vezi ce-a fost,
ce e
și povestește...

poezie celebră de
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Noaptea soarelui

( Speranțele aleargă cu pumnii strânși la tâmple.
speranțele se-ntreabă din ochi: Ce-o să se-ntâmple?
speranțele ducându-și la buze-un deget pal
se-ndepărtează...
--- Taci!... )

Ca un pumnal ce sfâșie o piele,
un avion alunecă pe cer.

Opt și un sfert!
Mai mult nici o secundă.

Un trăsnet!
Deodată, toate ceasurile-au stat,
cu limbile-nghețate ca-ntr-o gură
încremenită.

Timpu-a murit.

Cine dărâmă
cerul
și oceanul
și-orașul?

O gheară-a scăpărat
și-a sfâșiat din creștet
pân la talpa lui albastră
muiată-n apa mărilor
văzduhul.

Urlând, încovoiat, împotrivindu-se,
văzduhul zămislește
sicrie de cenușă, mari dricuri ce se surpă,
flăcări și cenușă,
și leagă cerul și pământul
cu stâlpi de flăcări și cenușă,
plouă cenușă pe orașu-n flăcări.

Nourii-nuferi au încremenit.
O moarte
Nemaicunoscută
i-a prefăcut nu-n ploaie,
ci-n jerbe de cenușă otrăvită.
Unde-s copiii ce-i priveau?
( Taci, taci! )

Piatra --- blestem! --- se umflă, putrezește,
își clatină puterea, nu mai poate,
nu mai e în stare, nu, să se păstreze
în frontierele-i de milioane
de ani... Un animal e-acum și ea
cu pori, un animal ce-agonizează,
topindu-se sub apăsarea morții...

Lungi, râurile toate au plesnit
ca niște-artere,
încearcă bâjbâind prin beznă,
sugrumate-ncearcă
prin bezna arzătoare
să-și regăsească albia pierdută.

Oștirile tulpinilor de bambus
gem secerate, arse.
se chinuiesc zadarnic
să se ridice
ca niște colosale coloane vertebrale
ale pădurii ---
care nu mai e...

Un sânge negru-ntunecă văzduhul...
văzduhul,
la față vânăt gata sa-și dea duhul,
se-neacă...
plângând, leșie varsă peste-ai lui,
peste orașul lui,
și-și caută prin iadul
de flăcări negre
ochiul,
pierdutu-i ochi de aur.

Vai, unde
sînt oamenii
și unde, unde sînt
și așezările-omenești:
de lemn sărac, de piatră, de beton?
Cheamă văpaia, răspundă ea,
cheamă pe ucigași...
și cheamă Crima
cu pletele de flăcări,
cu mâinile-i de ștreanguri,
cu capu-i de satâr ascuns în beznă!
Ele -ți dea răspunsul.
Nimic nu văd... dar simt
cum se topește totul...
Până
și platoșele caselor de bani
curg ca o lavă neagră
din care aurul se scurge-alunecând
și se strecoară
în vipere lichide
acolo de-unde a fost răpit:
în măruntaiele ascunse-ale pământului...

Orașul nu mai e...
Taci, nu striga...
Ți-s buzele de scrum,
Orașu-i tot în beznă,
ecourile-s toate de cenușă...

Dar nu!
Privește!
Smulgând-o
din caierul de întuneric și de vaiere,
cu o sforțare care face
clănțăne de spaimă dinții beznei,
o mie
de brațe omenești arzând
înalță
ca o mie de torțe
fruntea
cu colosale tâmple de lumină,
a soarelui,
o suie, lin o suie,
o mângâie,
o șterg de nădușeală și de sânge,
și-o pun lumineze Chipul
orașului ucis
și să dezvăluiască fața Crimei...

poezie celebră de
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Surâsul peste moarte

Pentru Chieko Watanabe

Și iată-aud acuma glasul celor
trecuți prin flăcări
cum se-mpletește într-un singur glas,
un singur glas sunând cum sună fierul,
cum sună stolurile de oțel fierbinte,
și fiecare glas acum e-o sabie
încovoiată care se-nvârtește
deasupra ucigașilor sclipind ---
și toate împreună se înalță
peste cenușă ca un nimb al vieții...
Și iată-le ( o, vulturi mari și-albaștri,
suiți, suiți! ) cum prind să se rotească,
cum se rotesc crescând fără-ncetare,
cum se răsfrâng în ocean, săpând-i
mari guri rotunde, veșnic rotitoare,
ce dau porunci talazului crească,
să suie stâlpi de trombe pân la stele,
ca măsoare înălțimea Crimei.

Și iată cum
zbucnind deodata ca din milioane
de arcuri zbârnâind ---
ca milioane de săgeți, sărmanii
se-adună într-un singur snop de fier,
ce se rotește pe pământ de strajă,
cu ochi de raze lungi zvâcnind spre tâmple,
și îndreptați mereu spre ucigași.

Și vin desculții, ne-ncetat, sorbind
cu-o nemaiîntâlnită sete cerul,
ca pe un vin din struguri de azur.
Și cei mai mulți nu de pe creste-apar,
ci din adâncul văilor, din neguri,
Acolo unde munca naște-n chinuri
o zeitate-n veci nepieritoare:
Speranța-Luptă,
Visul de ne-nfrânt,
Speranța ce se-nalță ne-ncetat,
Speranța care nu poate să fie
ucisă niciodată,
Speranța pentru toți cei strânși în lanțuri.

Și cei mai mulți se cațără din văi,
din văile unde-s cărbunii beznei,
pe care milioanele de oameni
le scot scrâșnind, mereu amenințate
de rânjetul mitralierei,
îi scot gemând de veacuri, ca stoarcă
de ele sâmburi lungi de diamante
lungi lacrimi de lumină-ncremenită,
o rouă ce li-i smulsă ne-ncetat,
și care-mpodobește sânii Crimei
și răcorește Demonului chipul.

Și iată,
un sărac cu trupul gol
de bronz și-nalt până la cer, cum e
doar zeul uriaș din Kamakura,
un om sărac
își spintecă obrazul,
își spintecă obrazul, deschizându-și
cincizeci de guri --- și sângele nu curge,
cincizeci de guri pe care le îndreaptă,
ca pe cincizeci de peșteri infinite
spre cele patru zări,
șiun strigăt,
un strigăt ca un tunet bubuind,
mult mai puternic decât glasul bombei:
---Hei, frați ai mei!

Și ocean peste ocean îl duce,
vuind ca pe-o corabie purtată
de-un fulger,
din continent în continent, și munții,
legând ecouri de ecouri, fac
să se rotească
strigătul în jurul
pământului, și pe pământ trecând
din țară-n țară, străbătând văzduhuri,
pe unde glasul omului e liber
și se-nfrățește cu al ciocârliei...
și străbătând prin țări unde văzduhul
vărgat e și se-aude zornăind
ca lanțurile,
și unde chiar și luna aurită
e o ghiulea...

Hei, frați ai mei!

Ca la un semn,
uzinele întregului pământ,
pădurile, și fluviile,
secerătorii, aplecați spre spice,
tăcuții înțelepți
ce vor să prelungească
bătaia inimilor omenești ---
și-ntorc deodată fața spre fața Hiroshimei,
Sfântă milă,
și tu mânie,
solidaritate
a celor mulți și tari,
surâsuri blânde,
salut, o, miliarde
de inimi fâlfâinde, ce răspundeți!

--- Hei, frați ai noștri! Sîntem lângă voi!

Se-nalță oceanul și salută
și fluturii cenușii-au tresaărit...
Și-acum, te uită:
din propria ei plagă răsărind,
țâșnind înaltă ca dintr-un vulcan,
ca dintr-un trandafir de scrum fierbinte,
se-nalță Hiroshima peste lume
( oh, chipul ei, care-a trecut prin moarte )
C-un roz obraz la fel ca fața lunii
și celalt ca de fildeș însorit
( privește, Demone, și-nmărmurește )
se-nalță, Hiroshima, lin surâde
( oh, zâmbetu-i care-a trecut prin moarte!... )
surâde Hiroshima, scut punându-și
deasupra leagănelor, brațu-i ars,
surâde Hiroshima și arată
cu ochii-i negri către ucigași ---
și-mparte arme, arme ale vieții,
pe care ucigașii nu le văd,
pe care nu le pot zări vreodată,
semnale și stindarde,
lumini și căști înalte din văzduhuri,
urmate de-amintirile desculțe,
de nevinovățiile ucise,
lumini ce-n bezne dând, înaintează,
lumini ce-naintează surâzând...

poezie celebră de
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Mihai Leonte

Alb

Presărați alb mult,
Preluat din prezent
Amintiri din trecut.
---
Culegeți alb imaculat
Trimiteți albul curat
Priviți alb neîncetat.
---
Puneți alb
În tot ce aveți,
Albul e fericire
Albul e nemurire.
---
Albul din flori,
Albul din ninsori,
Albul din nuferi
nu te superi
---
Plecăm în alb înalt
Pe tărâmul celalalt.

poezie de
Adăugat de Mihai LeonteSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Traian Abruda

Locul unde timpul

există un loc unde timpul nici nu
mai exist㠖 nisipul
clepsidrei se trece din pleoapă în pleoapă
gălețică cu gălețică
iar tot
acolo nimbul de sânge vaporizat al omului-simplu cot
lovind în plexul ofertant al aproapelui
se taie, se îngroapă cu o
harnică lopățic㠖 a
cum nu
mai poate spune cinevae tristă
viața după viață: uite că toate
clipirile ei vor fi măsurate, în dulce, pe sărutate – pe bu
zele clipei ușor fragmentate –
iar tot
nisipul din lume se adună, undă
cu undă, în spume în torturi monumentale de hume
ornate cu mici găuri negre: biluțe
de neant și lumânări-îngerași

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Any Drăgoianu

Ai să mă poți ierta, că te iubesc până la sfârșitul acestei nopți

și mai departe,
prin timp,
până când lumina ți se va așeza pe mâini?

Ai mă ierți,

că locuiesc în partea cea mai întunecată a ființei tale
acolo unde strigătele sunt vii
acolo unde toți demonii își leagă umbrele?

Ai mă ierți,

n-am să deschid fereastra,
și n-am să mai plec din camera ta,
acolo unde am îngenuncheat după toate războaiele,
acolo unde mi-am ascuns durerile fiecărei treceri?

Ai mă ierți?
Ai mă ierți,

nu vreau te las, în mijlocul acestei vieți, fără să guști adevărul până la ultima firimitură
și lumina îți adoarmă pe piept?

Ai mă ierți,

nu pot altfel, că singurul drum pe care îl văd trece prin sufletul tău,
acolo unde voi sta pentru cât mi-a mai rămas?

Oare, ai mă ierți?

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.
Mihai Marica

Unde...?

Unde se sting iubirile?
Când se șterg cuvintele?
Unde se termină timpul?
În care anotimp le vine rândul?

Unde te voi regăsi, în care zi?
Din calendar, din Galaxii?
Ș-atunci ce voi mai fi?
Ce-mi vei... mai fi?

În care toamnă am să știu?
Că-s mort sau că sunt viu?
Că pământul ce m-acoperă,
Nu-i cerul luminat de stele!

Unde te mai caut?
Prin ce cuvinte?
Ce unghere?
În ce lume fără Soare?

Cum de te-am pierdut?
Încă de la-nceput?
Când îmi erai doar răsărit,
Și-o viață de-mplinit!

Cum ... te uit?
Sau poate nici nu ai vrut!

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
David Boia

Quasarii

Lucesc frenetic quasarii gigantici
Acolo, în noaptea depărtărilor,
Care de fapt nici nu-i noapte,
Numai pentru noi ăștia mici,
Acolo, e numai o stare de veghe,
Departe, la margine de univers,
Care nu-i margine de niciun fel
Doar pentru noi ăștia infimi,
Acolo, timpul a încremenit aievea
nu conturbe bravii quasari,
Cei ce vor naște mândre galaxii
Din tăria lor de caracter, cu patos
Expulzând puzderie de praf de stele
Ca niște superbe jocuri de artificii
Ah, quasarii cei de peste alte ere,
De ce v-ați dus aproape de infinit?
Voi, maximul de materie și lumină,
Voi, care configurați o nouă viață,
Voi, care extindeți pururi universul,
În timp ce noi facem doar figurație,
Sau cel mult privim prin telescoape
Ori mai băgăm strâmbe în univers,
Cu gesturi infantile, deocamdată...

poezie de (16 august 2013)
Adăugat de David BoiaSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.
Pavel Lică

Încearcă a nu plânge...

Încearcă a nu plânge, când zorii dimineții
Nu vor putea -mbrace în purpură poeții,
Și tu, nu plânge dacă ei nu mai pot să scrie,
De dragoste de viață o altă poezie.

E un sfârșit în toate, cum este pe pământul,
Unde o nemurire e numai în Cuvântul,
În care toți poeții au fost și-or să mai fie,
Trăind doar cu Femeia, mereu, în Poezie,

lor le e Femeia un vis crescut în floare
Și ea le este muză, în veci nemuritoare,
Așadar, tu, nu plânge, Femeie, când se duce,
Poetul să își pună în vers aripi de Cruce,

El știe că-i rămâne, în urmă, numai cântul
Iubirii lui, ce poate a înflori pământul,
Nu plânge, când el știenu-i va fi sfârșitul
Acolo unde Crucea-i așteaptă răsăritul...

poezie de din Galaxia marilor iubiri
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Cântecul căderii

S-a mai dus un an, lăsând pretutindeni în urmă
mireasma bogatelor lui reziduuri: vițe de vie, frunze,
fructe neculese, toate descompunându-se umede-n
penumbra livezilor, reflux al dematerializării
din insula acestei veri, iar asta se întâmplă ACUM,
când acum nu mai este nicăieri,

poate doar sub tălpi, putrezind
în acel întunecat castel subteran

al misterelor inobservabile --- rădăcini și semințe-închise,
și hoinărelile apei. Asta

încerc -mi amintesc când mâna timpului
mă apasă dureros – de exemplu, când toamna

se stinge-n ultimele-i pâlpâiri, doritoare, ca și noi,
să mai rămână --- cum toate trăiesc, trecând

de la un vis scânteietor la altul, pururi
pe aceste pășuni ale momentului.

poezie de , traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
cumpărăturiCartea "Red Bird Paperback" de Mary Oliver este disponibilă pentru comandă online cu o considerabilă reducere de preț, la -65.99- 41.39 lei.
Rabindranath Tagore

* * *

Acolo unde mintea nu e încolțită de frică și poți -ți ții capul sus,
Acolo unde cunoașterea e liberă pentru toți,
Acolo unde lumea n-a fost fragmentată de pereții înguști ai caselor,
Acolo unde cuvintele vin din profunzimea adevărului,
Acolo unde străduința neobosită își întinde brațele spre perfecțiune,
Acolo unde izvorul clar al rațiunii nu și-a pierdut calea în nisipul mohorât al deșertului obișnuințelor moarte,
Acolo unde mintea e condusă înainte de ea însăși în tot mai larga gândire și acțiune,
Acolo în Raiul libertății, o, Tată, acolo să se trezească țara mea!

poezie celebră de
Adăugat de Simona EnacheSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
cumpărăturiCartea "Gora Vol. 2" de Rabindranath Tagore este disponibilă pentru comandă online cu preț redus, la doar -13.39- 5.99 lei.
Mihai Leonte

DIN AL VIETII...

Cu toată dragostea soției mele ANA

Din al vieții larg pridvor,
Te uiți la diverse suveniri,
Închise cu lacăte fragile de dor,
Bătrânețe scrin cu amintiri.

Alergând prin Univers,
Am cules stea după stea,
Astfel m-am oprit din mers,
mi-am găsit perechea mea.

Ai observat că eu trăiesc,
Mereu cu zâmbetul pe buze,
Îți spun sincer te iubesc,
Fiind tu singură-ntre muze.

Când iubești e lumea plină,
De trandafiri și multe flori,
Orice zi e mai senină,
Chiar cu cerul plin de nori.
---
poezii cuprinse in volumul tiparit;
AGATE MAGICE 2006
---

poezie de
Adăugat de Mihai LeonteSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Băsescu la Vatican

A plecat peste hotare,
Ca ceară îndurare
De la Papă.
---

S-a dus Băsescu Traian,
Să pupe la Vatican
Mâna care să-l ferească
De mânia românească.
---

Când Papa primea inelul,
În întâlnire secretă,
Băse-nchina Deveselul
Cu scutul anti-rachetă.
---

Pe Papă-l roagă să-i dea harul,
Ca să-l scape de coșmarul,
Care se numește flota
Și-i scade-n sondaje cota.

pamflet de (19 martie 2013)
Adăugat de Dumitru DelcăSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
comentariiAu fost scrise 2 comentarii până acum.
Participă la discuție!
în alte limbiTextul original este scris în limba română.

Adevărul unui lup

Sunt doar un lup ce-n lumea lui trăiește
Știind ce-i greu, știind ce e ușor,
Știind că timpul nu îmbătrânește
Decât pe-acei ce a trăi nu vor.

N-am teamă trăiesc în libertate,
Și -mi asum ce știuam făcut,
În lumea-aceasta, ce-n singurătate,
Pune-n mormânt chiar propriu ei trecut.

N-am semne și puțini vor vrea să creadă
Că sunt cel ce a fost și va tot fi,
Ce s-a lăsat pe sine decadă
Ca să nu-și știe viața-n travesti.

Stau iar, acum, în margini de răscruce,
Și tot privesc pe drum, în lung și-n lat,
Un singur drum știu că mă poate duce
Spre adevărul ce-i deja-ntâmplat.

Spre înapoi nu-i niciodată calea
Prin care se trăiește ce a fost,
Ci doar o formă de-a trăi mirarea
viața nu își are nici un rost.

Și, cam la fel, spre stânga, văd pornirea
Unui vârtej ce nu e de oprit,
Care ucide tot, și omenirea,
Mințind, în el, din plin, a nimerit.

Spre dreapta pot să merg fără să-mi pese
Că trec prin timp, voind ocolesc
Conturul unei pregătite lese
De-a mă lega la gard îl păzesc.

Doar înainte știu că mi se poate
Să fiu tot lup și liber trăiesc,
știu că-n viață pot avea de toate,
Destinul, întreit, să-l împlinesc.

Sunt doar un lup, ce-n lumea lui trăiește,
Așa-s văzut de cei nevăzători,
Și după legea lumii, omenește,
Sunt aspru judecat, adeseori.

Dar tot mă simt, în forma cea mai pură,
Original, precum am fost creat,
Făcând, din drumul drept, o scurtătură
De pasul meu tăiată apăsat.

Și știu, mergând la pas, cum trece noaptea,
Așa cum știu câți pași fac într-o zi,
De-aceea, de-aș putea vorbi cu moartea,
De nemurirea mea i-aș povești.

Am stat prea mult, iar ultima răscruce
Îmi este dată -mi reamintesc
Că mi se duc doar ce pot duce,
Drumul să-l merg, uitând mă opresc.

poezie de din Dincolo de praguri (30 august 2013)
Adăugat de Daniel-Dumitru DarieSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Sfârșitul zilei

5 august 1945

Se înserează. Zi fierbinte, pleacă!
Desculță, umbra de pe munți coboară
și-ți tot cosește pletele de foc.
Fugi, zi fierbinte, fugi!... Coboară, seară...

Fierbinte zi, infern portocaliu,
pecetie curgând pe-orașul leoarcă
de nădușeală, du-te... Soarele în mare
și-afundă și el răsturnata-i barcă,

din care --- sfârâind pe mute ape
ce-ncep -nvie-ncet ca niște plante
de arșiță culcate --- se răstoarnă
poveri, poveri de-aprinse diamante...

Printre coline-orașul stă privind...
O mamă e orașul ce privește
și vrea să vadă totul... Iată unul
din râuri scăparând; ai zice-un pește

sclipindu-și solzii, bot în bot cu-n altul,
la fel de mare ca și celălalt,
dar mai posac, căci fratele-i răsfrânge
o școală în șerpuitoru-i fald;

o școală de copii, atâta tot...
dar dimineața când se prind de mână
cântând copiii --- râde-ncet și râul
și-ntinerește apa lui bătrână.

Lin își rotește-orașul ochii lungi
ca niște-aripi de umbră desfăcute,
ce către mare-alunecă încet.
Orașului i-s toate cunoscute,

și vrea să știe de-s la locul lor.
Apune soarele ca-ntotdeauna,
și râurile-s șapte lungi beteli
de aur moale; nu lipsește una...

Respiră marea văluri străvezii...
Mai fulgeră din soare câte-o rază
Scurt săgetând. Orașul stă, privește...
Pe cine l-a rănit? Un om oftează.

Își șterge fața gânditor pescarul...
Cu o batistă atârnând pe frunte,
e rege-acestor ape nesfârșite,
în zdrențe și cu tâmplele cărunte...

Din cârpa-i de pe frunte, grea coroană,
Pe chip i se prelinge nu sudoare,
ci plumb topit, plumb, boabe ale trudei,
ce șiroind ca plânsul, pică-n mare...

Pești de mătase, pești pumnale-albastre,
pești de opal, de vânt, pești lungi de-oțel,
De vină cine-i că pescarul are
năvodul rupt și peștii-i fug din el?...

Stă Hiroshima și privește mută:
pescarul e în apă ca oricând
și ca oricând sudoarea-i pică-n boabe
și cearcăne-are apa tremurând.

Iar a oftat. De ce oftează omul?
se-ntreabă Hiroshima, tresărind...
și-acum din valuri se ridică luna
și jumătate-omul e de-argint...

și plasa lui târâtă înspre casă
e-o pânză de paing de-argint curat
și se întreabă iarași Hiroshima:
De ce-a oftat? De ce? De ce-a oftat?

Nici un cuvânt. Cu marea stând în față
înveți taci întruna, an de an...
Că ești --- oftatul doar îți amintește...
E scump cuvântul pentru cel sărman.

Tu, noapte blândă, ce întinzi o plasă
de stele pe muncita lume, noapte
liniștitoare-a trupurilor, soră
ce faci din vaietele zilei șoapte

te-apropie... Acuma ca vadă,
se-nalță Hiroshima-n raza lunii
și se oprește pe cetatea veche
cu umbrele rotindu-și mut păunii.

Umbre și oameni. Zgomotele zilei
ce, înainte de-a pieri, cresc încă.
Umbre și oameni. Umbre gârbovite
ce poartă în spinarea lor o stâncă.

Bătrânii din aziluri... se întorc
la casa care nu-i a lor, pustie,
ținându-se de mâini cum fac copiii
speriați și muți, fără copilărie.

Trist, Hiroshima își întoarce capul.
Umbre și oameni. Oameni înhămați,
trăgându-și ricșele de plumb spre grajduri
pe jumătate morți și dezbrăcați.

Roți ce-amețesc, roți, umbre iuți de roți,
roți de mașini --- lung fulger diavolesc
ce-și râd de goana bietului om-cal
și pâinea de la gură i-o răpesc...

Amurgu-și țese umbrele grăbit.
Lungi umbre de-oameni-umbre. Umbre-adânci
de case nalte, umbre de cutii
de lemn în care te târăști pe brânci...

Albastră seară... Templele lucesc
cu solzi de-aurării și lac roșcat.
Surd vuiet de uzine, mări închise...
Privește-adânc orașul nemișcat.

Dar cine trece podul curcubeu
ce-n mare salbe viorii aruncă?
De-abia se mișcă... Hiroshima-l vede:
Nici azi bătrânul n-a gasit de muncă!

Cresc stele-n apă... Tremură tăcute...
când n-ai mâncat, ce chin e să le vezi...
O transparentă farfurie-i apa
cu mii și mii de boabe de orez.

Vino, -l îndeamnă apa... Tainic, șoapte
de el doar auzite. Șoapte... --- Vino...
Noapte de august... ape cu sirene...
Se smulge-ncet bătrânul. --- Nu, Lumino,

spre tine-mi trag povara, zi de mâine...
Pași depărtându-se... om fără vatră...
Harfe-ale foamei, coaste străvezii,
întindeți-vă-acum pe-un prag de piatră!...

Privește către stele muncitorul
bătrân, zăcând pe patu-i de granit
cu pumnii descărnați, e-un zeu de fildeș
de lumi făuritor și părăsit...

Se-ntoarnă spre Zeița-Stea. Din pipă
trei nori albaștri-i dă. Tușește-ncet...
E haina-i șah de petece, sub cerul
De stele-nmiresmat ca un buchet.

Nisip de oameni curge din uzine...
se trag obloane, scrâșnete de fier...
și negustorul întorcându-și cheia
cu grijă-o ia ca pe un giuvaer...

poezie celebră de
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Timpul n-aduce alinare (sonet II)

Ati mințit când ați spus că timpul e vindecător,
Ați mințit toți, timpul n-aduce alinare!
El încă-mi lipsește-n plânsul acestei ploi ușoare;
Îl vreau când valurile duc cu ele-n zare un vapor;

Zăpezile de altădată dispar de pe creste ca un nor,
Și frunzele de-alt an fumegă pe fiece cărare;
Dar dragostea de-alt an rămâne, ca o durere mare,
Îngrămădită-n inimă, iar vechile sentimente încă dor.

Sunt sute, sute de locuri unde mi-e teamă
Să mă duc – amintirea lui acolo încă stă la pândă.
Apoi, îmi spun, intrând ușurată într-un loc retras, îndepărtat,
Unde niciodată, dar niciodată, piciorul lui nu a călcat:

"Nu-i nicio umbră-a lui aici, oricât de ștearsă, de plăpândă!"
Și stau acolo tulburată, și mi-l amintesc... și inima-l tot cheamă!

poezie de , traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Cuth Hajnalka

Zile mai lungi

ne-am născut fără să vrem
într-o lume care ne-a învățat ce să nu fim,
straturi de dogme, credințe, recenzii netrăite se depun precum cenușa sub unghii și intră până în carne

haosul monden te ia din patul cald și te azvârle în strada ce miroase a covrigi și urină,
te întrebi ce cauți aici, dar nu ai timp să-ți răspunzi căci îți sună telefonul iar ziua își ia cursul la fel ca și ieri

soarele apune repede fără să îți dai seama, cafeaua cumpărată în grabă stă răcită pe jumătate savurată pe același birou cu care ți-ai petrecut jumătate din viață

poza soției îți zâmbește și-ți amintește parcă aparții undeva,
cineva apasă un buton iar picioarele te duc la ușa cărămizie ce ar trebui revopsită, cheia se potrivește în zăvor spre mirarea ta, încăperea te face să te simți real

mirosul ei te duce-n dormitor unde deslușești o mângâiere caldă, sufletul ți-e blând și nu vrea nimic decât zile mai lungi
ca tu ajungi acasă la timp înainte ca viața să-ți scurgă prin sita timpului pierdut...

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Cine-a văzut ?

Cine-a văzut pe ucigaș șezând
și după ce-a ucis,
alături de victimă, ani lungi?
Cine-a văzut pe cei ce-au sugrumat
copiii-n fașă,
plimbându-se, fumând nepăsători
și ochii ațintindu-și surîzînd
în ochii mamelor orbiți de lacrimi_

Cine-a văzut pe cei ce, prefăcând
într-o sahară de cenușă
nu o cetate, nu doar case,
nu străzi doar, nu doar templele
de veacuri,
ci prunci de-o zi ---
mai vântură și azi cu pașii lor
cenușa sfântă,
stârnind nori grei, râzând,
cu genele împovărate
nu de polenul lotușilor, nici
de rouă,
ci de cenușă_

Cine-a văzut un om,
dar om,
un om,
ce-ar mai putea umble
și nu s-ar prăbuși
ca un copac trăsnit,
știind că praful
ce i se-așterne
pe botul cizmelor, nu este praf,
ci pulberea copiilor uciși_

Cine-a văzut făptură
care să fie-n stare să mai trăiască,
fară simtă că e gata
înlemnească,
pe locul unde-aprinși de torța sa,
în jețurile roase țintuiți,
în scrum se prefacură paraliticii...

Cine-a văzut,
cine-a văzut pe omul ce-i în stare
s-arunce focul peste surdo-muți
și-apoi să stea ascuns, privindu-i cum
sînt sfâșiați de flăcări și cum plâng
și vor cu lacrimile lor să stingă focul?

Cine-a-ntâlnit un om care-a ucis
și care-n urmă face
statisticile propiilor crime,
chemându-și victimele
la radioscopii
ca să le vadă
palmierii măcinați ai coastelor
ăi-apoi cu-n gest să le arate drumul
--- Plecați acasă,
sînteți morți...

poezie celebră de
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Mihai Marica

Nu mai vreau

Nu mai vreau din viața asta nici măcar o clipă!
Nici un glas să-l mai aud, Eu mă duc, mă duc!
Și nu știu unde, unde voi ajunge fără Tine!
Nu mai cer sfinților milă, nici versurilor rimă!

Dumnezeilor absenți nu le mai cer un cent!
Nici o zi acum să-mi cumpăr nu mai vreau!
Dintr-un univers prea mare unde Eu am rătăcit!
Nici cuvântului glas.... când Eu încă nu mor!

Nu mai cer nopților somn, nici somnului vis!
Nu mai vreau -mi mai atingi inima prin care-mi curgi!
Nici cerului infinit unde Eu tot m-am pierdut!
Nu-ți mai cer acum nimic din tot ce Eu n-am avut!

Nu mai cer soarelui zi senină, nici iubiri milă!
Nu mai vreau vedere într-o lume de durere!
Nici auz când Tu n-ai glas și nici cuvinte!
Nu mai vreau vorba ce minte, nici icoane sfinte!

Nu mai vreau cruci între drumuri!
Nici pași rătăciți în lume fără Tine,
Când te caut în nu știu ce unghere!
Nu mai vreau gânduri ce mă dărâmă!

Nu mai vreau așteptarea care doare!
Nici ziua în care visul încă nu moare!
Nici noaptea fără stele, fără Lună, fără...
Fără Tine lipasa viselor mele stinghere!

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Căutare

Căutări recente | Top căutări | Info

Fani pe Facebook