Călătorie

Dărâmă-te casă întârziată
Pe un mormânt de fată; în fumul răsturnat alene
În cer pătat şi în găini grăbite, ploaia ne trimite semne
Ai vrea să întâlneşti săraci cu păr cărunt, pomană să le faci

Sunt ochii tăi prea mari, sunt buzele tale reci
Oglinda o întrebi mai rar dacă placi
Aici sunt patru oameni întregi
Care pleacă în patru locuri străine

Pe drum sunt plantaţii de maci, sunt plopi fărâmaţi de fulger
Sunt poduri aruncate peste ape regeşti
Peste nisip galben ca pucioasa unde nici buruienile nu cresc
La poalele munţilor sunt sate noi şi curate
Cu păsări în curte, cu grădini de fructe
Cu clopotniţe, mori de vânt, curţi boiereşti
La marginea pământului sunt dealuri rupte
Sunt maşini de treierat şi hambare cu bucate

În gara cea mică unde singuri o să coborâm
Ne-aşteaptă bătrânul vizitiu
Tu o să mă-ntrebi de sate de hanuri din drum
De lucruri la care o să-ţi răspund nu ştiu

O să locium într-o casă acoperită cu stuf
Pe care berzele-şi fac cuibul
O să primim musafiri, o să mergem la primar, la şcoală
O să colecţionăm insecte din văzduh

În pădurea noastră sunt urşi, veveriţe, cerbi
Casa pădurarului e goală
De-acolo vedem tot satul
Şi aşteptăm poşta din Dumbrăveni

Şi merg fără sfârşit, în tren, cu o bolnavă de nervi
Cum n-aş putea ieşi din adâncimi de mlaştini şi de buruieni.

poezie celebră de Tristan Tzara
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Casă nu-ţi poţi face fără patru pereţi. Iar aceşti patru pereţi sunt cele patru Evanghelii. Este Scriptura, Evanghelia lui Hristos peste care vin scrisorile Sfântului Apostol Pavel şi celelalte, care sunt ca un acoperiş de şindrilă, cum sunt peste biserica aceasta.

Ioan Alexandru în cuvânt la mormântul Părintelui Nicodim Mandita (1990)
Adăugat de Doina Bumbuţ
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă sunt...

Dacă sunt, unde sunt
în ce cânt
în ce gând
în ce rost muribund
în ce cuget plăpând
descărnat de curând
dacă sunt, până când?

Dacă sunt, eu ce sunt
un mărunt
amănunt
un mereu doar secund
dumnezei înjurând
ori vreun geamăt imund
ăsta sunt, asta sunt?...

Dacă sunt, din ce sunt
din descânt
din pământ
din dezgustul fecund
colcăind furibund
într-un timp ne-afund
din ce sunt, până când?

Dacă sunt, cine sunt
vreun cuvânt
de nesfânt
vreun pascal fredonând
în swahili, vreun rând
vreun temei de mormânt
dacă sunt, de ce sunt?

poezie de Mihail Soare din Eu, Nietzscheanul
Adăugat de Radu Câmpan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Crăciunul fiului risipitor

Aş porni să colind, peste dealuri, hai-hui,
Aş deschide cu grijă şi poarta şi tinda,
Dar în satul natal tata nu-i, mama nu-i,
N-are cine, la geam, să-mi asculte colinda.

Tata nu-i să-mi mai pună o dată-n pahar,
Mama nu-i să mă-mbie, din nou, cu sarmale,
Este gol, prăbuşit şi bătrânul hambar,
Iar ograda pustie m-ar umple de jale.

Nu sunt vaci, nu sunt oi, nu sunt porci, nici găini,
În cuptor n-are cine o pâine să facă,
Gardu-i rupt, podu-i rupt şi vecinii străini,
Chiar fântâna din curte, de-o vreme, e seacă.

Nici în pod, peste grinzi, nu atârnă cârnaţi,
Către pivniţă scara cea veche-i oloagă,
Nu-s în vasele-adânci castraveţii muraţi,
Din butoaiele vechi a rămas doar o doagă.

Nici zăpadă nu-i azi prin grădini şi pe drum,
Nu-s copiii cu sănii pe deal să exulte,
Aş porni cu colindul spre casă, acum,
Dar acum e târziu, n-are cine s-asculte...

poezie de Petru Ioan Gârda
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gânduri de Crăciun

Cad din cer atât de singuri
Fulgii peste-al meu Crăciun,
Se aşează peste muguri
De tăceri care îngân

E doar linişte, Crăciunul,
Ce-a intrat în casa mea,
El cu mine fac tot unul,
Adunat cu vremea sa.

Cad din cer stele de noapte,
Nu prea multe doua, trei,
Sunt răzleţe şi sunt toate
Ale mele şi-au văpăi.

Cad aşa, însingurate,
Întind mâna să le prind,
Sunt prea sus şi sunt departe,
Cad arzând şi-apoi se sting.

Caut prin casă şi cotloane
Poate mai e cineva,
E-o lumină ce nu doarme,
A trimis-o luna mea.

Cad din cer atât de singuri
Fulgii care m-au albit,
Câte toamne, câte geruri,
Doamne, singur-am trecut.

poezie de Corina Mihaela Soare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unde sunt cei care nu mai sunt?

Unde sunt cei care nu mai sunt?
Întrebat-am vântul, zburătorul
Bidiviu pe care-aleargă norul
Către-albastre margini de pământ:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Zis-a vântul: Aripile lor
Mă doboară nevăzute-n zbor.
Întrebat-am luminata ciocarlie,
Candela ce legăna-n tărie
Untdelemnul cântecului sfânt:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Zis-a ciocârlia: S-au ascuns
În lumina celui nepătruns.
Întrebat-am bufniţa cu ochiul sferic,
Oarba care vede-n întuneric
Tainele necuprinse de cuvânt:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Zis-a bufniţa: Când va cădea
Marele-ntuneric, vei vedea.

poezie celebră de Nichifor Crainic
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu o candelă de nisip

în fiecare seară cobor pe un drum
ce nu duce nicăieri
la marginea lui îmi întind umbra
sub care mă aşez
grijuliu
o durere de moarte se prinde cu mine
sunt primitor şi nu ripostez

nu caut cuvinte nici semne şi nici răzbunare

în oraşul din mine sunt doar ziduri
un ceasornic şi o noapte
fără sfârşit

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dar nici eu, de mă strig

O rugină de tei prin frânturi de amiezi
Vechi scrisori de amanţi peste timp încă ning
Din pănuşi de porumb mă privesc şi se sting
Ochii verzi de păpuşi, merii buni din livezi.

Trec poştaşi abătând foste vremuri prin gări
Un bătrân aţipit trece mâna prin nori
Plouă dor strecurat din arcuş de viori
Calcă talpa nisip pe adâncuri de mări.

Şi pe umbra ce sunt, un oraş osândit
La prăpădul tăcut al atâtor iubiri
Cresc pe străzile lui şi acum trandafiri
Şi pe umeri, înfrânt, un oftat de cuţit.

Vin în liniştea mea patru scânduri de pom
Despre viaţă citesc ochii mei într-un zar
Despre moarte învăţ dintr-un vechi calendar
Sunt o roată de tren într-o haină de om.

Unde-ai fost, unde eşti, timp al meu rătăcit?
Pleacă sălciile-n vânt, pleacă oamenii toţi
Un poştaş fără veşti mă tot caută în porţi
Dar nici eu, de mă strig, nu mai sunt de găsit...

poezie de Camelia Radulian
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unde sunt cei care nu mai sunt?

Întrebat-am vântul, zburătorul
Bidiviu pe care-aleargă norul
Către-albastre margini de pământ:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?

Zis-a vântul: Aripile lor
Mă doboară nevăzute-n zbor.

Întrebat-am luminata ciocârlie,
Candela ce leagănă-n tărie
Untdelemnul cântecului sfânt:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?

Zis-a ciocârlia: S-au ascuns
În lumina celui nepătruns.

Întrebat-am bufniţa cu ochiul sferic,
Oarba care vede-n întuneric
Taine necuprinse de cuvânt:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?

Zis-a bufniţa: Când va cădea
Marele-ntuneric, vei vedea.

poezie celebră de Nichifor Crainic
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucruri simple

Acuze reci sunt peste tot...
Nu mai lăsa să treacă
O zi din viaţă, ca un joc,
Căci nu se-ntoarce, pleacă!

Şi n-o vei mai vedea vreodat',
Iar lucrurile simple
Sunt cele care viaţa, bat,
Deci, fă-le să se-ntâmple!

Un gând frumos, o lacrimă,
De-i limpede şi clară,
Un zâmbet fără patimă,
Un cântec de vioară...

Atâtea lucruri simple sunt
Ce ar putea să-ncânte
Trecerea noastră pe pământ
Şi nu să ne-nspăimânte...

Viaţa-i frumoasă, este grea,
Dar nu prea complicată...
Îndrăgosteşte-te de ea
Şi mai traieşte-odată!

poezie de Marilena Ion Cristea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Casa cuvintelor

Mă aflu în această ciudată casă de cuvinte.
Am întrebat cum e făcută-aceasta. Îngerul mi-a spus:

- Temelia ei sunt intenţiile, voile şi faptele tale.
Zidurile sunt ce ţi-au făcut alţii, ce n-ai înteles,
instinctele tale pe care le-ai urmat orbeşte.
Acoperişul unei case e făcut din speranţele şi visurile tale.
Ferestrele sunt ce-ai priceput şi crezut în viaţă iar uşile
sunt faptele tale.

Mobila şi tablourile sunt aspiraţiile şi sensurile tale.
Toaleta este ce ai greşit ştiind ce trebuie să faci,
lucrurile care vor să te facă de ruşine şi tu va trebui să le faci din nou.
Curentul electric din casă este dorinţa de-a face, ambiţia,
iar robinetele cu apă sunt optimismul şi speranţa ta.
Conexiunea la Intenet, televizorul şi radio sunt zvonurile
pe care le vezi, le-auzi, le spui şi le crezi.
E simplu, încheie el.

- Vreau să cumpăr o casă de la tine i-am spus. Cât mă costă?
- Nici nu vei cumpăra, nici nu vei vinde case, îmi spuse el dezamăgit.
Fă-ţi una şi mută-te-n ea, cât mai repede.

poezie de Dorian Stoilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

sunt pas în geometria oarbă a timpului
sunt lacrimă purtată de vânt
sunt ţipăt prelung peste ape
sunt apa ce se zbate în fântâni
sunt fluier ce cântă pe drum
printre maci roşii de câmp
timpul, zbor scurt prin iarba stelară
lumina plânge în cuvinte nerostite
pe drum, un schit între gânduri
muşchiul e umed, e verde
în vatră se stinge ultimul ciot
ciobanul coboară agale în vale
oile dorm în picioare
un câine latră bezmetic pe drum
lumina îşi freacă privirea de umerii munţilor
în iarbă, flori galbene şi clopoţei
sub copaci mai trece un an
visul e lung şi e greu, a povară
noaptea deschide privirea, ascultă
în zori, cântă cocoşii în tindă
pe ţărm, păsări de apă coboară
să bea apă sfinţită de gânduri
în zare, sălbaticul cer
se frânge în ape de munte

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Umbre

leganam în suflet un vis fără vlagă
mă împiedicam de paşii rămaşi
în noaptea ce cădea peste ape
aşa am crescut în tenebre
numele meu zăcea scrijelit pe o piatră
cu umerii îmbrăcaţi în palide umbre
păşeam în clipe târzii în penumbră
prin neguri alunecau nestatornice ape
se adunau alte umbre sub ultimii paşi
să plec, unde să plec
sau nu's aici decât o umbră
sunt stâncă sfărâmată pe ţărm
cu braţele ce flutură în vânt
sunt vânt năpraznic peste tainice ape
sub pasăre peste lacul albastru
sunt lacul ce aşteaptă o barcă
sunt un om într-o barcă ce plânge pe ape
sunt gând rătăcit între pleoape

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubirea aici

Unde mă cauţi? Cum de nu vezi?
Sunt cerul albastru şi verde livezi,
Roşul din macii născuţi de câmpii,
Un susur de ape ce curg străvezii

Unde te uiţi? De ce nu auzi?
Sunt glasul din pruncii prea buni şi prea cruzi,
Buzele lor ce aşteaptă la sân,
Şoptesc unde sunt, le ascultă... îţi spun

Cum de aştepţi şi cum de nu simţi?
Sufletul spune, dar încă te minţi,
Ochii privesc, doar te uită de vrei,
E mâna mea lângă, aşteaptă s-o iei

Unde exişti şi unde iubeşti?
În lumea aceasta sau vise cereşti?
Vino aproape, aproape îţi sunt,
Iubirea există deja pe pământ...

poezie de Adi Conţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt...

prelungirea degetelor tale…

Sunt ochii
care veghează infinitul din tine…
Sunt cuvântul nespus
şi gestul abia
îndrăznind să se ridice
spre albastru...

Sunt prelungirea
sângelui tău
care curge
doar
prin
mine...

Sunt pleoapa
care îţi închide
universul...

Sunt mâna cu care
mângâi stelele…

Sunt gândul tău de seară
gemând de patimi
neştiute...

Sunt talpa care
îţi sărută umbra...

Sunt...
atât
de
TU
încât
sufletele noastre
se îneacă
în acelaşi
abis
de lumină...

Sunt cântecul de cocori
rămaşi
în toamna asta
uitată
de lume...

Sunt sâmburele tău
de adevăr
sau...
de otravă...

Sunt gustul
buzelor tale...
dulci-amărui...

Sunt minunea
născută
în palma ta
întinsă
pentru ultima oară
la margine de drum...
vietii,
iubirii,
mie...

poezie de Lelia Mossora (11 noiembrie 2004)
Adăugat de Lelia Mossora
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Sunt oameni care, deşi te însoţesc, nu înseamnă că îţi sunt alături.
Sunt oameni care, deşi îţi sunt alături, nu înseamnă că sunteţi împreună.
Sunt oameni care, deşi te aud, nu te ascultă. Sunt oameni care, deşi te ascultă, nu te înţeleg şi nu le pasă.
Sunt oameni care, deşi te privesc nu te văd. Sunt oameni care deşi de văd, nu te cunosc.
Sunt oameni care, deşi îţi sunt alături, sunt foarte departe de tine...
Sunt oameni care, deşi te mângâie şi te îmbrăţişează, nu te iubesc.
Sunt oameni care, deşi te însoţesc pe drumul tău şi îţi fac promisiuni, într-o zi vor coti brusc pe alte drumuri...

poezie de Irina Binder
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Al-Kindi avea peste treizeci de ani când s-a retras pe ţărmul mării ca să mediteze la aceste lucruri; şi din acea perioadă datează opera sa despre Configuraţiile Lucrurilor Gândite, Al-Jawami' al-Fikriyah. Căci constatase că lumea aceasta pământească este, pentru călătorul care o străbate, ca o carte plină de semne, iar semnele nu sunt abstracte: sunt alcătuite din oameni, din animale, din plante, din minerale, din cer, din stele, din suflete, din spiriduşi, care şi ei sunt nişte existenţe măsurabile.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Olandezul zburător

În portul alb, în care-am ancorat,
Nici un pilot nu ştie cine sunt,
Nici câte vieţi întregi am navigat
Neîncetat,
Scuipat de ploi
Şi pălmuit de vânt...
Dar cine-anume sunt cu-adevărat
Nu ştiu nici eu...
Nu ştiu decât că sunt un matelot,
Şi-atâta tot...
Şi-acelaşi matelot voi fi mereu!...

Sunt matelotul blestemat —
Un lup-de-mare derbedeu,
Beţiv,
Suspect
Şi mincinos,
Cu capul gol,
Cu trupul dezmembrat
Şi sufletul întors pe dos —
Un matelot ursit, când m-am născut,
Să n-am în viaţa mea — drept scut —
Decât un fals permis de drum,
Cu care rătăcesc şi-acum
Pe toate mările de pe pământ!...

Şi-aşa cum sunt —
Nu sunt decât un "Uite-l... nu e!"
Sunt spectrul omului bătut în cuie...
Sunt musafirul nepoftit,
Ce-abia sosit,
Pornesc din nou
Cu-aceeaşi veche faimă de erou,
Lăsând în fiecare port
Câte un mort
Şi-acelaşi veşnic cobitor ecou...
Sunt spaima celor care nu mă vor
Şi cel mai bun tovarăş de drum al morţilor...

Sunt Olandezul zburător!...

poezie celebră de Ion Minulescu din Dimineaţa, XXIX, nr. 9697 (25 decembrie 1933)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tristan: Există şi alte lucruri pentru care să trăieşti: datorie, onoare.
Isolda: Dar ele nu sunt viaţa, Tristan. Ele sunt doar cochilii ale vieţii, şi unele goale, atunci când în final tot ce adăpostesc sunt zile întregi fără dragoste. Dragostea este dată de Dumnezeu. Ignor-o şi vei suferi cum nu îţi poţi închipui.
Tristan: Atunci nu voi mai trăi fără ea.

replici din filmul artistic Tristan şi Isolda
Adăugat de scofieldutza
Comentează! | Votează! | Copiază!

Casa cu însemnul soarelui

Există o casă cu un soare pe poartă
În New Orleans, în oraşul meu,
O casă care a ruinat mulţi tineri sărmani
Şi, Doamne, unul dintre aceştia sunt eu.

Mama era croitoreasă
În casa-nsemnată şi-mi cosea jeans,
Tata dădea prea rar pe acasă,
Fiind unul dintre cei mai mari beţivi din New Orleans.

Un beţiv are o sticlă şi-o valiză
Şi o pereche de cărţi de joc,
Nu-i fericit decât atunci când bea,
Când uită de timp şi de noroc.

Mama are grijă de ceilalţi copii,
Să nu facă ce am făcut eu,
Trăieşte în casa cu însemul soarelui,
În păcate ce-o apasă greu.

Cu-n picior sunt aici pe peron,
Cu celălalt de-un tren mă agăţ,
Mă-ntorc înapoi la New Orleans,
Cu cătuşe şi lanţuri, cu tot.

Mă întorc cu memoria la New Orleans,
Cu sufletul rupt, într-o casă
Cu însemnul soarelui sculptat pe poartă,
Unde nimeni nu mă aşteaptă.

O casa cu un soare pe poartă,
În New Orleans, în oraşul meu,
O casă care a ruinat mulţi tineri sărmani
Şi, Doamne, unul dintre aceştia sunt eu.

cântec interpretat de The Animals, traducere de Luminiţa Soare
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Colind

Ochii sunt grei.
La pânda stelelor, bat îngeri din aripi în ei,
în horă, ielele scapără-n talpă scântei,
sclipiri din adânc spre înalt,
cu asalt, în umbra deasă, între brazi.
Ochii, oglinzi, sunt colindul de azi.
Grei de poveşti, de privirile-n care cresc păsări, cerbi, miei,
de lumina ce cade tăcută pe ei,
de ungherele în care surâsul coboară neprihănit,
poartă colindul ce sunt, cu pita gândului la dospit.
Din răsărit până în miez de înnoptare,
de la distanţa dorului de soare, de la distanţa norului,
din tremurul zborului, din încântare, din valul de mare,
din podul cu vedere spre scaunul ceresc,
din apropierile de firesc, din piviniţa în care mă-ncui,
lumina ochilor, clipă de clipă, în cântecul inimii sui.
Din ce sunt, din pământ, din vânt, de orinde merg hai hui,
izvor spre marea fără de sfârşit, hoi, hui... doinesc...
Aho! Aho! Pe suflet, călare, mă sui!

poezie de Iulia Dragomir
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!