Chanson un peu naïve

Care trup mai poate fi arat,
Semănat şi frânt an de an?
Dar ea nu va muri, a jurat,
Deşi-i aproape moartă, loc viran.
Cântă, inimioară, cântă;
Strigă, colindă-n noaptea de catran.

Şi, de vreme ce ea nu va putea muri,
Grijile-i vor deveni un tandru " noapte bună",
O peliculă de catifea vor fi
Peste ochii celor doi, care dorm împreună.
Zboară, cântecel, zboară,
Rupe lanţurile, răsună, răsună.

Astfel, din urma de vlagă de-altădată
Ea-şi face prilej să se dezmierde,
Devine câmpie brazda vindecată,
Iar ea-ţi poate cânta iar de frunză verde.
Plângi, cântecel, plângi,
Şi-ascultă cum plânsul tău se pierde.

poezie de Louise Bogan,1897 – 1970, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glasul stelelor

Se aude glasul stelelor,
care cântă-n inima cerului
şi-n noaptea ce le ascultă,
ce pătrunde-n sufletul spiralei,
cântă şi Pământul,
cântă şi lacul albastru,
în care se oglindeşte cerul,
ce dirijează concertul broaştelor
unind cântul stelelor,
cu glasul ce răsună
din adâncul apelor,
totul se transformă-n vis
şi ne ţine de mână
pe mine, pe tine, pe noi, pe voi
purtându-ne-n pântecul zorilor,
răsărind o dată cu Soarele,
ce dezmiardă cerul şi pământul,
înflorind, florile ce cântă
îmbrăţişându-se cu roua dimineţii,
cântă şi lacrima ce curge
din norul negru,
melodia care dezmiardă iubirea,
cântă stelele, cântă Lumina,
cântă Luna şi destinul,
cântă şi inima mea după...
astralul cântec ce zboară
printre ramurile Universului,
dansând împreună cu fluturi,
cântând împreună
cântecul stelelor.

poezie de Constantina Gina Dumitrescu din revista Uniunea Artelor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântecelul Lobeliei

Am fost odată parte
A sângelui şi oaselor tale.
Acum nu mai sunt, acum sunt
Doar o umbră-n strane goale.

În fiecare zi, în zori,
Mă trezesc din visul tău afară
Şi nu mă mai pot întoarce,
Şi plâng... iar zilele zboară.

Nu pierdută, ci abandonată,
Lăsată peste tot în urmă;
Iar aceasta-i gândul meu
Care-n mintea ta tot scurmă.

Nu ştiu nimic, nimic.
Abia pot îngâna două cuvinte.
Dar aceasta este lacrima mea
Pe-obrazul tău. Fierbinte.

Îţi priveşti chipul în oglindă.
Cu cine să-l aseamăn?
Acesta trebuia să fie chipul
Mie geamăn.

Dă-mi mâna de-acolo din somnul tău,
Acum departe.
Altminteri, mereu voi plânge,
Altminteri, voi lăcrima până la moarte.

poezie de Louise Bogan,1897 – 1970, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Proverbe

Unu
(Roma, în pat, moţăind,
în noaptea dintre 27 şi 28 iunie 1966)
Se-ncepe prin a cânta
Şi se cântă pentru-a sfârşi.

Doi
E născut spre a cânta
Acela care din iubire moare.

Născut e pentru a iubi
Acela care de cântare moare.

Trei
Cel născut spre a cânta
Chiar şi murind cântă.

Patru
Cel ce se naşte spre a iubi
Tot de iubire va muri.

Cinci
Născându-te nimic nu ştii,
Vieţuind puţin vei învăţa,
Dar poate întru moarte vei afla

Că singura doctrină
este accea care se purifică
Dacă în iubire se topeşte.

Şase
Vom putea dăinui.

poezie clasică de Giuseppe Ungaretti (1966)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

O lacrima

O lacrimă…
va cădea…
pe chipul tău...
Cu ea…
vor retrăi momente eterne…
când tu…
şi eu…
ne dăruiam iubirii noastre...
căzând pe pământul rece…
ca o picătura de ploaie
ce îşi trăieşte sfârşitul …
vei gândi…
la timpul împreună...
vei iubi…
fiecare lacrimă vărsată...
ca o amintire de la mine...
Iar tu…
nu mă vei uita...
cu fiecare plânset...
uitarea va fi mai grea…
cu fiecare răsuflare...
trăirea va fi mai grea…
cu fiecare cuvânt...
gândurile vor fi mai greu de spus…
Nu vor fi decât…
un urlet disperat către cer...
ca să mă vezi…
întorcându-mă spre tine...
şi o altă iubire…
între noi...
nu se va putea întoarce…
vei continua să plângi...
Să plângi...
Să plângi...
iar eu voi fi…
o amintire înceţoşată...
departe...
departe…
şi atunci…
Nu vor fi lacrimi…
Nu vor fi poezii…
să mă întoarcă...
la tine...

poezie de Craita Serbanescu
Adăugat de Alesia Moroianu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În consecinţă, societăţile voastre vor fi obligate să se schimbe, iar oamenii vor trebui şi ei să se schimbe: nimeni nu va mai putea fi sigur că minte nepedepsit. E vorba de un joc care va modifica faţa lumii, şi aceasta-i este regula. După ce-l veţi fi experimentat, veţi fi liberi să alegeţi, căci singura alegere mereu posibilă este aceea de a minţi. Ca să mă fac înţeles de către voi toţi, vă voi spune care este avantajul acestui joc. Lumea în care trăiţi este un loc ciudat. În orice clipă poate sări în aer, iar voi puteţi oricând muri. Mai degrabă muriţi atunci cu ochii deschişi. Prin urmare, avantajul e că, de veţi muri, o veţi face cu ochii deschişi. Asta-i tot ce aveam să vă spun.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ciorile

Femeia care-a îmbătrânit
Şi ştie că dorinţa trebuie să moară,
Dar care nu renunţă la iubire,
Aude-un croncănit de cioară.

Ea este-un lujer uscat, lemnos,
Buruiană refuzată de coasă-, amară.
Râsetele inimii pentru ea vor fi
Doar nişte croncăneli de cioară,

Alunecând prin aer şi-având acelaşi timbru
Peste ceea ce-i sterp sau ceea ce poartă rod,
Aidoma primăvara sau atunci când, geroasă,
Iarna arde şi-îngheaţă al câmpurilor glod.

poezie de Louise Bogan,1897 – 1970, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Celule canceroase

"Celule canceroase-s acele celule care au uitat cum să moară" – infirmieră, spitalul Royal Marsden

Ele-au uitat cum să moară
Şi-astfel şi-au extins viaţa lor ucigaşă.
Eu şi tumoarea mea ducem o luptă pasionată.
Să sperăm că nu va fi o moarte dublă.
Trebuie să-mi văd tumoarea moartă,
O tumoare care a uitat să moară,
Dar care,-n schimb, face planuri să mă omoare pe mine.
Dar eu îmi amintesc cum să mor,
Deşi toţi martorii mei sunt morţi.
Însă-mi amintesc ce mi-au spus
despre tumori, despre ceea le face
tot atât de oarbe şi de tâmpe cum au fost
Înainte de naşterea acestor afecţiuni
Care au introdus tumoarea-n scenă.
Celulele negre se vor usca şi vor muri
Sau vor cânta vesel şi-şi vor face treaba.
Se înmulţesc atât de repede, zi şi noapte,
Iar tu nu ştii asta niciodată, şi ele niciodată nu-ţi spun.

poezie de Harold Pinter, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să nu plângi, copile!

Să nu plângi, copile!
În seri târzii,
toamna scutură peste pământ
poleială arămie,
Să nu plângi!
Asta este curgerea
inevitabilă spre o nouă întrupare.
Când semenii vor greşi
Să nu plângi!
Oameni se duc
oameni vin,
Dar dincolo de toate: VEŞNICIA
Întinde mâna,
Îndreaptă-ţi sufletul spre ea...
Fă-i loc.
Să nu plângi!

poezie de Valer Popean
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Frunză verde – nucă dulce (Doină românească)

Frunză verde – nucă dulce!
Cu mireasmă de câmpie
Boarea vine de-mi aduce
Ce mi-a fost de jale mie.

Mândrei mele nici că-i pasă
Inimioara că mi-a frânt.
Vocea mea prin frunza deasă
Cântă singură pe vânt.

Frunză verde – nucă dulce!
Boare, vin' să nu te pierzi,
Primăvara de-mi aduce
Păstoriţa să-mi dezmierzi!

De i-ai duce dragostea,
Dorul fraged ce mi-l ştii,
Doamne, cum aş mai cânta
Mândra de m-ar auzi!

Frunză verde – nucă dulce!
Cu mireasmă de câmpie,
Boare lină, mândrei duce
Ce mi-a fost de jale mie.

poezie celebră de Iulia Hasdeu, traducere de Monica Pillat
Adăugat de Avramescu Norvegia Elena
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu merită să plângi pentru nimeni, iar cei care merită nu te vor face să plângi.

citat celebru din Gabriel Garcia Marquez
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Supremaţie

Omul? Un atom!
Nu dintr-o oarecare moleculă,
El transformă totul în nou,
Şi zboară spre lună.

Piedici nu are în cale,
Pentru el totul se poate,
Viaţă mai lungă, din noapte,
El face o nesfârşită zi,
Căile din spaţii astrale,
Enigme nu vor mai fi.

Şi pe toate în parte,
Cu asalt le va cuceri.
Apele transformă-n lumină,
Iar continentele pustii,
Vor deveni,
O înfloritoare grădină.

Viaţa ne va fi fericire,
Eternă cum s-a visat,
Mereu în veşnică-nflorire,
Şi-n veşnic asalt.

poezie de Mihai Leonte
Adăugat de Mihai Leonte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sângele os

Ceva îmi spune că la noapte
luna se va întoarce pe dos
iar copacii vor curge toţi într-o unică frunză
că oamenii se vor bulgări cu ceasurile
ce le-au mai rămas de trăit
şi sigur
poate
desigur
sub glugă o piatră va naşte un munte nedorit.
Ceva îmi spune pe un ton candid
dureros
că la noapte
cerul se va face solid
iar sângele îmi va şopti cum nu simte nimic
când îşi rupe
îmbrăcămintea mătăsoasă de os.

poezie de Alin Ghiorghieş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Epitaf pentru o femeie romantică

Ea a obţinut stabilitatea la care a visat –
Acolo unde pietre albe zac însorite în miros de fragă.
Tulpini abandonate se leagănă deasupra ei,
Egal şi sprinten, ca nişte oameni tineri care-aleargă.

Întotdeauna în adâncul inimii a iubit,
Alţii au trăit, ea le-a simţit a râsului săgeată.
Zace acolo unde nimeni nu a mai dormit,
Unde, cu siguranţă, nimeni n-o va urma vreodată.

poezie de Louise Bogan,1897 – 1970, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

La miez de noapte într-o vale

Se cântă,, bella ciao" în limba rusă
La casa construită peste pod,
Bătăi de cisme freamătă un glod
Prin iarba verde la pământ răpusă.

Se strigă şi se bea din vodca pusă
În cani de lut, de Iuri, un nărod,
Se cântă,, bella ciao" în limba rusă
La casa construită peste pod!

Priveşte luna printre nori, distrusă
La fraţii prinşi de-al arşiţei năvod
Şi se aude plânsul unui plod,
Iar liniştea cu ţipete-i pătrusă,

Se cântă,, bella ciao" în limba rusă.

rondel de Ionica Bandrabur
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doina din frunză

Frunză verde din copac,
Eu când vreau să fluier, tac
Şi nu fluier după câini,
Fiindcă ştiu că au stăpâni,
Care i-au dresat să muşte;
Nu fluier nici după muşte,
Chiar dacă m-a cătrănit
Enervantul bâzâit.

Frunză verde fluturi trişti,
Lumea-i plină de-arivişti,
Care au dat ocol şcolii
Şi-acum rod ca nişte molii
Pâinea omului sărman,
Care strigă of şi-aman;
Frunză verde primprejur,
Eu când vreau să tac, înjur.

Fir-ar mama ei de lume,
Care-şi face noi cutume,
Căzută în amorţeală,
Repetentă la morală,
Cu virtuţi de antrepriză,
Unde viaţa-i numai miză;
Frunză verde suflet tâng,
Eu când vreau să-njur, doar plâng.

Plâng de asta şi de aia,
Mocăneşte precum ploaia,
Plâng de sus şi plâng de jos,
Însă fără de folos,
Peste lava de sub stern;
Plânsul lumii cel etern,
Vaierele mocirlite,
Ca pământul le înghite.

Lancea mea de frunză verde,
Fluieri, taci, tot te vor pierde.

poezie de Luminiţa Ignea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noapte pustie

Parc-am rămas eu singur pe pământ,
În cer ca-ntr-o clopotniţă uitată
E-un clopot greu, care-a uitat să bată,
Cu funia purtată-n nori de vânt.

Cum înainte nu mai este vreme,
În urma mea, de nu ştiu care veac,
Prin noaptea cu aripi de liliac
Începe nu ştiu cine să mă cheme.

Şi paşii mei răsună după mine
Ca nişte bulgări care nu m-ajung,
Răsună tot în jur aşa prelung,
Tot golu-n care nimeni nu mai vine.

Începe a umbla singurătatea,
În jurul meu ca o mulţime mare,
Prin beznă cad furnici ce vor să care,
În muşuroaie mari, pustietatea.

Se năruie-ntunericul din nou,
Şi-n noaptea-n care-s singura fiinţă,
Pământu-mpovărat de suferinţă,
Culcându-se,-ngenunche ca un bou.

poezie celebră de Demostene Botez din Povestea omului (1923)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marea încă răsună

Marea încă răsună, mai ales noaptea,
molcom, în sus şi-n jos, de lungul nisipurilor catifelate.
Ecou al unei voci închise în amintire
care revine din când în când; şi mai e acea
asiduă lamentare a pescăruşilor; şi poate a unor
păsări pe care aprilie le atrage
către câmpie; tu eşti deja
aproape de mine în acea voce;
şi eu doresc ca acolo să poată sosi la tine,
dinspre mine, o rezonanţă a memoriei,
asemeni acestui murmur întunecat al mării.

poezie de Salvatore Quasimodo, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Devreme

Peste deşertul dintre noi
Se-anunţă lapoviţe, ploi,
Dar se păstrează deficit
De umezeală de iubit.

Iar ochii cum să se oprească
Din plâns, când vor să-l suplinească?
Se prognozează, prin urmare,
Plâns abundent din fiecare

Dintre cei patru ochi, pe care
Îi ţinem la o depărtare
La care nu se pot vedea
De-o bună vreme, vreme rea...

De-o vreme rea, de-o vreme bună,
De-o vreme care-i despreună

poezie de Marius Robu din Suflet la troc (15 ianuarie 2015)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În amintirea duşilor în război

Vezi prunci cerşind la vreme de război,
Trecând desculţi prin colb, la suflet goi,
Ducând cu ei poveri şi suferinţi,
Copii ai nimănui, copii cuminţi...

Vezi scrijelit cu schije un mormânt
Şi numele celor ce nu mai sunt...
Furtuni şi ploi vor plânge zi de zi,
Ei sincer şi cuminte vor muri.

Sunt ploi de lacrimi... Ce dureri deodată!
O altă cruce suferinţa-şi poartă...
Îngerul morţii trece foc şi jar,
Lăsând în urmă trena de amar.

Vezi mame care pruncii-şi ţin la piept,
Urând războiul crud şi prea nedrept.
Sunt scut şi casă, schit şi devenire,
Se dau pe sine întru prăbuşire...

Sunt catedrală sfântă, cer, vulcan...
Au strâns în ele lacrimi şi amar
Şi ar muri spre-a nu putea vedea
Alţi morţi ce-n lume ar putea urma.

Sub biciul crud al ne-nţelesei uri
Dorm prunci fără de case, oameni buni!
Dorm prunci fără părinţi, înlăcrimaţi,
Prunci care plâng de dor, însinguraţi...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Drum de cuvinte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe ţărm

La reflux, pe plaja mării de la miazănoapte,
Când stelele pe cer deschid ochii, una câte una,
Ne plimbăm agale, el şi eu, călcând aproape.

El flirtează cu-o graţie lejeră,
De unde se vede că-i numai pe jumătate sincer;
Un surâs îi luminează faţa – bibelou pe etajeră.

Pentru el dragostea-i o artă, un meşteşug anume;
Aşa cum flautistul suflă-n instrument,
El cântă la-ale inimii lui strune

O muzică-acordată capriciului din acel ceas
El n-are, de fapt, nevoie de iubirea mea,
De-aceea îi spun în gând: "nu eşti ce caut, bun rămas."

Ca să-mi ascund privirea-n bezna nopţii, subversiv
Urmăresc ocultaţiile farului peste mare,
Trecând din roşu-n alb, alternativ.

Râsul îmi răsună scrâşnit şi straniu în ureche,
De parcă-aş fi cineva care-abia trezit din somn
Nu-şi recunoaşte sunetele proprii, nepereche.

Dar dacă-un ton din vocea mea l-ar face să-înţeleagă
Că vorbele-mi ironice conţin o fraudă imensă?
Că buzele care râd pot tremura albe, fără vlagă?

Dacă mi-aş pierde puterea de-a minţi,
Iar el şi-ar auzi numele cântat-strigat de mine
Într-o şoaptă stinsă,-într-un oftat frânt – şi...

poezie de Sara Teasdale, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!