Păsăruică

Hai, păsăruici, veniţi din streaşini multe...
A fost o lună cine să v-asculte
Cînd ne cereaţi firimituri, la geam.
În ploi şi frig, făptura v-o plîngeam,
Strigindu-vă: - Piţuici!- -Copii!- şi -Fete!-
Veneaţi la noi cu bucurie, cete.
Ne-nţelegeaţi şi graiul, fată,
Din ţara noastră depărtată.
Ne despărţim de voi cu îndoială...
De mîine prispa va rămîne goală
A intristatului balcon de sus
Şi n-o să ştiţi măcar că noi ne-am dus.
Plecăm de lîngă voi cu un oftat...
De-abia v-aţi învăţat
Cu prieteni de pe alte tapşane şi păşuni,
Poate mai inimoşi, poate mai buni...
Rămîneţi în singurătate...
O s-aşteptaţi flămînde, fată mică,
Văzînd perdeaua trasă că nu se mai ridică.

poezie celebră de Tudor Arghezi
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oseminte pierdute

Iubirea noastră a murit aici.
Tu frunză cazi, tu creangă te ridici.

Atât amar de ani e de atunci!
Glicină tu, tu florile-ţi arunci.

A mai venit de-atunci să v-asculte,
Voi plopi adânci, cu voci şi şoapte multe?

Voi aţi rămas întorşi tot spre apus,
Voi creşteţi toţi de-a pururea în sus.

N-o mai zăriţi, din vârfuri, nicăieri?
Ştiţi voi ce vorbă este vorba "ieri"?

La poartă, umbr-aceluiaş stejar.
Mă rog, intrând, de domnul grădinar.

Fântâna curge, ca şi-atunci, mereu.
Tu curgi, fântână, pe trecutul meu.

Şi toate sunt precum le-am cunoscut,
Rămase-aşa, ca dintru început.

I-am spus că vreau să caut un mormânt,
Pe care l-am săpat, de mult, cântând.

Şi mi-a răspuns că nu e în grădina lui.
E-adevărat. Nu este mormântul nimănui.

poezie celebră de Tudor Arghezi din Cuvinte potrivite (1927)
Adăugat de Marianne
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ne-am mai cunoaste noi?

Atata timp trecut-a fara rost
Atatia ani de cand nu ne-am vazut
Balaia mea iubire tu ai fost
Parca din alte vremi, de la al lumii inceput

Ce mai conteaza acum?
Nici n-as mai sti ce voi...
De ne-am vedea vreodat'
Ne-am mai cunoaste noi?

A fost un vis frumos
Prin ploi ca de cristal
Printr-un ianuar geros
Si-un martie infernal

Acum sunt toate-n urma
Povesti cu falsi eroi
De ne-am vedea vreodat"
Ne-am mai cunoaste noi?

poezie de Alex Dospian
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fată mică, fată mare

Femeia-i eterna poveste,
Pe care o dorim noi, fiecare
Şi care, din păcate, nu mai este
O fată mică... fată mare.

epigramă de Corneliu Culman
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lacrima

Lacrima e sfîntă, fată,
Îi-e sufletului dată,
Cînd graiul a încetat
Şi tăcută, pustniceşte,
Numai lacrima vorbeşte,
Cu oftatul mut şi sfînt,
Despărţită de pămînt.

Dar cu seara împreună
Îţi urează noapte bună.
Vii tu, lacrimă, din lună?

poezie celebră de Tudor Arghezi
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Phantasma de luxe

La început puţin, apoi din ce în ce mai mult, se-aşază praful
pe noi. La început se-aseamănă cu puful fin de pe aripile
fluturilor. Apoi e ca noaptea desenată de un copil din amestec
de alb şi negru. Şi din ce în ce mai puţin alb şi tot mai mică luna.

Odată cu praful, se-aşterne liniştea. La început puţină, chiar
mai mică decît pauzele dintre cuvinte, apoi se-adună
ca în momentele în care discul s-a terminat şi nu-ţi dai seama.
La un moment dat liniştea devine violentă şi-ajunge
să ne curgă sînge din urechi.

Pe rînd mamele, taţii, prietenii, copiii ne spală de praf şi de linişte.
Mai întîi mai des, după aceea din ce în ce mai rar, pînă praful
devine gros şi liniştea o atmosferă în care ne abţinem să respirăm.
Ca să n-o tulburăm.

La început praful e uşor, dar într-un tîrziu e povara de sub care
nu ne mai ridicăm. Iar liniştea noastră se uneşte cu liniştea altora
şi formează un fel de cîntec. Îl aud doar cei legaţi prin jurămîntul
tăcerii.

La început mai mult, apoi din ce în ce mai puţin, iubirea se depune
în noi. E moale, e pufoasă şi atît de plăcută, la fel ca o plapumă
din lumină blîndă în septembrie. Şi cînd praful şi liniştea ne-au acoperit
complet, lăsăm plapuma să acopere locul gol de la masă.

La început am fost eu şi tu. La început mai mult eu, apoi mai mult
tu, pînă cînd praful şi liniştea şi iubirea ta m-au învăluit. Şi simt
cum fiecare cuvînt al tău se opreşte în mine, ca într-o poveste
care se tace pe sine pînă inima stă şi-aşteaptă trupul să mişte
ca un clopot.

Într-un tîrziu, praful meu, liniştea şi iubirea se vor aşeza pe tine
asemenea zăpezii ce se-aşterne lent, ca o singurătate cu care începi
să te obişnuieşti. Şi ţi se face frig, tot mai frig, la început cît o noapte
fără nimeni, apoi din ce în ce mai multe, pînă cînd vei striga. Atunci
mi se va opri sîngerarea din urechi şi te voi auzi.

Voi auzi şi voi striga şi eu, voi striga atît de tare încît vor dispărea
şi praful şi liniştea şi iubirea şi va rămîne doar adevărul:
doi oameni cărora oasele le vor fi prea mari pentru carne, moartea
insuficient de neagră şi-adîncă să ne ascundă şi chiar şi cerul va fi
prea mic să ne fie cearşaf pentru dragoste.

poezie de Leonard Ancuţa (septembrie 2010)
Adăugat de Leonard Ancuţa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dialog în familie

După vreo trei ani de zile
Soţul întreabă soţia:
- Nevastă, mai ţii la mine?
S-au azi terminăm chindia?
- Nu te-am iubit niciodată.
Nu te iubesc nici acum.
De când m-ai luat de fată
Te-am urât ca şi acum.
- Dacă mă urăşti şi-acum,
Eu zic să ne despărţim.
Fiecare pe alt drum,
De astăzi, hai să pornim!
- Fiindcă nu ai fost bărbat
Noi de mult ne-am despărţit.
Cu altul te-am înşelat
Când erai tu ameţit.
- Să fii sănătoasă fată!
Şi eu grijă am avut.
Ai fost şi tu înşelată,
Ba chiar şi mai de demult.

poezie de Dumitru Delcă (octombrie 2014)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ne-aţi vrut degeaba liberi pentru viitor

N-am fost cu voi să ştim ce-aţi pătimit,
Dar, astăzi, pătimim în urma voastră...
Din tot ce-aţi îndurat, n-am prins nimic,
Iar azi se-ntoarce împotriva noastră!

N-am învăţat nimic din nicio palmă;
Şi-am primit multe, multe pe nedrept!
Azi, însă, le primim şi pe-ale voastre,
Doar că acestea ne lovesc în piept!

Am merita din plin dispreţul vostru,
Căci, la blesteme, nu aţi fost în stare
Să le deschideţi drumul către noi,
În caz că ne vom pierde-n nepăsare...

Ne-am pierdut demnitatea şi mândria,
Degeaba v-aţi jertfit pentru popor.
Ne merităm din plin, azi, disperarea,
Ne-aţi vrut degeaba liberi pentru viitor.

Am devenit complici exterminării proprii,
Ne batem joc de amintirea voastră...
Prostia-a devenit, la noi, la ea acasă...
Aceasta e, mai nou, credinţa noastră!

Suntem pierduţi şi toţi ne vor declinul,
Toţi trag de noi, toţi ne vor orbi şi goi...
Blestemul vostru ar fi fost mai blând,
Degeaba v-aţi jertfit crezând în noi...

poezie de Andrei Ş.L. Evelin din Începuturi
Adăugat de Andrei Ş.L. Evelin
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi regnul vegetal emigrează...

Un mac, ce se zbate-n fereastră
Şi o lalea, care se vrea albastră,

(Ca să vedeţi şi voi, ce vegetale!),
Îşi fac semne discrete din petale...

Pesemne, că au duh aceste flori
Şi – cine ştie? Minte şi fiori,

Pesemne, că-şi vorbesc, în limba lor,
Căci, poate au şi ele-un tricolor...

La care să se închine, uneori,
Chiar dacă par să fie simple flori...

Desigur, plâng, din când în când,
În graiul lor inflorescent, zicând ;

"Hai să plecăm în lume, surioară,
În lumea-n care este numai vară,

Printre camelii, frezii şi oleandri,
Acolo unde-s oamenii mai tandri,

Unde avem şi noi un Dumnezeu,
La care s-apelăm şi tu, şi eu...

Şi-nfiorate, pe sub clar la lună,
Noi, soro, să murim de moarte bună!"

poezie de Dumitru Sârghie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ne-aţi vrut degeaba liberi...

N-am fost cu voi să ştim ce-aţi pătimit,
Dar astăzi, pătimim în urma voastră.
Din tot ce-aţi îndurat, n-am prins nimic,
Iar azi se-ntoarce împotriva noastră.

N-am învăţat nimic din nicio palmă —
Şi am primit prea multe pe nedrept.
Azi, însă, le primim şi pe-ale voastre,
Doar că acestea ne lovesc în piept.

Am merita din plin dispreţul vostru,
Căci, la blesteme, nu aţi fost în stare
Să le deschideţi drumul către noi,
În caz că ne vom pierde-n nepăsare...

S-a dus şi demnitate şi mândrie,
Degeaba v-aţi jertfit pentru popor.
Ne merităm din plin întemniţarea,
Ne-aţi vrut degeaba liberi pentru viitor.

Am devenit complici stârpirii proprii,
Ne batem joc de amintirea voastră.
La noi, prostia-a devenit la ea acasă...
Aceasta e, mai nou, credinţa noastră.

Suntem pierduţi şi toţi ne vor declinul,
Toţi trag de noi, toţi ne vor orbi şi goi.
Blestemul vostru ar fi fost mai blând,
Degeaba v-aţi jertfit crezând în noi.

poezie de Evelin L. Ş. Andrei din Vă las pe voi să fiţi poeţi
Adăugat de Evelin Andrei
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te desfid generaţie a părinţilor mei, te desfid!

Plini de ură ne-aţi născut, de ne-am ivit, aşa,
Cu dinţii încleştaţi şi pumnii strânşi, a luptă.
Ura voastră, murdară si rapace, v-o dăruim acuma
Înapoi, curată şi pură, ca apa ce-i neîncepută.
Vânduţi mereu de voi, e timpul să înceapă acum,
După mii de zile de vânzare, o răscumpărare.
Nu noi plecat-am capul, ci voi, mereu, josnic
V-aţi plecat grumazul pentru burta plină,
Şi-o aşa zisă siguranţă a zilei ce va să vină...
Murdăriţi mereu de voi, ne ridicăm curaţi dar noi
Şi punem stavilă menirii de neom de voi menită.
Un fruct amar poate să pară ruptura de acum -
Dar este fructul începutului din noi, ce tot creşte.
Blestem pe osul tău părinte, ce ţi-ai uitat de moşi, strămoşi -
Blestem! Urâtă viaţă aţi avut, urât vă e sfârşitul -
Ne-aţi vinde iară de aţi putea, unei stele blestemate,
Ce e pururi însângerata, de toţi spurcată, afurisită.
La revedere! si chiar adio! noi vă spunem -
În deşert veţi rătăci de-acum - o notă discordantă voi aţi fost -
Şi poate că în timp, vă vom ierta şi-apoi uita, ca El.
......................................................
Şi-n veci, voi vreun drept nu mai aveţi asupra noastră.

poezie de Ilarie-Adrian Frone
Adăugat de Batman
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poem filozofic pentru S

III

Voi, dragii mei, visaţi pentru noi libertate, măreţie şi îndrăznire,
ca în lumile unde cerul e sus. Noi căutăm ceva care ni se pare
mai adânc decât libertatea. Am numit-o necesitate.
O putem numi ciobul de cer din noi.
Îi mai putem spune intrarea noastră în rost, de sine rostirea.
Ce drept la afirmare au inşii? Ce drept au popoarele, ne-am întrebat striviţi sub nedreptate?
Şi văzându-ne puţinătatea şi goliciunea ca Adam şi Eva după păcat,
pentru noi după păcatul celor douăzeci de ani de neatârnare, ne-am spus:
Poate că nu avem nici un drept, poate că suntem o păşune a istoriei.
...

poezie celebră de Constantin Noica
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fraţi români !

Fraţi români din lumea întreagă,
Nu uitaţi de ţara mamă,
Nici de fraţi, nici de părinţi,
De prieteni sau bunici.

Căci săraci aşa cum suntem,
Omenia n-am uitat,
Frumuseţea ţării noastre,
Tot străinu-a căutat.

Ţara noastră este mică,
Braţul mare primitor,
Nu uitaţi, români din lume,
De al nostru tricolor.

Căci oriunde vă e pasul,
Orice bogăţii aveţi,
Dorul doinelor cântate
Şi în lacrimi înecate,
Ca la noi n-o să vedeţi.

Şi-a pământului chemare
Şi-al istoriei trecut
Şi a unirii cântare,
Unde voi aţi mai simţit?

Dacă din întregul vostru,
Români încă vă simţiţi
Să veniţi, de-aveţi putere,
Ţara de are nevoie,
În umeri s-o sprijiniţi
Iar, din cupele frăţiei,
Fraţi români!
Cu toţi să beţi.

poezie de Valeria Mahok (7 octombrie 2003)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vestitorii primăverii

Dintr-alte ţări, de soare pline,
Pe unde-aţi fost şi voi străine,
Veniţi, dragi păsări, înapoi
Veniţi cu bine!
De frunze şi de cântec goi,
Plâng codrii cei lipsiţi de voi.

În zarea cea de veci albastră
Nu v-a prins dragostea sihastră
De ceea ce-aţi lăsat? Nu v-a fost dor
De ţara voastră?
N-aţi plâns văzând cum trece-n zbor
Spre miazănoapte nor de nor?

Voi aţi cântat cu glas fierbinte
Naturii calde imnuri sfinte,
Ori doine dragi, când v-aţi adus
De noi aminte!
Străinilor voi nu le-aţi spus
Că doine ca a noastre nu-s?

Şi-acum veniţi cu drag în ţară!
Voi revedeţi câmpia iară,
Şi cuiburile voastre-n crâng!
E vară, vară!
Aş vrea la suflet să vă strâng,
Să râd de fericit, să plâng!

Cu voi vin florile-n câmpie
Şi nopţile cu poezie
Şi vânturi line, calde ploi
Şi veselie.
Voi toate le luaţi cu voi
Şi iar le-aduceţi înapoi!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu voi fi eu

M-ai întrebat dar n-am putut răspunde,
M-ai adunat apoi la pieptul Tău
Cum stau aici n-o să mai stau niciunde
Şi nicidecum n-o să-mi mai pară rău.
Când văd cum dintre ceruri se coboară
Lumina Ta şi arde-n ochiul meu
Nici nu mai ştiu ce-ar mai putea să doară
Când Te-ai atins de mine, Dumnezeu...

M-am închinat şi m-am rugat cu frică
Să nu mă laşi aicea pe pământ
Întinde-ţi, Doamne, mână şi ridică
Atinge-mă din nou cu Duhul Sfânt.

Şi-am să înţeleg ce nu se poate spune
Ce-i presimţit în mintea mea de-abia,
Fă, Doamne-Dumnezeule-o minune
Şi-ajută-mă să nu mai ies din ea...

Desfă-Te, Doamne sfinte din înaltul
Acestui cer ce stă acolo sus
Nu voi fi eu să Te primesc, ci altul
Nu voi fi eu, va fi numai Isus...

poezie de Adriana Cristea (16 iulie 2003)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi nu ştiu

Pasăre mică-n pomi pierdută,
tu cînţi de acolo nevăzută.
Din graiul tău cu vocea mică
Îmi pari aproape-a fi cît o furnică.
Ai fost lăsată singură în toată
Această nesfîrşire depărtată,
Plăpîndă, trecătoare şi amară,
Şi nu ştiu de trăieşti pînă diseară.

poezie celebră de Tudor Arghezi din Versuri -1980 (14 august 1957)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dioptrii de socializare

Aaceste vedeniiiii
născuute dinnn ritm
s-au întâlnit în haos
la o cafenea metareală
- o conversaţie absentă
absentă

Apoi ce rost ar mai fi avut
_i în f_ (?)
Oare nu se poate vedea
că umbrele ireale
ni se zbat în cearcăne
- umbre despărţite de semne -
urme de spaimă uitate în ne-noi

Voi veniţi la sens,
vă veniţi
în firea oaselor
sau lunga sudoare a cărnii
din care se hrănesc
aceste iluzii

voi (urme de noi diluate)
urcaţi treptele
templelor
tăinuite
de parcă ne-am întâlnit
în acelaşi vis
voi (urme de noi)

apoi ne mângâiem diez
plânsul-râsul
pe rând
prin
eres

poezie de Sorin Oancea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Posterităţi

E-o prietenie caldă atunci cînd nu mai eşti,
Şi cînd te pierzi, începi pierind să creşti.
Fereşte-te la vreme,
Ţărîna ce-ţi rămîne să nu ţi se blesteme,
De te-a ales destinul cu literă sau piatră,
Să laşi din tine-n urmă măcar un jar de vatră.
M-ai duşmănit o viaţă, împrietenit cu mine,
Şi-ţi împlineşti chemarea precum ţi se cuvine.
Într-altfel îţi rămîne o inimă, şi-un nume
Trăind în fapte bune,
Să fie amintite în gînd şi-n rugăciune.
Fără o rîvnă sfîntă în milă şi iubire
Nu-ţi poţi lăsa, ca viermii, nimic în amintire.
Că timpul retrăieşte în fiecare ins
Cînd, amăgit să-ţi ardă, lumina ţi s-a stins.

poezie celebră de Tudor Arghezi
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doi

chiar când rosteşti
Doi
parcă golul din trup
se umple,
braţele nu mai caută disperate atingere,
cucul nu-şi mai cântă singurătatea.

Doi.
noi.
Tu şi eu.

printre picuri de ploaie,
grei,
nu mai dansez singură.
cu fruntea lipită de geam,
nu mai aştept primăvara:
au înflorit salcâmii din sufletul meu.
hai cu mine,
noi Doi...
te voi plimba pe sub ei,
îmi vei face coroniţă de flori şi spini,
mireasma ne va învălui,
voi fi un alt crist
jertfit pe crucea iubirii de Doi.

Doi. Hai...

poezie de Nicoleta Iuhos
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Păsările călătoare

De cînd toamna a venit
Cuiburile-aţi părăsit
V-au alungat de la noi
Vânturi reci, geruri şi ploi.

Copacii-s pustii şi goi,
Voi plecaţi spre alte zări,
Zburaţi peste mări şi ţări
Şi vă-ntoarceţi iar la noi.

Mi-e dor de voi, de cântul vostru drag!
La primăvară vă aştept în prag!
Veniţi! V-aştept! În cântul vostru dulce,
O altă toamnă, spre apus, veţi duce

poezie pentru copii de Maria Nina Mihăiţă din Lumea copilăriei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cum l-am putea numi

Cine trece prin foc
Cine trece prin ape
Cine nu-i secerat de raze de soare
Cine se trece prin noapte,
Cine-şi depăşeşte încercările
Şi lună de lună zâmbeşte
Chiar dacă totul se dărâmă în el
Şi sufletu-i putrezeşte
Cum l-aş putea numi?
Cine are tăria
De a se seinucide
Cine trăieşte-n iubirea duşilor
Şi-n ei se regăseşte pe sine
Cine nu-i ucis de lavine
Cine se pudrează cu pământ
Cine poate trăi din gânduri
Şi umblă pe planetă flămând
Cum l-aş putea numi?
Cine se ridică din praf
Şi nu moare în accidente
Cine nu piere de singurătate
Şi nu mai are sânge de viaţă-n artere
Cine din porunca iubitei
Excelează un salt mortal
Cine trage cu energie
La picioare lanţuri de sclav
Cine ridică munţii din groapă
Cine râde cînd e bolnav
Cum l-aş putea numi?

poezie de Luminiţa Soare
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!