Adaugă un citat | Citate la întâmplare | Votează! | Votate recent | Adăugate recent | Comentarii recente | Top general

Lidice

Îți amintești, Ioane? Era iarnă.
Zăpada încapuse-ncet să cearnă
tremurătoare, în întreg văzduhul,
fulgi uriași, legănători, ca puful.

Lăsasem Praga-n urmă, -n dimineața,
cu turlele topindu-se în ceață.
Tăia mașina câmpu-ntins ca tava.
Sclipi la dreapta Morawska Ostrava.

Spre Lidice goneam. Nu întrebam
nimic nici unul. Ne uitam pe geam
cum rînd pe rînd zburau în urma noastră
cîte un sat, cîte-o pădure-albastră.

Războiul se sfîrșise. Unde ieri
călcase tancul, azi treceau mineri
și, peste codrii destrămați, domoale
suiau păduri de fumuri, din furnale.

Goneam spre Lidice, cînd, fără veste,
mașina străbătu șoseua, peste
zăpezile zburătăcite-n stol,
trecu pe cîmp, făcu un scurt ocol

și se opri. – Ce e? Am prins să-ntreb.
Ce căutăm aici pe cîmpul sterp?
(Spre Lidice mergeam.) De ce-am oprit?
... Spre călăuz priveam nedumerit.

– Aicea e! răspunse. Fără rost
Priveam în jur. – Și Lidice? – A fost...
... L-a ras din temelie Hitler. Satul
aici a fost de-a lungul și de-a latul.

Privirăm pînă-n zare amîndoi:
țesea ninsoarea, harnic, pînze moi.
Pustietate. Corbi. Pomi arși. Și vîntul.
Sub noi, un sat întreg și-avea mormîntul.

Și-n tot acest pustiu, un mic muzeu.
Întrarăm toți: tu, cehul și-apoi eu.
– Ce-a mai rămas e ceea ce se vede!
Ne aplecarăm muți către perete.

Sub sticlă, -ntr-o cutie adunate,
un pumn de lucruri mici, carbonizate:
un toc, un ban, o zgardă ruginită,
un fluier sfărîmat de dinamită.

o clanță, niște ochelari betegi,
de sîrmă, pentru ochii de moșnegi,
o verighetă neagră, de aramă,
un tîrnăcop, un degetar, o ramă...

Și, într-un colț, sub sticlă, lîngă ușă,
două patine mici și o păpușă...
Vîrîsem unghiile-n carne-adînc...
Lacrimi veneau – dar nu voiam să plăng.

Ningea. Voiam să ies. Priveam spre tine.
Dar mă țineau micuțele patine.
Ningea. Patinele... ce-ar mai sclipi,
De-ar fi, ca altădată, -n sat copii!

Privirăm călăuzul. Nu plîngea.
Mîna-i, arzînd, pe-a noastră o strîngea:
- Tovarăși... N-am mai spus niciun cuvînt.
Un zid eram toți trei și, peste vînt,

peste zăpezi, peste pustietate,
suiau din ura noastră ziduri late,
ne-nvinse ziduri, mari pereți de ură,
crescînd din noi ca o semănătură,

și înfrățite cu-alte ziduri dese
din ura lumii – rodnic㠖 purcese.
Ca niște fierăstraie mari de piatră
tăiau văzduhul, înălțîndu-și vatră

mai vie decît satele distruse
din Lidice-n pămănturile ruse.
Cît munții lumii, zidurile grele
Luceau sub geana roșiei noastre stele.

Și-am pus de strajă ura, să vegheze
Din colți de cremeni, sus, pe metereze.

Ningea mereu. Dar – ți-amintești, Ioane?
Pe cîmp eram nu trei, ci milioane!

poezie celebră de
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Citate similare

Viorel Birtu Pîrăianu

Printre fulgi de zăpadă

m-am întors pe țărm într-o iarnă
în iarna ultimului veac
ningea în jur și era frig în lume
ningea a iarnă prin geamuri sparte
se întuneca în jur, eu mai scriam o pagină de carte
era târziu în noapte și noaptea era grea
întorceam mereu pe drumul sorții
eram dublura unui eu pierdut în noi
un pelerin, un scrib sau un nebun
veșnic rătăcit pe drum
plecam și reveneam mereu
în geamurile vieții timpul încă bate
azi nu mai știu, trăiesc sau e firesc
scriu pe ziduri lumii în cetate
plecam, întorceam tăcut în altă noapte
din rupte buzunare se scurgeau idei
pasul greu punea amprenta în palma vieții
se ridica un semn de întrebare
privea în jur, pleca apoi pe jos
pe scoarța lumii mă scriam
povestea unui om damnat în a sa soartă
vroiam plec și nu am mai rămas
înghețau frunze pe ramuri târzii
se stingea o țigară, mai ardea câte un gând
era frig, era iarnă, priveam către cer
atunci am simțit acut acel fior
ningea în ochii mei cu fulgi târzii

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Ploaie anapoda

ziua căzuse pieziș
de pe partea ta
a patului
cu un colț mai sus
și cu unul mai efemer
zgomotele de afară
se auzeau neastâmpărate
ca niște pași cadențați
de bocanci
zgâriind pe perete

ploaia picura anapoda
din jos în susul
odăilor
atemporal suprapuse
peste noi
spre acoperișuri de metal
spre norii de sticlă

eu priveam de jos în sus
nemărginirea picioarelor
tale pe cerul
de cretă
tu mă tăceai nesfârșit
din susul în josul acelor
de ceasornic.

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Ilustrată către Univers

Priveam, pe cer și mă pierdeam în fond de iunie, în albastru...
Era sublim, culoare de penel, de-un uniform de digital robotic.
Trăiții în multe dogme, nu o știm, că stăm în ambient majoritar azotic
Și credem doar, că-un oxigen minoritar... ne scapă de dezastru.

Priveam, pământ ciocolatiu spre bej, sau mai închis, spre un sort de negru...
Nu seamănă a nimic, e un amalgam, nu poți spui nicicum că e frumos.
N-am înțeles cum de superbul, tot din el, se înalță- atât de maiestos
Și cum de e suficient de dur, să ne suporte, și să fim... un univers integru.

Priveam, pierdut, eram lângă un râu în ropot neîncetat, cu prăvălire...
Din analiză nu-mi ieșea, din calcul, rațiune, nicio știință, istețime,
De unde curge într-una, atâta apă, cine-o urcă și la o-astfel de înălțime,
Și cât de moale este, totuși, nu o pot înfrânge, nici de un gigant de-aș fi... nu fire.

Priveam, nisipu-înfierbântat, mă tot gândeam ce e, siliciul în grăunte,
Volumul colosal cernut, ce prin frecare în gigant de timp a fost zdrobit...
Și cin' l-a transportat din litoral, sau invers, din deșert l-a împărțit;
Peste, în mărime, decât piramide, chinezescul zid, chiar peste Everest.. ce-i munte.

Priveam mereu... când zgomot scurt cu pală de talaz piciorul îmi lovește.
Zăresc- pân' nu mai văd în depărtarea curbă în spume gri-albastră-
Cum stă atâta apă pe o sferă, ce-o numim de-acum, planeta noastră;
Cum de nu pică, peste țărmuri, și de ce-i sărată... când din ape dulci, ițește.

Priveam, și-aud un strigăt; este cineva, ciudat, pe-o relativă verticală,
Se mișcă, are prelungiri- ce-s două... pe nisip și două le rotește-n hăuri-
Iar sus, în vârf, își ține-o bulă, e ceva rotund, cu multe găuri;
Pe două, este apă ce sclipește, în pol opus, sunt fire scurte-lungi... dispuse în nimereală.

Priveam, ca zăpăcit, am și uitat că nu-i nimic ciudat, este la fel ca mine,
Și tot mă pierd din nou, întreb ce căutăm aici... suntem de unde.
Nu știu- de unde să ne tragem- suntem dintr-un alt fel, se pare, de niciunde...
Căci din tot ce-am văzut- nu am făcut nimic- totul era, și totul... ne revine!!!

poezie de (7 iunie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian RădulescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Ieri și azi

Ieri mergeam, fecior, la bal,
Astăzi moș, sufăr global,
Ieri spre Est eram atent,
Azi râvnesc spre Occident,
Ieri la ruși le dădeam banii,
Azi mi-i iau americanii,
Ieri eram români sadea,
Astăzi, romi ș-om mai vedea,
Ieri era pace-ntre noi
Azi e peste tot război.
Ieri n-aveam oranj sau bej,
Ci sub steagul roș, pe Dej,
Ieri în evul mort ateu
Credeam toți în Dumnezeu.
Azi, așa cum am mai spus
Ne-nchinăm către Apus.

poezie de
Adăugat de Girel BarbuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
cumpărăturiCartea "Ingerii de otel" de Nicolae Rotaru este disponibilă pentru comandă online cu preț redus, la doar -22.15- 12.99 lei.
Viorel Birtu Pîrăianu

Spitalul

n-aveam cum, n-aveam ce
ploua cu dureri și tăceri
strivit de pereți, meu goi, mereu reci
priveam pe geam, uneori
cai liberi în ploaie
cădeau întrebări
eu plecam spre ziua de ieri
căutam cuvântul rătăcit în noroi
era târziu, era noapte în noi
tu plecai, eu vegheam, vegheam
se întorceau sturzii acasă
căutând zadarnic a lor casă
încă visam prin șiroaie de ani
ploua în spitale,
cu puroaie, feși murdare, gunoaie
spitale urâte, spitale bolnave
sângele curgea pe pereți
printre linii venoase centrale
era greu, mi-era rău, dar cine eram eu
n-aveam cum să mai plec
eram o aripă ruptă într-o tragică lume
vioara plângea într-un colț
lumina uitase fugă, se izbea de un geam
nu'i nevoie acum la plecare de mine
dar unde e ea
ningea cu tăceri
eu zăceam, așteptând să mă chemi
vroiam plec de aici și nu mai veneam
renunțasem la tot
obosit într-un spital pentru toți
eram mai bătrân decât data trecută
treceam și plecam dintr-o stare în altă poveste
la final, o figurină sângerândă de lut
aruncată pe jos, într-un colț, ireal, de spital

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Teodor Dume

Privind în urmă

în casa noastră primitoare
rămas–a busuiocul prins la grindă
un borcan cu flori mirositoare
pus pe masa mare de la tindă
toți ce au fost cândva s-au dus
acolo unde nu se poate spune
în țara unde veșnic e apus
o țară fără lacrimi, fără nume
o lacrimă uscată pe batistă
îmi aduce aminte că au fost
și lavița crăpată tot mai tristă
îi așteaptă zi de zi dar fără rost
unde, unde sunteți dragii mei
ușa de la poartă e încuiată
în curte peste tot și pe alei
crescut-au spinii până la poartă
din când în când doar clopotele bat
amintind că-i mare sărbătoare
și babele puține câte sunt în sat
se-nchină pentru-n răsărit de soare

îmbătrânesc și țiglele pe casă
pereții au crăpat și s-au urnit din loc
vecinii pleacă unul câte unul
spre casa cea de lut și fără foc
mamă, sunt copilul tău și-aștept la poartă
soarele e dus de mult înspre apus
te rog privește-n mine și mă iartă
precum și Tatăl Sfânt de sus
o să plec și eu din lumea asta
durerea-n umbrele de lut mi-o ascund
că timpul o să-mi vindece și rănile uitate
și tot ce-a fost și fi-va în curând

plecăciune mamă, tată
și tuturor pe care v-am iubit
duc încet că știu că altădată
nu voi putea păși spre răsărit

poezie de din Cineva mi-a răpit moartea (2018)
Adăugat de Teodor DumeSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.
Adrian Păunescu

Acarii

Și n-am murit cum ei ne blestemară,
Mai facem umbră-n fiecare vară,
Ca iepurii fugirăm de-a lor pușcă
Dar umbra noastră ca un tigru-i mușcă.

Pe urma noastră dacă vin și umblă,
Nu dau decît de o neutră umbră,
Cu bîrfe, cu cerneluri și cu armii
S-au pus pe urma dragostei jandarmii.

Iubita mea, în lumea asta rece
Iubirea-i boala care nu mai trece.
Iubita mea, visam pe-un cîmp de rouă
Luntrind două sicrie, amîndouă.

Și pe această îngerească apă
Visam că de urmăritori se scapă;
Că-n toată viața noastră agitată
Nu te-am îmbrățișat măcar odată.

Ci pururi între două fugi fusese
Iubirea noastră cu-ntreruperi dese.
noi am fost, iubito, fugăriții
Sortiții unei surde dispariții.

Și ne-am iubit mai scurt decît se poate
Ca doi acari ai căilor ferate
Ce trebuiau iasă-n fuga mare
Și să salute dînd din felinare.

ne-au pîndit ori bîrfitoare babe,
Ori am trăit sub coperișuri slabe.
Și cît am vrut, iubito, să ne vină
Măcar o săptămînă de lumină!

nu ne aibă nimenea în știre
S-avem o săptămînă de iubire
Și n-am putut și nu putem, iubito,
Lumea blestemă că am părăsit-o!

Atîta doar, sîntem ca prima oară
Și n-am murit precum ne blestemară
Și umbra noastră, cît am fi de iepuri,
Îi mușcă pe urmăritori din ierburi.

Eu nu mai pot, iubito, fără tine
Toate femeile îmi sînt străine
Și te iubesc cu viața mea, cu toată,
Cît ești de rea și rece cîteodată.

Jandarmi, care ne urmăriți prin lume,
Și întrebați de ale noastre nume
Opriți-vă, nu ne intrați în soartă
Nu mai deschideți cea din urmă poartă.

Veți întîlni ceva ce vă consumă
Un fel de flacără, un fel de ciumă,
Aceia sîntem noi, mult-zăcătorii,
Rîzînd de toți jandarmii provizorii.

Aici e ciumă, este foc, se moare,
Este iubirea fără vindecare
Iubita mea, acar cu felinare,
Fă noaptea peste noi mai mare.

poezie celebră de din Totuși, iubirea, 1983
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
cumpărăturiCartea "Iubiti-va pe tunuri" de Adrian Păunescu este disponibilă pentru comandă online cu preț redus, la doar -19.17- 10.99 lei.

După chipul și asemănarea noastră

the tenth poem for Shiraz

În ultima vreme
lucrurile ne înconjoară
o pasăre meșterită din lemn
o pasăre din lemn înghițind un pește din lemn
o pasăre zburând în spațiul dintre rafturi
și rafturile de sus mișcătoare spații ale copilăriei
doar tu în albastru, dintr-un timp de apropiere și unul de îndepărtare
dintr-un timp prins în cuvinte și un timp desprins de toate aceste pământuri
și eu cum mergeam azi prin iarnă și cum ningea și tot restul
și tu cum mergeai azi prin iarnă și cum nu ningea și tot restul
și eu cum mergeam azi prin iarnă vorbind singură ce naiba e
doar un simplu timp, o simplă distanță, pământul ăsta ne suportă oricum, suntem binecuvântați

peste o sută de ani, cel care va citi aici va spune, ce norocoși cât de aproape au fost / și cât de departe
peste o mie de ani, cel care va citi aici va zice, cât de identici erau / și cât de diferiți / apoi ne vor scana aceste poeme,
cuvintele adeneul iubirile
ne vor reconstrui
după chipul și asemănarea noastră

dacă ne-am uita pentru câteva clipe în aceeași oglindă
apoi ne-am vedea fiecare de drumul său
tu cel rămas acolo
și eu cea rămasă acolo
ne-am putea imagina împreună
cea mai bună viață posibilă

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Retorica fiilor risipitori (sau cine mai suntem)

nu ziua aceea era potrivită s-o azvârlim pe fereastră
vandalizând aerul cu iminența unei recuperări imposibile
dacă ne-ar fi avertizat cineva că fiecare despărțire va transgresa perdele/ ziduri
inutilă ca un glob de crăciun/ pentru care nu mai există niciun brad
adevărată ca bipolaritatea unui înger/ când nu-și ia medicamentele la timp
dacă ne-ar fi spus cineva că vom scăpa din accidente de avion
de mașină
din accidente vasculare
și nu scăpăm
din trecutul reverberat în maneta ce schimbă vitezele vieții
altfel ar fi fost viața noastră acum

fără transfuzii de ozon
ne tratăm cu electroșocurile întârzierilor de-acasă
aproape rușinați că ne-am iubit cândva
nu putem inventa refugii între două tramvaie spre cer
cu bagajele noastre etichetate cu pantofii noștri ce mușcă din călcâie
noi
cine mai suntem

unde ne-au dispărut mamele
bonele
femeile de serviciu
peste tot fragmente umane/ niciodată întregul
niciodată curat
peste tot maternități din sticlă
călcăm pe cioburi pisate mințind că nu ne ard la tălpi
în timp ce din gură ne scapă cuțitul

liniștea asta e un penitenciar al mincinoșilor/ de unde privim prin crăpăturile gândului
unul spre altul
și nu știm
nu știm spunem cine mai suntem

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Eugen Ilișiu

Cad perseide

Cad perseidele din cer,
Pe un Pământ în agonie,
De unde vin e un mister,
Spre ce zări zboară nu se știe...

Cad perseide peste tot,
Peste iubire, peste ură,
Peste bunic, peste nepot,
Peste îngheț, peste căldură...

Și-or mai cădea steluțe mii,
Căci Universu-i generos,
Din ale cerului tării,
De sus se prăvălesc în jos,

Dar ca și visele deșarte,
Chiar de trudesc pe drumul lung,
De fericire nu au parte,
Mereu la țintă nu ajung...

Cad perseidele din cer,
Pe un Pământ în agonie,
De unde vin e un mister,
Spre ce zări zboară, nu se știe...

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Viorel Birtu Pîrăianu

Iarna

m-am întors pe țărm într-o iarnă
cerurile erau uscate și reci

ploua în jur și era frig în lume
ploua a iarnă prin geamuri sparte
se întuneca în jur, eu mai scriam o slovă

era târziu în noapte și noaptea era grea
întorceam mereu pe drumul sorții
eram dublura unui eu pierdut în doi

veșnic rătăcit pe drumul meu
plecam și reveneam mereu
în geamurile vieții timpul încă bate

azi nu mai știu, trăiesc sau e firesc
scriu pe ziduri lumii în cetate
plecam, întorceam tăcut în noapte

din rupte buzunare se scurgeau idei
pasul greu punea amprenta în palma vieții
se ridica un semn de întrebare
privea în jur, pleca apoi pe jos

pe scoarța lumii scriam povestea unui om damnat în a sa soartă
vroiam plec și nu am mai rămas
înghețau frunze pe ramuri târzii
se stingea o țigară, mai ardea câte un gând

era frig, era iarnă, priveam către cer
atunci am simțit acut acel fior
ningea în ochii mei cu fulgi târzii

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Viorel Birtu Pîrăianu

Spini

era frig și era iarnă
ningea acut
în noi, pe lângă noi
era atât de frig în camera goală
ningea cu tăceri în vremea de apoi
afară, pe două ramuri ruginite
înflorise un trandafir
roșul aprins era culoarea lui
în albul pur, din jur
soarele se risipea, pe aici, pe undeva
jos, cădeau petale
una câte una
era ploaie și vânt
cețuri plângeau prin crâng
se scurgeau alegoric pe pământ
afară niciun cânt
pescărușii plecaseră demult
m-am înțepat într-un spin și am țipat
nu am știut și l-am certat
dimineata priveam trist
la fereastră, trandafirul se uscase în glastră
în iarna asta, când lacrimi curg, se scurg
ce să mai fac, aici, acum

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Eugen Coța

De sub zăpezile uitării

De- aș mai fi rămas în satul meu
să-ți țin de cald, să-ți țin de sete
ne binecuvânta chiar Dumnezeu
iubita mea cu blonde plete...

Ne-am despărțit sub salcia pletoasă
și am pornit pe ale vieții valuri;
eu spre departe, tu pe lângă casă,
eu prin armată, tu și pe la baluri.

Mă sfâșiau prin depărtări haine
dulci amintiri din satu-ndepărtat,
ucidea și dorul după tine
și câte și mai câte-am îndurat...

N-am mai găsit un strop de fericire
sub uniforma verde, militară,
prin roua dimineții n-am găsit iubire
nici trenul nostru din bătrâna gară.

Scriam scrisori ce nu-ți țineau de sete
iar peste noi s-a așternut uitarea
iubita mea din sat, cu blonde plete...
cu altul ți-ai urmat destinul și cărarea.

Mi te-am pierdut, frumoasă, prea devreme
când peste sat se așterneau ninsori,
pe frunzele iubiri ți-am mai scris poeme
și, încă, visez cu tine... uneori!

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Adrian Păunescu

Bocet pentru Ăl Bătrân

Ce tragic timp păgîn,
Se-mparte țara noastră în partide,
De cînd l-am omorît pe ăl bătrîn,
Mormîntul lui nici nu se mai închide.

Am tras în el ca-n malul de pămînt,
Nu l-am putut în timpul vieții frînge,
Și el s-a dovedit de neînfrînt,
nu ne-a dat nici lacrimi și nici sînge.

Cu el am omorît-o și pe ea,
Într-un concurs fanatic de păcate,
Și-atunci păcatul nostru devenea,
Mai greu ca ale lor, împreunate.

Așa puține vorbe mai rămîn,
Într-o tăcere plină de rafale,
Și vai!, l-am omorît pe ăl bătrîn,
Erori peste eroarea vieții sale.

Se-mpleticea de parcă era beat,
Și totul îi apărea confuz, departe,
Prin gloanțele cu care l-am marcat,
El inspira și aer, dar și moarte.

Și el ne-a fost măcar o dată baci,
Și noi i-am fost măcar o dată turmă,
De ce am apăsat pe-acel trăgaci,
Cînd moartea și-așa venea din urmă?

Ne trebuia și milă și efort,
Să le putem concilia pe toate,
De ce am dorit -nceapă cu un mort,
Aceste ziduri de maternitate?

Eram români și el era român,
A fost și crimă, dar a fost o gafă,
De ce l-am omorît pe ăl bătrîn,
Cu mîini legate, împușcat în ceafă?

Voi nu vedeți că nu putem dormi?
Voi nu vedeți că țara nu mai doarme?
Din zori de seară pînă-n zori de zi,
Strigoiul lui aleargă prin cazarme.

Își plînge țara ori de cîte ori,
De drama ei se-atinge și îl doare,
Strigoi bătrîn ce cîntă "Trei culori",
Cum face la beție fiecare...

Acest strigoi de unde-ncepe tot,
Privește dintre stele pe fereastră,
Din buzele ce a vorbi nu pot,
Pornește cinic libertatea noastră.

Și totuși într-un tragic timp păgîn,
I-am încărcat cu întuneric pasul,
De ce l-am omorît pe ăl bătrîn,
Și nici măcar nu-i facem parastasul?

poezie celebră de
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Eram ușor și dansam...

obosite de drum, abia-mi mai târam
picioarele grele... și-abia-mi mai duceam
povara din spate precum calul în ham...
adormisem sub cerul adânc și visam
eram ușor și dansam...

mă priveam cu mândrie în fiece geam
un tânăr efeb... îmi plăcea ce vedeam!
tânărul sprinten eu însumi eram
la toți, în cale, generos le zâmbeam
printre oameni și lucruri dansam...

valsam fără teamă printre oameni și cai
alergam către tine ca bigotul spre rai
surâdeam fericit... dar tu-n zare fugeai...
nu te mai pot ajunge parcă-mi spuneai
din visul adânc trezeai...

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Ion Agârbiceanu

ucată de piatră ce cadă, și cată înainte: Cît mai au pînă-n vîrful dealului?
Și tot așa, cu popasuri dese, cu îndemnuri, ajung pe culme. De aici-i mai ușor. Ajunși în sat,
descarcă piatra astăzi la o gazdă, mîne la alta. La cîte unii duce și săptămîni de-a rîndul.
Pe muiere-o cheamă Măria, dar oamenii, batjocoritori cum sînt, îi zic Fefeleaga. Tineretul mai
mărunt din sat așa a pomenit-o: cu Bator de căpăstru aducînd piatră la unii și la alții. Cît aur vor fi
scos unii și alții din piatra adusă în spinare de Bator, Măria nu s-a gîndit niciodată socotească, dar de multe ori, cînd Bator abia urca pe spinarea dealului, își zicea așa în gîndul ei: "Din cîtă piatră a purtat săracul, mai că s-ar putea face un deal ca acesta". Îi plăteau de-o povară zece cruceri.
Și cînd era drumul bun, putea aduce cinci-șase poveri. Tot făcea pe săptămînă vreo trei zloți. Și-și zicea în gînd: "Tot putem trăi".

citat clasic din povestirea Fefeleaga de
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
cumpărăturiCartea "File din cartea naturii" de Ion Agârbiceanu este disponibilă pentru comandă online cu preț redus, la doar -16.00- 11.99 lei.

Lebede sălbatice

Mi-am privit inima,-n timp ce lebede treceau spre sud,
Și ce-am văzut din ce nu mai văzusem – un străin?
Doar o întrebare în plus și una mai puțin:
Nimic pe măsura acelui zbor spre-o altă zare.
Inimă-obosită, pâlpâind ca o lumânare,
Casă fără aer, ușa-ți închid și plec spre alt destin.
Iar voi, lebede, treceți din nou peste oraș spre sud,
O, zburați din nou peste oraș, în lungi stoluri călătoare!

poezie de , traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru DimofteSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Ioana Gărgălie

Pentru cel care-a plecat...

Nori de plumb ca niște ziduri între Soare și Pământ
Au întunecat văzduhul și apasă peste sat,
Clopotele bat prelung, sparg tăcerea de mormânt,
Ca un geamăt de durere pentru cel care-a plecat....

Norii s-au pornit plângă ca-ntr-un cor de maici jelind,
Lacrimi reci se scurg pe cruce spălând omul de păcat,
Gerul face din stropi stele pentru seara de colind
Și se lasă întuneric peste cel care-a plecat...

Dans de fluturi parcă-s fulgii în lumina unui bec
Și se-aștern peste morminte mici cristale de agat
Lasă urme pe zăpadă pașii care îl petrec
Și bat clopotele-n turlă pentru cel care-a plecat...

Numele înscris pe cruce va mai dăinui un timp
se întrebe trecătorii cine-a fost și ce-a lăsat
Și vor trece ani în șir, anotimp după anotimp,
Să aștearnă încet uitarea peste cel care-a plecat...

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Corneliu Neagu

Mereu același dar și altul

Rămân de strajă tinereții mele,
tot mai puțină pe acest pământ,
în slove scrise inspir din stele,
sunt ziditor de pace prin cuvânt.

Am fost mereu același, dar și altul,
un biet copac cu frunzele spre cer,
privind trăirea vieții din înaltul
tăcerilor născute din mister.

Sunt și acum copacul fără nume,
uitat de toți la margine de crâng,
ascult atent din umbră ce se spune
când toți copacii din pădure plâng.

Din plânsul lor, cu lacrimi repetate,
ecouri lungi vor trece peste timp,
vorbindu-vă despre păduri furate
chiar de erau vegheate din Olimp.

De-acum lăsați topoarele acasă,
odihna lor e sfântă pentru noi –
cei doi copaci din rariștea rămasă
pe-o margine cernită de zăvoi.

poezie de din revista Armonii Culturale ISSN 2247-1545, ediția din 23.02.2021
Adăugat de ugalenSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Iarba

Iarba verde, iarba grasă
Crește - naltă-n cimitir;
Cade an de an sub coasă
Din nou crește - mai frumoasă.

Privesc crucile-nnegrite
Și mă-ntreb, cu mintea-mi proastă:
Din ce piepturi se hrănește
Și ce-i, Doamne, viața noastră?

Joc stupid de-a baba-oarba
Pân’ din noi va crește iarba.

Suflă vântul…vârfuri sună
Greierii prin fân adastă….
Se duc zile, nopți cu lună
Ce mister e viața noastră?

Joc stupid de-a baba-oarba
Pân’ din noi va crește iarba.

Trudă zilnică, sudoare
Viață de desfrâu - sau castă
Totu-i trecător sub soare,
Căci, ce este viața noastră?

Joc stupid de-a baba-oarba
Pân’ din noi va crește iarba.

Tainice iubiri și teamă
Zbor își iau spre bolta-albastră
Toate timpul le destramă…
Și-atunci, ce e viața noastră?

Joc stupid de-a baba-oarba
Pân’ din noi va crește iarba.

Se duc veacuri în neștire
Nasc speranțe-n lumea vastă -
E-un suiș spre coborâre –
Deci, ce este viața noastră?

Joc stupid de-a baba-oarba
Pân’ din noi va crește iarba.

Iarba verde crește deasă
Peste trup – peste fereastră
Ea rămâne-mpărăteas㠖
Căci aceasta-i viața noastră:

Joc stupid de-a baba-oarba
Pân’ din toți va crește iarba
Pân’ iubita va fi baba –
Până baba va fi iarba.

poezie de
Adăugat de Boris IoachimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Căutare

Căutări recente | Top căutări | Info

Fani pe Facebook