Vânătoare de vulpi

La două zile după Crăciun, spre amiază, ascult
Cum copoii de dincolo de deal
Gonesc dintr-un loc în altul, un nor de surescitări,
Vocile lor sunând ca nişte role ruginite, refractare,
Cumva scurtcircuitate. S-a declanşat
Vânătoarea unui vulpoi
La marginea satului. În brad, o cioară
Inspectează cuibul, protestând
La toată acea larmă indecentă. O mierlă
Îşi porneşte alarma mieunată. Norul anului, gri şi mucegăit,
Atârnă umed în groapa lui, încercând să adune
Destulă energie pentru a deschide o nouă fereastră.
Răcnete în depărtare. Toate-s jilave. Vulpoiul
Zboară, luând prima lui lecţie
De la haita idioată şi gălăgioasă – scheunăturile răsucindu-se
Asemeni unor cozi de câine – şi de la mârâiturile militare:
O maşină cu doar două produse:
Rahat de câine şi vulpi moarte. Motorul camionului,
Torcând, la marginea drumului încurcă aerul, iar vulpoiul aleargă
Pe lângă civilizaţia suburbiei indiferente. Acum scheunăturile
Îşi îmbogăţesc brocartul, îngroşându-se şi apropiindu-se
Prin palele de vânt. Livezile
Şi haturile-s într-o stare de comă. Păşunile,
Care s-au îndepărtat încetişor, sunt neclintite, vitele
Adulmecă, de parcă primăvara ar mai putea fi aici,
Înlocuind iarna. Cârlani voinici
Se organizează, grupuri în prejma porţilor. Vulpoiului,
Într-o lume a vacarmului, îi atârnă limba argintie
Peste picioarele împroşcate. Va continua să fugă
Până când muşchii vor deveni brusc fier îngheţat,
Până când sângele va face spumă, iar plămânii vor deveni zdrenţe,
Până când picioarele vor fi oase descărnate, iar coada
Se va târî subţire ca a unui şobolan? Sau va
Face o greşeală, va alerga pe un drum nenorocos, sărind
Drept în gura unui copoi? În vreme ce scriu aceste rânduri
El aleargă cu forţe proaspete, cu toate şansele intacte.

poezie de Ted Hughes, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pescuind luna

Într-o noapte cu lună plină au venit la malul apei,
unii cu furci, unii cu greble,
alţii cu site,
iar unul cu o cupă de argint.

Şi au pescuit până când un călător, în trecere, le-a spus,
" Nebunilor,
pentru a prinde luna trebuie ca femeile voastre
să-şi despletească părul şi să-l desfăşoare-n apă –
luna cea vicleană va sări să prindă
plasa aceea de fire lucioase,
gâfâind şi scuturându-şi solzii până rămâne,
neagră şi nemişcată, la picioarele voastre. "

Iar ei au pescuit cu pletele femeilor
până când un călător, în trecere, le-a spus
"Nebunilor,
chiar credeţi că luna poate fi prinsă atât de lesne,
cu paiete şi cu betele de mătase?
Trebuie să vă smulgeţi din piept inimile
şi să folosiţi ca momeală-n cârlige-acele animale întunecate;
ce contează nişte inimi pierdute când dai fir întins viselor?"

Şi ei au pescuit cu inimile lor, încordate şi fierbinţi,
până când un călător, în trecere, le-a spus:
"Nebunilor,
la ce foloseşte luna unui om fără inimă?
Puneţi-vă inimile la locul lor, îngenunchiaţi
şi beţi cum nu aţi mai băut niciodată,
până când gâtlejurile voastre vor fi poleite cu argint,
iar vocile va vor fi asemeni clopoţeilor."

Şi ei au pescuit cu buzele şi cu limbile lor
până când apa a dispărut,
iar luna a alunecat departe
în mâlul moale, fără fund.

poezie de Lisel Mueller, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când viaţa aleargă ca o gazelă

Când viaţa aleargă ca o gazelă
Toate-s schimbate, si noi ni sunt toate
Trăim de o vreme-ntr-o lume tembelă,
Grăbindu-ne parcă spre eternitate.

Inchişi mereu ca într-o citadelă,
Ne amăgim, merg toate ca pe roate,
Când viaţa aleargă ca o gazelă
Toate-s schimbate, si noi ni sunt toate.

Telefonul în dreapta, în stanga-o umbrelă
Nici nu mai ştim, de e zi sau e noapte,
De ce n-am plecat pe o caravelă?
Să uit, să ascult ale-oceanului şoapte,

Când viaţa aleargă ca o gazelă.

rondel de Alex Dospian (decembrie 2014)
Adăugat de Alex Dospian
Comentează! | Votează! | Copiază!

Echilibru

cum să hrăneşti demonii / cum să-i înfrunţi/ să atingi acel echilibru
care nu-ţi dă voie la balans / la început au fost mulţi care nu au supravieţuit
ca şi cum ai da drumul la sute de porumbei în ninsoare/

şi toti s-au prefăcut în praf / acum mergi

drept printr-un deşert

cauţi o oază / dar acolo demonii vor prinde viaţă din nou

odată cu lăsarea serii visele tale vor deveni sălaşul lor/ aşa am trecut eu prin viaţa aceasta până acum

ascunzându-mă

căutând

mâna ta îndreptată către mâna mea

ca două telegondole care se izbesc /

drum lin porumbeilor arşi de soare

înfruntând furtuna

cum să te hrăneşti altfel pe tine / cea căzută în praf în noroi fără să te poţi numi târfă
pentru că nu stai pe marginea drumurilor

ci stai chiar în mijlocul lor aşteptând acea pală de vânt care să te
încline într-o parte sau în alta

de-a lungul liniei continue pe care nu ai voie să o depăşeşti.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poem în cădere

lumea mea e un loc străin în care bucăţi mici de soare
se suprapun / dau naştere

fiecărei zile cu teamă

strabism necesar pentru a nu vedea exact ce se întâmplâ

suntem relee care captează undele primitive ale universului

când a început totul?

lumină albă pe câmpuri verzi/ asta vedem
acum când a venit primăvara

şi nu ştim ce să facem cu libertatea

preferăm să cădem mai departe / în spaţii uriaşe / în largile spaţii corporatiste

în rest o lumină sepia care devorează totul acum când

//

plouă ca şi când stau în faţa unui pluton de execuţie

iar gloanţele sunt picăturile de ploaie care ascund

toate mirările/ toate fricile mele / o să cad jos scormonind pământul rece

frunzele vor fi patul meu de moarte

plouă / iar realitatea e mai aproape decât un vis

în care beau o cafea caldă în faţa unui şemineu negru

aceasta este iluzia lucrurilor transformate subtil în ceea ce îţi doreşti

când de fapt

peste tot sunt cadavre şi cadavre / aici la marginea oraşului

unde plouă iar fricile nu vor să moară.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când întâlnesc păsările

de câte ori le întâlnesc aflu că sunt alta
ochii devin încet încet rotunzi
limba alunecă spre triluri ce mă urmează
mai aplecată ieri coloana
îşi îndreaptă vertebrele şi le orânduieşte
într-un trunchi drept de copac
cu ramuri-braţe pe care
se aşază una lângă alta nenumărate frunze-păsări
şi o tandreţe mai mare decât mângâierea unui fulg pe obraz

când copacul se va arăta în întregul său
poate nu mă vor da uitării şi mă vor ierta că am îndrăznit
să mă visez mai mult decât sunt
vor vorbi despre cineva în limba lor păsărească ca despre
o ramură înverzită sau despre
un copac
ce nu poate fi frânt de o furtună mai mică decât cea din inimă

de aici încolo despre ce s-ar mai putea vorbi
doar despre un zbor ce încă nu miroase a ceară
nu mă întristez
sunt posesoarea aripilor crescute lângă subraţele scorburilor
încât merită să le ascult foşnetul cât văd soarele ce apare de la răsărit luminându-le suişul
până vor dispărea din vedere în spatele vreunui nor
acolo şi-au avut pregătit de la naştere cuibul
pentru întoarcere în vara
ce-mi pare prea grăbită acum peste umbrele lor
şi totuşi
îmi mai îndrept o dată spatele
şi aripile închipuite pentru o campanie de zbor
să văd ce se întâmplă

poezie de Marilena Tiugan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vor fi războaie şi până când vor fi cetăţeni de categoria întâi şi de categoria a doua în orice ţară şi până când culoarea pielii va conta mai mult decât culoarea ochilor. Şi până când drepturile fundamentale ale omului nu vor fi garantate pentru toţi, de toate rasele, vor mai fi războaie. Şi până în acea zi, visele de pace durabilă, de cetăţeni ai lumii, de legi ale moralităţii internaţionale vor fi doar dorite, dar niciodată atinse... acum sunt războaie peste tot.

citat din Haile Selassie I
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Hunt dogs

drumuri închise lângă alte drumuri închise.
derapaje continue înspre

fabricile de ciment care ne-au construit
oasele. pentru că ele trebuie să reziste

atunci când alergăm spre destinaţii necunoscute
prin pădurile de brazi aşa ca cerbii urmăriţi de
câinii de vânătoare.

*

de la luptele mici - până la luptele mari
soarele e cel care care se face din ce în ce mai aspru.

ca şi cum ar apune peste fricile noastre
într-o cameră întunecoasă.

*
printre gratii te văd.
e lumina care nu încetează să mişte.
de la alt soare
cel pe care îl poartă oraşul în piept.
dar şi el e o rană prin care poţi
să traversezi de la un mal la altul

şi atunci
te simţi
ca un câine urmărit de ecarisaj & din nou
ştii că drumurile închise stau lângă alte drumuri închise.
şi tot ce se mai zbate cu energia unui reactor nuclear

nu este fuga

nu sunt oasele tale de piatră.

*
este inima ce pulsează absorbită în sânge.

noi suntem cei care înfruntăm viscolul zi de zi
până plâmânii noştri se prefac în mormanele de zăpadă
de la marginea drumurilor
peste care au trecut lamele de ras ale maşinilor de deszăpezire.

acum respirăm aerul îngheţat & aşteptăm. aşteptăm. aşteptăm.

moartea sau dragostea - neoane sclipind anemic
aici lângă uriaşa groapă de deşeuri a oraşului.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În această culoare de moarte

alb în jurul meu ca o ninsoare blând aşezată
acul din braţ mă conduce spre o altfel de lume
pleoapele mi se unesc sub ele circulă un vis cu viteză redusă
mi se pare că intri prin orificiul făcut
în piele îmi organizezi orele care vor să mai vină undeva în timp
spaţiul se contractă se face aşa de mic până dispare
cineva îmi pune o pungă de aer la nas mă aud gâfâind alerg
spre tine un punct în depărtare arde în pumnul unui soare torid
marea se întoarce spre ţărm răzvrătită îşi cheamă oamenii
atâtea femei de nisip călcate în picioare de singurătate
se expun vieţii în colimator trupuri scanate de acest soare imprudent
frământate de uitare ca într-o ilustrată îngălbenită

mi se pare că înoţi prin venele mele ca şi când m-ai căuta
să-mi spui ceva ce doar inima simte prin sinusoidele aparatului
prin somnul care vrea să mă îndepărteze
prin mirosul sufocant de fluide de resuscitare
printre chipuri de îngeri lumini de sărbătoare
n-am văzut lumea mai strălucitoare ca acum
când deasupra mea este un cer cât o lampă chirurgicală

clipocesc vocile sângele meu face loc unor străini
să umble prin el ca prin biblie să afle adevărul
ochii lor nişte stele aprinse să vestească
eu par să fiu îngropată în acest alb de var de halat de zăpadă
tu ai ajuns în sfârşit în inima mea şi îmi laşi un răvaş de iubire
până în timpan îmi strigi sunt aici nu vreau să te pierd

marea aduce marinarii pentru toate femeile de nisip uitate
la ţărm cineva îmi face respiraţie gură la gură

poezie de Ottilia Ardeleanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amintiri

pe lângă amintiri
de la ultimul porc mi-a rămas
o bucată de carne

stă în congelator
e piciorul drept din spate

la explozia solară de vara trecută
a avut loc o pană de curent
două zile a ţinut

rând pe rând
găinile raţele şi prunele s-au dezmorţit
şi le-am aruncat
însă piciorul porcului
fiind mai mare
a rămas îngheţat

când se anunţă vreo explozie solară
îl pun în geanta frigorifică
şi îl iau cu mine în delegaţie

cel mai greu este când îl aduc acasă
nu ştiu de ce
de la un drum la altul
abia mai încape în sertar

atunci mai tai câte-o felie
nu mult
doar cât să nu uit
cum îl strigam pe nume
şi el alerga pe deal înspre mine
grohăind fericit

cum a fugărit-o pe mama prin curte
când m-a bătut
iar eu drept răsplată
i-am dăruit merele cele mai bune
pe-acelea pentru plăcinte

dar mai ales
cum l-am ţinut de piciorul din spate
când l-au tăiat
iar el nu s-a zbătut nicio clipă
până ce nu i-am dat drumul
văzându-ne unul pe altul
plângând

poezie de Valentin Busuioc
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ţara mea, nostalgie departe

Într-o zi toate acestea vor deveni pământ,
nu voi mai fi pentru a mă bucura, încă.
Voi face gălăgie de sus dintre stele
pentru că ele vor fi surorile mele.

Într-o zi voi fi tunet şi ploaie.
Într-o zi veţi cere aripi de înger cerului.
Într-o zi, ce va fi îndepărtată...

Cine ştie dacă voi avea ochi spre a privi
pe cei care vor falsifica chiar şi suspinul.

Într-o zi voi fi zefirul din depărtate universuri.
Într-o zi toate acestea vor avea un sens.

Vei vorbi de acest contribut la progres?
De voinţa de a ne înălţa din adâncuri întunecoase,
noi mergând prin noroi rupându-ne încălţările.

Într-o zi aceste cuvinte vor deveni lumină.

poezie de Lidia Popa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unchiul Dan despre cei 99 la sută

Până când cei 99 la sută
vor învăţa să se organizeze,
un procent
va continua
să lupte furibund
pentru a-şi păstra avantajele obţinute ilicit.
Până când cei 99 la sută realizează
că unitatea este calea
de a ne elibera pe noi
de noi înşine,
istoria
va fi doar o succesiune de copíi
şi nimic nu se va schimba.
Până când cei 99 la sută nu percep corect sensul umorului
şi vor insista doar pe munca politică
nu se va naşte o mişcare.
Cunoaşterea drepturilor tale nu e o glumă,
şi puţini sunt cei care se vor uni
sau sacrifica –
cunoaşterea drepturilor tale devine, la urma urmei, supărătoare.
Până când cei 99 la sută nu vor fi deveni în realitate 99 la sută,
ei vor rămâne doar milioane de-alde unu
lipsiţi de orice putere.

poezie de Lonnie Hicks, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când toamna aurie

Când toamna aurie
Îşi arată zâmbetul,
O dulce nostalgie
Îmi inundă sufletul.

Frunzele în dansul lor
Îşi cântă despărţirea,
Iar crenguţele de măr
Rămân cu amintirea.

Au ruginit frunzele-n vii,
Curând în horă vor zburda.
Peste ogoarele pustii,
Zile şi nopţi vor colinda.

Va juca cu ele vântul
Până iarna le-înveleşte.
Chiar când doarme-întreg pământul,
Vântul tot nu odihneşte.

Viscoleşte peste ţară,
Vâjâie parcă-i nebun.
Nu-i chip să mai ieşi afară.
Nu mai e nimeni pe drum.

poezie de Dumitru Delcă (noiembrie 2012)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

O altă lume nouă

Ce ieftină paradă, ce scumpe bibelouri
Atârnă de ferestre când nu mai ai rulouri
Particule celeste în haine de tăgadă
Coboară în volute dar cine să le vadă
Când una câte una se schimbă-n energie
Scolasticii la care, vor face alergie

Acesta e canatul sub care se ascunde
Mulţimea de enigme în camerele scunde
Din care câte una când flutură la rampă
Tăcuţi vin licuricii şi suflă seara în lampă
Dar nu deschide uşa, se face întuneric
Anunţuri interzise atârnă de generic
Mai bine ia ghiveciul, acoperă-l cu dalii
Şi şterge-le de praf, aceste vechi medalii

Bastonul e cu mine, ies să mă plimb puţin
Închiriez cu ora un ultim zepellin
Aşteaptă că mă-ntorc la patru sau la două
O lume de cristal sau poate chiar de rouă
Am să-ţi aduc iubito cu zâmbet de seraf
Şi viselede aur în manuscrise vraf

poezie de Ion Untaru din Cele mai frumoase nopţi (2013)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Legea lui Trei

Aceasta este "Legea lui Trei", legea celor Trei Principii sau a celor Trei Forţe. În conformitate cu această lege, orice fenomen, pe o anumită scală şi într-o anumită lume în care are loc, de la planul moleculelor până la planul cosmic, este rezultatul combinării sau interacţiunii a trei forţe. Gândirea contemporană recunoaşte existenţa a două forţe pentru producerea unui fenomen: forţa şi rezistenţa, magnetism pozitiv şi negativ, celule masculine şi feminine ş. a. m. d. Ea încă nu constată întotdeauna şi peste tot existenţa acestor două forţe. Cât despre a treia forţă, ea nu s-a preocupat niciodată de aceasta, sau dacă va sosi o zi în care va fi ridicată această problemă, nimeni nu a întrevăzut-o deocamdată. După cunoaşterea adevărată, exactă, o forţă sau două forţe nu pot niciodată să producă un fenomen. Este necesară prezenţa unei a treia forţe, pentru că doar cu ajutorul său primele două pot produce un fenomen pe oricare plan.

P.D. Ouspensky în Fragment dintr-o învăţătură necunoscută
Adăugat de Tibi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Luke: Nu, Taylor, nu, nu, nu şi în fiecare zi de acum încolo, până la sfârşitul zilelor mele, o să vin aici şi o să spun, "Nu, Taylor". Şi când voi muri o să îi pun să mă îngheţe lângă Ted Williams şi când vor găsi leacul bolii de care am murit şi mă vor dezgheţa, primele mele cuvinte vor fi "Şi Ted cum se simte?" urmate îndeaproape de "Nu, Taylor".

replică din filmul serial Fetele Gilmore
Adăugat de Elena Gheorghe
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dillard Sissman

Ulii se rotesc încetişor
În cercuri largi, pe cerul
Puţin înceţoşat, plin parcă de praful drumului.
Vântul mătură păşunea pe care stau întins
Aplecând iarba în lungi valuri.
Şoimul meu planează deasupra vântului
Şi din când în când se leagănă
Ca un om care-şi clatină umerii;

Uneori coada imprimă direcţia zborului,
Apoi rămâne nemişcată.
Iar ulii se rotesc şi se tot rotesc,
Măturând zenitul în cercuri mari
Deasupra şoimului meu. Şi dealurile dorm.
Şi casa unui fermier, albă ca neaua,
Se iţeşte dintre copaci verzi – în depărtare.

Şi eu îmi urmăresc şoimul,
Iar secera lunii subţiri va continua să se aprindă multă vreme,
Apoi va oscila ca braţul unui pendul
În coada şoimului meu.
O limbă de foc sau coada unui dragon
Îmi orbeşte ochii –
Tremur ca o flamură.

poezie de Edgar Lee Masters din epitaf din ANTOLOGIA DE LA SPOON RIVER, editura CORESI, ediţie 2020, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vremuri de beţie

Acum când şi ultimul greier a amuţit
picurul frunzelor numără clipele
până când voi trage storurile peste lume
într-un colţ un păianjen se plimbă-n sus şi-n jos
de parcă ar vorbi cu sine însuşi
o muscă ce şi-a ales pervazul drept loc de veci
mai zvâcneşte spasmodic din picioare
asemeni unui muribund ce are o zi mai bună
şi se ridică-n capul oaselor
de la fereastră să mai privească lumea
pentru ultima oară
când picurul ploii va grăbi plecarea ultimelor frunze
vinul se va fi limpezit
în spatele storurilor trase
voi degusta buchetu-i
mai bogat în renunţări din an în an
iar singurele semne ale trecerii timpului
vor fi cele făcute cu carioca pe sticlă.

poezie de Adrian Rentea
Adăugat de capra vecinului
Comentează! | Votează! | Copiază!

Efect întârziat

când întâlnesc păsările
aflu că sunt alta
ochii-mi devin încet încet rotunzi de pasăre
limba-mi alunecă spre triluri ce mă urmează

mai aplecată ieri coloana
îşi îndreaptă vertebrele şi le orânduieşte
ca pe inele timpul într-un trunchi de copac
cu ramuri-braţe pe care se aşază
nenumărate frunze-păsări
şi o tandreţe mai mare decât mângâierea unui fulg pe obraz

când copacul se va arăta în întregul său
poate nu mă vor da uitării şi mă vor ierta că am îndrăznit
să mă visez mai mult decât sunt
vor vorbi despre cineva în limba lor păsărească ca despre
o ramură înverzită sau despre un copac
ce nu poate fi frânt de o furtună mai mică decât cea din inimă

de aici încolo despre ce-ar mai putea vorbi
doar despre un zbor ce miroase a ceară
nu mă întristez
sunt posesoarea aripilor crescute lângă subraţele scorburilor
încât merită să ascult bucuria păsărilor
când văd soarele răsărind

în fiecare dimineaţă am să le urmăresc suişul
până-mi vor dispărea din vedere în spatele vreunui nor
acolo şi-au avut pregătit pentru întoarcere cuibul
în toamna ce-mi pare prea grăbită acum peste umbrele gri
şi totuşi
mi-aş mai îndrepta o dată spatele şi aripile închipuite
pentru o campanie de zbor
să văd ce se întâmplă

poezie de Marilena Tiugan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dezamăgire

Sărac, nu mă mai gândesc la libertate
nici nu am ce face cu ea,
e şi democraţia destinată numai celor avuţi,
un fel de clamare continuă
care nu e de niciun folos celor mulţi.

Nici nu ştiu ce vom face fără niciun drept
cei din justiţie sunt independenţi, etc.
pot face ce vor şi când vor
pot pune alte cuvinte în propoziţii
pot schimba şi pierde dovezi
ori construi după interes,
cu democraţia şi dreptatea nu poţi face nimic
cel mult poţi deveni o victimă
care îşi cere să plece din ţară.

Visele au devenit ruginite şi desuete,
un fel de infatuare desumflată brusc,
o bucurie adusă la plâns târziu.

Când mă îneacă dezamăgirea
şi capăt o greutatea-n picioare
de nu mai poate ţine pasul drept,
rămân un copac desfrunzit
în iarna vieţii geroasă.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu

Fibrele foarte mici ale sufletului s-au rupt într-o după-amiază,
când nu am mai vorbit.
Dar el a lucrat în ascuns, zile şi nopţi,
până când a unit capătul din dreapta cu cel din stânga lui,
cum unesc copiii beţele de chibrit.

Apoi a venit altul şi a dat cu piciorul
(vrând poate să ţi se vâre în suflet întâi cu picioarele)
şi microfibrele din dreapta s-au tras înspre cele din stânga
(dacă sufletul are într-adevăr o dreaptă şi o stângă a sa)
şi a devenit mai tare ca pânza de păianjen
pe care, în sfârşit, se puteau legăna elefanţii.

Apoi altul şi altul şi tot aşa...
până când sufletul a căpătat muşchi tari ca piatra.
Au venit inginerii şi au zis, ciocănind în el:
"Ia uite ce inimă de piatră, din ea putem face un pod
un pod de piatră care nu se va mai dărâma în veci,
şi aşa s-au născut ai noştri copii.

Dar jos de tot, mai jos decât josul
(înlăuntrul fiecărei fibre adică, asta dacă sufletul are un jos şi un sus al lui)
eram eu care urmăream un fluture zilnic până la râu
ca să învăţ să te ating
fără să te întrerup
când îţi priveşti fiul sărind dintr-un picior în altul
aruncând înainte pietricica din capul unghiului
pe care ţi-am făcut-o cadou prima dată, când te răstigneam
şi amândoi ne priveam în tăcere.

poezie de Dorin Cozan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!