Încearcă a nu plânge...

Încearcă a nu plânge, când zorii dimineţii
Nu vor putea să-mbrace în purpură poeţii,
Şi tu, nu plânge dacă ei nu mai pot să scrie,
De dragoste de viaţă o altă poezie.

E un sfârşit în toate, cum este pe pământul,
Unde o nemurire e numai în Cuvântul,
În care toţi poeţii au fost şi-or să mai fie,
Trăind doar cu Femeia, mereu, în Poezie,

Că lor le e Femeia un vis crescut în floare
Şi ea le este muză, în veci nemuritoare,
Aşadar, tu, nu plânge, Femeie, când se duce,
Poetul să îşi pună în vers aripi de Cruce,

El ştie că-i rămâne, în urmă, numai cântul
Iubirii lui, ce poate a înflori pământul,
Nu plânge, când el ştie că nu-i va fi sfârşitul
Acolo unde Crucea-i aşteaptă răsăritul...

poezie de Pavel Lică din Galaxia marilor iubiri
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Femeia rămâne femeie

Femeia e un simbol a iubirii.
Toţi ştiu, dar mulţi nu aşa gândesc.
Ea este Eva cea pierdută în amintiri,
Care a fost la începutul neamului omenesc.

Femeia de mică e femeie.
Femeia e femeie când devine mamă,
Femeia rămâne tot femeie
Când e bătrână şi plânge în năframă.

Ne este dor de ea când suntem mici,
Ne este dor de ea când creştem mari.
Dar când suntem bătrâni şi bolnavi,
Plângem din nou după ea ca nişte sugari.

Căci ea este steaua care a răsărit
Pe cerul vieţii noastre.
E ca floarea care a înflorit
Sub bolţile albastre.

poezie de Vladimir Potlog (7 martie 2019)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Numai femeia ştie

Ochii ei... oglinda vieţii mele,
Licăresc în noapte, parcă-s două stele,
Iar privirea lor plină de mister
Mă arde ca o faclă aprinsă în eter.

Ce ascunde-n ei, numai femeia ştie,
Când focul se stinge sub mantia-i pustie.
Şi inima-i plânge plină de durere,
Când singurătatea o mistuie-n tăcere.

Privirea-i se-nsenină ca cerul albastru
Când o sărut şi-o îmbrăţişez tandru.
Mă-nvăluie-n stele şi-n mii de mistere,
În clipe de iubire, dulci, dar efemere.

Ştie numai luna, sub raza-i argintie
Ce scântei aprinde un suflet de femeie,
Căci ea este enigma ce n-o pot desluşi,
Dar îmi aduce-n viaţă multe bucurii.

Când negura se lasă şi umbrele dispar,
Rămâne numai una, în chip de chihlimbar
Şi ochii ei mă cheamă în nopţile târzii,
Să o ţin în braţe pân' zorii s-or ivi

poezie de Gheorghe Deniştean (19 martie 2017)
Adăugat de Denygigi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poetul

Ce e poetul pe pământ?!
Asemeni unui muritor de rând,
Când dă de greu, cu sufletul va plânge,
Şi când durerea-n suflet îi ajunge,
La umbra unui vers de jar se-ascunde
Şi litera-pumnal, în plâns şi-ascunde.

El scrie des, cum inima îi bate,
Tăcerile şi le ascunde-n noapte,
În curcubeu ţi-n răsărit se cheamă
Şi-i curg sub pleoape lacrimi de aramă.
El, un poet – mângâietor durerii,
Aşteaptă iarăşi clipa învierii.

Că-i epigramă, proză, poezie,
Doar Dumnezeu de toate astea ştie...
Îndemânare, artă şi nobleţe,
De Sus, la pământeni le sunt alese.

Poetul – imn şi literă divină,
Rămâne-a României rădăcină.

poezie de Livia Mătuşa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

SCLAVUL VERBULUI

Nu sunt decât un vis în nesfârşirea
Iubirii ce-şi găseşte o icoană,
Iar eu, robit de ea, am nemurirea
Doar când aud din Cer un cânt în strană;

Nu sunt decât un glod cu suflet mare,
Ce-ncearcă să coboare dintre stele
Răspunsul la o veşnică-ntrebare,
De suntem toţi, ori nu, lumini rebele?

Nu sunt decât o simplă adiere
De aripi poposite la răscruce,
Acolo unde-a fost o Înviere
Spre care Sfânta Carte ne mai duce;

Dar sunt un sclav al verbului ce plânge,
Că încă nu am aripa de Cruce,
Să-i pot opri Luminii sfântul sânge
Şi-o viaţă nouă-aici să-i pot aduce!

poezie de Pavel Lică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Privesc cum plânge cerul

Stau la fereastră şi privesc
Cum plânge cerul
Şi copaci cu braţele întinse
Cer, în genunchi, cu faţa spre altar,
Iubirea celor dragi
Şi plâng amar...
Se tânguie de dor... o simfonie
În DO major... În fulgi de păpădie,
Când nimeni nu mai ştie
Că dincolo de moarte,
Un clopot, vag, răsună,
La geam, la ceas de noapte.
Nimeni nu ştie că în somnul lor
Şi primăvara îşi avea sălaş,
Că a venit deloc întâmplător,
Întâia oară, în al lor oraş...
A cumpărat de la tarabă
O rochie turcoaz, cercei de jad,
Pantofi de chihlimbar
Şi un mărgean de flori de viorele
Şi-o geantă cu zambile la curele...
Apoi degrabă a plecat
De unde a venit, din sat,
Acolo unde ninge iar floare de cais
Şi îşi deschide cupa primul vis.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ascultă cum plânge pădurea

Ascultă cum plânge pădurea,
Pe strune de vifor cumplite!...
Ascultă cum plânge pădurea
Pe ramuri de vânt răsucite!...

Ascultă cum geme pământul,
Când focul din pântece-l scurmă!...
Ascultă cum geme pământul
Şi cum se cutremură-n urmă

poezie de Gheorghe Ion Păun din Nostalgie-n Valahorum (2002)
Adăugat de Constantin Păun
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu te îndrăgosti...

Nu te îndrăgosti de o femeie care citeşte, de o femeie care simte prea mult, de o femeie care scrie...
Nu te îndrăgosti de o femeie cultă, plină de vrajă, pasională, nebună.
Nu te îndrăgosti de o femeie care gândeşte, care ştie ea ce ştie şi, mai mult, ştie să zboare; o femeie sigură de ea însăşi.
Nu te îndrăgosti de o femeie care râde sau plânge când face dragoste, care ştie să-şi preschimbe trupul în spirit; şi, cu atât mai puţin, de una care să iubească poezia (ele sunt cele mai periculoase), sau care să stea o jumătate de oră contemplând o pictură şi care să nu ştie să trăiască fără muzică.
Nu te îndrăgosti de o femeie însufleţită, lucidă şi ireverenţioasă.
Să nu-ţi doreşti să te îndrăgosteşti de o asemenea femeie. Pentru că, atunci când te îndrăgosteşti de o femeie ca ea, fie că rămâne cu tine sau nu, fie că te iubeşte sau nu, de la ea, de lângă o asemenea femeie, nu te mai întorci... NICIODATĂ.

poezie de Martha Rivera
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Străina din mine

Străina din mine
nu vrea să spună de unde mă ştie,
dar, uneori, îmi lunecă prin suflet
cu paşi foşnitori ca un grafit ascuţit
pe luciul unei coli
de hârtie.

Tăcută ca umbra,
de parcă ascunde o vină
în fiecare noapte o aud cum suspină;
întotdeauna se trezeşte în zori,
scutură cerul de nori şi zâmbeşte
nefiresc de senină.

Străina din mine
nu vrea să spună de unde mă ştie,
dar cunoaşte bine arta umbrelor
şi, seară de seară, dansează pe toţi pereţii
la fel ca mâinile bunicului
în copilăriei.

Poate ne ştim
dintr-o altă viaţă
când un deceniu fost-am castan;
poate-am împărţit acelaşi colţ de cer
pe vremea când avut-am aripi de vultur,
mai bine de-un an.

Străina din mine
nu vrea să spună de unde mă ştie,
dar, din când în când, se strecoară afară
şi plânge; plânge cu lacrimi albastre
ca un bătrân albatros
într-o colivie.

Pe de-a-ntregul,
chipul şi-l arată doar vara, câteodată;
cu degete de aer să-mi fie răcoare, ca o boare
mă mângâie pe creştet de parcă-ar vrea să spună:
"nu-ţi fă griji! când se va scurge secunda din urmă
vom pleca împreună".

poezie de Elena Victoria Glodean (2016)
Adăugat de EliGlodean
Comentează! | Votează! | Copiază!

Picături de poezie

Picături de poezie

Dacă ai pune frunza
să facă poezie,
atunci frunza
cu ce oare ar scrie?
Nu ştie nici ramul,
nici codrul nu ştie
în freamăt şi-n valmă,
cu ce oare frunza ar scrie
când iată, aproape-i de toamnă.

Dacă ai pune iarba
să facă poezie,
atunci iarba
cu ce oare ar scrie?
Nu spune cuvinte,
creşte, se ofileşte,
se frânge-n două,
cu ce oare iarba ar scrie
când uite, vara trece
şi nu mai plouă.

Dacă ai pune steaua
să facă poezie,
atunci steaua
cu ce oare ar scrie
de acolo, din nemurirea ei?
Numai Dumnezeu ştie
care-a facut-o ca pe noi din iubire
şi din dor de poezie.

Dacă ai pune Fiul Lui
să facă poezie,
atunci Fiul de pe cruce
cum şi-ar scrie poezia?
Nu ştie nici Maica Preacurată Maria,
nu ştie nici Pilat
cel pe mâini spălat,
nici Baraba cel vorbăreţ,
nu ştiu nici oştenii romani
care fac de pază
şi se-ncălzesc la foc.
Ştiu însă totul
cele doua cuie
bătute în palme,
dar ele nu pot scrie
din care şi ani mai cad
picături de poezie.

Inviato dall'app Tiscali Mail.

poezie de Iurie Bojoncă (2021)
Adăugat de Iurie Bojoncă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Titlul meu fără cuvinte

Iubirea mea, dacă nu voi mai scrie,
Avându-te, măcar o poezie?
Căci tot ce-am scris în versuri, în trecut,
A fost pentru că nu te-am cunoscut.

Iubirea mea, şi cine va să ştie
Că zilnic ne vom fi o poezie,
Al cărei titlu numai tu-l vei pune,
Al cărei conţinut când ţi-l voi spune...

Secret, fără cuvinte, pe muteşte?
Poetul nu mai scrie când iubeşte.
Poetul scrie doar când n-are cine
Să-i pună titlu. Eu te am pe tine.

poezie de Marius Robu din Suflet la troc (15 aprilie 2014)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tăcerea ce plânge

Şi piatra...
tulburată de urletul brazilor
în timp ce stâncile oarbe
opresc valurile norilor
în murmurul zorilor
unde străpunge polul
vârfurile gheţarilor
orizontul alb...
ce văd e numai veşnicia
ce respiră
şi plânge... plânge.... plânge tăcerea....

poezie de Corina Gherman
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plânge toamna

Plânge toamna cu frunze ruginii,
Peste ochii tăi iubito şi peste câmpii.
Plânge toamna peste meleagul nostru sfânt,
Peste iarba care se ascunde în pământ.

Plânge cum plânge o mamă după copiii săi.
Toamna plânge peste copacii goi de pe alei.
Iubito dacă vrei pot să rog toamna,
Să numai plângă peste ochii tăi.

poezie de Vladimir Potlog (2 noiembrie 2022)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bărbatul, cel mai nerecunoscator animal de pe pământ! Plin de defecte, mereu dornic de noi orizonturi, cuceritor prin excelenţă, explorator vivace şi cruciat prin definiţie. Asta, până când în sfârşit "cineva" ştie să îl cucerească din interior... e o sămânţă de fericire în fiecare femeie, trebuie doar să-şi găsească cernoziomul în care să poată creşte, înflori, rodii apoi... Când eşti femeie, totul devine mai complicat, mai greu de asimilat, de iertat, de acceptat şi mai ales, de înteles. Câteodată nici ele nu se înţeleg prea bine, ce pretenţii să mai aibă de la bărbaţi? Şi totuşi, ce-ar fi bărbaţii fără femei, ei există cu adevărat doar atunci când sunt în gândurile lor. Nu trăieşte doar pentru a dărui viaţa, femeia vrea să aibă colţul ei de rai, bucăţică de nemurire acolo unde să se simtă ocrotită, iubită, respectată, preţuită. Cumva, sunt părtaşe la modul în care un bărbat ştie să le privească şi mai ales, cinstească în gânduri. Ştiu, există în fiecare acea latură animalică ce vrea să fie hranită. Dar sufletul, el este cel care contează. Pentru că doar iubindu-se cu tot cu rădăcini, vor ştii să dăruiască fructele iubirii bărbaţilor din viaţa lor.

Sorin Şomandra
Adăugat de Sorin Şomandra
Comentează! | Votează! | Copiază!

Filosofia

iubita mea mă plânge din dragoste
apoi mă plânge din dragoste
apoi mă plânge
apoi
iubita mea nu mai plânge
doar dă cu umerii fălcilor de pereţi
cum ar plânge pe gură ca proasta din prea
mută filosofie
apoi
se pierde ca idioata
în detaliii ciudate

poezie de Traian Abruda
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Propunere de legi cosmice pentru poeţi

ar trebui adoptate prin legi cosmice
anumite privilegii pentru poeţi

cum ar fi sticle de uitare, la discreţie
căci numai Dumnezeu ştie prin câte săbii este trecută în fiecare noapte
conştiinţa lor

cum ar fi locuri de reculegere deferite de ochiul oricărui privitor
paturi în mijlocul oceanelor
care să fie neapărat străjuite de rezervaţii
de linişte

căci poeţii sunt ca nişte angajaţi ai adevărului cu normă infinită
căci numai cuvintele lor pot mângâia chiar şi străfundurile morţii
căci numai tăcerile lor pot fi auzite
chiar şi de ultima stea din Univers

şi dacă tot veni vorba de nefiinţă
ar trebui ca acolo unde sunt înmormântaţi poeţii
să nu poate păşi numai veşnicia
căci cine ştie ce aprige şi neîmblânzite nelinişti
se odihnesc sub ţărâna aceea

ar trebui ca măcar din când în când fiecare om să îmbrăţişeze tot ceea ce îi iese în cale
lacrimi şi umbre, cerul şi iarba,
absenţa, absintul
pentru a simţi cu propriile lui ţesuturi cum este să iubeşti viaţa
până la ultima picătură de sânge
asemeni poeţilor

şi mai presus de toate, cititorule
poezia aceasta trebuie parcursă cu aceeaşi evlavie cu care un poet
descoase
nedesluşitul

poezie de Gabriel Petru Băeţan din Estetica decadenţei
Adăugat de Gabriel Petru Băeţan
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce

De ce să-mi blestem zilele
În lumea asta antichristă,
Căci blestemată sunt de când eu te-am văzut.
Căci rouă cad peste-a toamei funingine
Şi mi se preling uşor pe trup
De parc- aş plânge.
De ce să-mi blestem zilele
În lumea asta antichristă,
Când alţii plâng în locul meu
Şi trag cu greu pe trup a vieţii cruce
Şi-n ochii lor văd remuşcări
Şi-o dragoste amară, tristă.
De ce să-mi blestem zilele
În lumea asta antichristă,
Când nimeni nu mai ştie de ce plânge
Şi-n faţa lui Christos îşi duc rând pe rând
cu greu pe trup a vieţii cruce.
Şi El îndurerat de dragostea amară, tristă,
Îşi blestemă pe cruce zilele
Şi rouă îi preling uşor pe trup
Privindu-mă- n a toamnei funingine
Şi plânge.

poezie de Otilia Leopold
Adăugat de Otilia Leopold
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îmbrăcaţi privighetori

Îmbrăcaţi privighetori
Cu-asfinţitul unei flori
Şi veţi auzi cum plânge
Raiul care-n cânt se frânge.

Îmbrăcaţi în strai de nori
Cântul de privighetori
Şi-ntr-un strop de curcubeu
Se vor jelui mereu

Începutul şi sfârşitul,
Dragostea şi infinitul,
Pentr-un trup pe Cruce frânt,
Dus de filomele-n cânt,

Către-a nemuririi poartă,
Cu dorita noastră soartă...
Îmbrăcaţi, dar, filomele
Cu lumini din stinse stele,

S-auziţi în zori, de Paşte,
Asfinţitul cum renaşte
Şi în cântul lor curat,
Cum Hristos a înviat!

poezie de Pavel Lică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu plânge, Maică Românie!

"Nu plânge, Maică Românie,
Că am să mor neîmpărtăşit!
Un glonţ pornit spre pieptul tău,
Cu pieptul meu eu l-am oprit....

Nu plânge, Maică Românie!
E rândul nostru să luptăm
Şi din pământul ce ne arde
Nici o fărâmă să nu dăm!

Nu plânge, Maică Românie!
Pentru dreptate noi pierim;
Copiii noştri, peste veacuri,
Onoare ne vor da, o ştim!

Nu plânge, Maică Românie!
Adună tot ce-i bun sub soare;
Ne cheamă şi pe noi la praznic,
Când România va fi Mare!"

poezie de autor necunoscut/anonim (15 octombrie 1918)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Altă dată-n altă viaţă

Ne-om mai întâlni vreodată
Prin vreo lume-n altă viaţă,
Eu, bărbat, iar tu, ca fată,
Ne vom mai privi în faţă?

Şi dacă ne-om întâlni,
Tu o fată, eu bărbat,
Oare ne vom mai iubi
Cum o mai făceam odat'?

Oare mă vei recunoaşte
Când am să te-mbrăţişez,
Dragostea va mai renaşte,
Sau, ca azi, doar eu visez?

Când la piept noi ne vom strânge
Lacrimi vor ţâşni sub pleoape
Nu vom şti de ce vom plânge,
Doar ne vom dori aproape.

Ştiu c-am să te fac să simţi
Alţi fiori în dimineaţă
Fiindc-am fost îndrăgostiţi,
Altă dată-n altă viaţă!

Şi de-am să mă nasc bărbat
Când am să te întâlnesc,
Eu îţi voi fi arătat
Peste veacuri, cum iubesc.

Fiindcă astăzi sunt femeie
Şi pentru c-am fost rănită
Viaţa care va să vie
Măcar tu să fii iubită.

Vreau să fiu bărbatul care
Te-o-nvăţa cum să iubeşti,
Iar atunci vei şti tu oare
Că nu-i bine să răneşti?

N-am să-ţi reproşez nimic
Fiindcă sufletu-ţi va şti
Cât ai fost astăzi de mic
Fiindcă n-ai ştiut iubi.

Doar ai să-mi suspini la piept,
Eu în braţe te voi strânge,
Şi-am să fiu cel înţelept
Şi-am să tac... cât tu vei plânge.

Tu vei plânge vinovată
Pentru că ţi-ai amintit,
Când bărbat erai, eu, fată,
Şi răneai, dar te-am iubit.

Buzele-mi vor săruta
Lacrimile ce-ţi vor curge
Şi ţi-oi spune "Draga mea,
Sunt cu tine, nu mai plânge...

poezie de Florentina Mitrică (19 martie 2016)
Adăugat de Florentina Mitrică
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adevărata durere

Când e singură nu plânge Gelia pe al ei tată;
Dar cum se iveşte unul, lacrimi îi ţâşnesc deodată.
Nu e sincer cel ce plânge ca să fie consolat,
Cel ce plânge fără martori, plânge cu adevărat.

epigramă de Marţial din Epigrame (1961), traducere de Tudor Măinescu
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!