Germinare

Închisa de voie-n pământul tăcerii
Îmi las gândul punte spre toţi cei ai mei,
În somn nedormit, amintirea durerii
De apa îmi pare, de viaţă, de zmei,

Memorii pierite mă strigă în noapte,
În liniştea curbă lumina e miopă,
Păşesc într-o lume a poamelor coapte
Ce propria sămânţă-n pământ o îngroapă

Doar astfel gândesc că vor rupe zăgazul,
Aşa nemurirea pe veci le e dată
Ridică-mi privirea, atinge-mi obrazul,
Sădeşte-mă cât încă sunt nevinovată,

Să cresc din pământuri asemenea lor,
În lumea în care adâncul vibrează,
Salvează-mă mult înainte să mor,
Sădeşte-mă cât încă sunt trează,

Căci azi încolţită-n speranţa ce zbate,
În lumea în care mai totul e zare,
Pe vânt fericirea din tot şi din toate,
În sufletu-mi verde, un germene pare.

poezie de Silvana Andrada Tcacenco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şipotul fântânilor

Cetăţile au astăzi, doar porţi desferecate,
Pietrele gem sub paşii străinilor de azi,
Sunt lumile zidite pe ziduri deşănţate,
Din turnuri de veghere nu poţi decât să cazi,

Uitările sunt suflete, fără de pământ,
Doar cerul a rămas, albastru de trecuturi,
Căluşul de tăcere, ca unic legământ,
Tot şipotul fântânilor l-a amuţit în ciuturi,

Bătrân e legământul din pasul care creşte,
Din parele impare alege orb cu rândul,
Geneze versatile în mine cuibăreşte,
Cât pot iubi cu trupul, cu sufletul, cu gândul;

Din eşafodul firii scântei încă mai cad,
Ard până în cenuşă fâşiile de zi,
Arzi omule din mine ridica-mă să ard,
Simt dor sfâşietor, să pot adânc a fi,

Uitarea va cuprinde oricum toată fiinţa
Iar fericiţi suntem şi-am fost numai cu rândul,
Definitivul pare să aibă elocinţa
Durerii, care-n geniu, îşi ucisese gândul.

poezie de Silvana Andrada Tcacenco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Limita durerii

.. Dar a apus încet şi blând
Şi nu voi şti nicicând
Ce ploaie mi te-a smuls din gând...

Se stinse-un cer curat
Şi n-oi afla vreodat',
Ce vânt mi te-a furat
Şi mi te-a luat

Iar eu, o frunză sunt,
Presus mai de cuvânt
Şi ferecată-n gând,
Visând,

Dar până când?

Până atunci când nu mai am putere,
Puterea de a cere,
Dreptul la înviere,
În falnică tăcere,
Un drept al propriului nicicând,
Cât nu pot a-nvăţa ceea ce sunt,
Căci simplă în micimea mea,
Caut să-mi aflu limita,
Puterii
Şi limita durerii
Şi ura şi iubirea,
Tristeţea, fericirea,

Dar fum sunt toate câte sunt
Iar eu, ţărână din pământ
Şi duh e totul ce respiră
Şi duh e ceea ce mă miră
Şi ţip în neputinţa mea
De a-mi cuprinde limita, durerii
Şi limita puterii
Şi-a tot ceea ce simt si sunt,
A umbrei mele pe pământ

Şi trec şi trec fugind
De umbrele ce mă cuprind,
De limita durerii
A urii şi puterii
Şi-mi pierd şi urma pe pământ,
Căci întrebare e ceea ce sunt
Şi n-am răspuns,
Sunt doar răpus,
De limita durerii,
A urii şi puterii.

poezie de Silvana Andrada Tcacenco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

POEMUL NESCRIS

În bezna aceasta semiobscură,
Resimt sentimentul de ură
Al celor ce te sărută pe gură

Conform teoriei incestului frust,
Pe care refuz compulsiv să îl gust
Pe drumul acesta îngust,

Caci lipsa de aer, precum de culoare
E ceea ce astăzi mă doare
Şi ostentaţia aceasta aleatoare...

În lumea de ciucuri
De ce să te bucuri,
Tu, plătitor de ciubucuri?

Felină fiind, aroganţa uitărilor toate
Strigă zidită-n singurătate,
Din primele clipe de eternitate;

De n-am să mai scriu poezie,
Salvez doar o coală de albă hârtie
Şi fie oricum ce va fi ca să fie,

Rămân-a mea lume necolorată
Caci nici nu ar fi pentru ultima dată,
Nonsensul acesta-al rotirii de roată,

Cât păsări mai zboara şi iarba tot creşte,
Poemul nescris, plângând româneşte,
Aşteaptă, accepta, iubeşte

Iar tu nu poţi nici cu privirea,
Neant rătăcit, a cosi nemurirea,
Doar ştii cât urăşti omenirea,

Se simte umil şi învins
Porumbelul cel alb pe asfaltul încins
Privindu-l pe cel neînvins

Zburător călător
Vultur învingător
În ciocuri, o lume i se zbate a dor

De surdul luminii ce geme,
Cât ucigaşul ei totuşi se teme,
De acele încă, nescrise, poeme.

poezie de Silvana Andrada Tcacenco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ritual

Mai trece înc-o noapte, mai trece înc-o zi,
Se scurge ce a fost în ceea ce va fi
Iar cel ce-a fost, în cel ce nu mai este,
Se trece din realitate în poveste,

Trece o noapte iarăşi şi după, înc-o zi,
Existul uită taina de a fi,
Îmbătrâneşte clipa-n albe catedrale,
Minunile luminii adorm în nopţi banale,

Cântul se trece într-un prelung ecou
Cât tot ce este vechi iar se transformă-n nou,
Tot ceea ce privim, ne pare o nălucă,
Ce va veni-l aşteaptă pe "este", să se ducă

Şi tot rotundul se învârte în spirală,
O lume minunată, definitiv ovală
Dispare în cetatea din zidurile firii,
Privind printre creneluri culoarea amintirii,

Caii albesc în surul neputinţei,
Doar aripile lor şi-ale credinţei
Rămân deschise într-un timp ce stă pe loc,
Trec zilele lăsând iar zilelor un loc

În carambolul de pămant şi oase
Care înlocuieşte secera cu coase,
Trec fără să mai ştie încotro,
Ulcioarele fragile şi maro

Ce într-o fracţiune de secundă,
Cu cioburi, lumea o inundă,
Cu cioburi ireale, colorate
Ce taie clipa fix în jumătate,

O parte trece, alta mai rămâne,
Ca într-o diviziune de celule
În care embrionul are doua corduri,
În pântecul de flori ce-au înflorit în norduri;

Trece o noapte şi mai trece înc-o zi,
Din cei mai gravi adulţi redevenim copii,
Îngenunchiaţi, ca înaintea primului lor pas
Ne ridicăm pe ce fost spre ceea ce-a rămas,

Ca într-o înălţare care pare pe pământ,
Cât încă ce voi fi este captiv în sunt,
Cât încă pot fugi de totul şi de toate
Acelea ce se clatină în propria realitate

Relativa...
Nu mă încred în balustrade în derivă,
Deoarece aceastea au colţurile drepte,
Ce uneori pot a fi asemuite unor trepte

Şi drama oarecum atât de omenească,
Constă în starea omului să le privească
De sus arareori, mai des de jos,
Aşa cum uneori întorci toate pe dos

Veştmintele luminii,
Ca faţa să le-o vezi şi capetele vinii
De-a fi, să poţi din nou a dezlega,
Într-un ritual în urma căruia, încă mai poţi spera,

Căci ziua ar putea fi infinită,
Nefragmentata dac-ar fi, nemărginită
De recurenta obsesiv-a nopţilor eterne,
Prin ale căror site, omenirea cerne

Tot binele de rău, întregul de fragment,
Notează pe o hartă de ocru pergament
Faptul c-a fost aici, cu gând de-a se întoarce,
Dar uită că în geruri, cu lemnul pentru arce

S-a încălzit şi astfel o înghite practic apa
Şi dacă nu aceasta, o rezideşte sapa,
Plantând întru-nviere oseminte,
Caci omul veşnic uită, ceea ce ţine minte.

poezie de Silvana Andrada Tcacenco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ritual

Mai trece înc-o noapte, mai trece înc-o zi,
Se scurge ce a fost în ceea ce va fi
Iar cel ce-a fost, în cel ce nu mai este,
Se trece din realitate în poveste,

Trece o noapte iarăşi şi după, înc-o zi,
Existul uită taina de a fi,
Îmbătrâneşte clipa-n albe catedrale,
Minunile luminii adorm în nopţi banale,

Cântul se trece într-un prelung ecou
Cât tot ce este vechi iar se transformă-n nou,
Tot ceea ce privim, ne pare o nălucă,
Ce va veni-l aşteaptă pe "este", să se ducă

Şi tot rotundul se învârte în spirală,
O lume minunată, definitiv ovală
Dispare în cetatea din zidurile firii,
Privind printre creneluri culoarea amintirii,

Caii albesc în surul neputinţei,
Doar aripile lor şi-ale credinţei
Rămân deschise într-un timp ce stă pe loc,
Trec zilele lăsând iar zilelor un loc

În carambolul de pămant şi oase
Care înlocuieşte secera cu coase,
Trec fără să mai ştie încotro,
Ulcioarele fragile şi maro

Ce într-o fracţiune de secundă,
Cu cioburi, lumea o inundă,
Cu cioburi ireale, colorate
Ce taie clipa fix în jumătate,

O parte trece, alta mai rămâne,
Ca într-o diviziune de celule
În care embrionul are doua corduri,
În pântecul de flori ce-au înflorit în norduri;

Trece o noapte şi mai trece înc-o zi,
Din cei mai gravi adulţi redevenim copii,
Îngenunchiaţi, ca înaintea primului lor pas
Ne ridicăm pe ce a fost, spre ceea ce-a rămas,

Ca într-o înălţare care pare pe pământ,
Cât încă ce voi fi este captiv în sunt,
Cât încă pot fugi de totul şi de toate
Acelea ce se clatină în propria realitate

Relativa...
Nu mă încred în balustrade în derivă,
Deoarece aceastea au colţurile drepte,
Ce uneori pot a fi asemuite unor trepte

Şi drama oarecum atât de omenească,
Constă în starea omului să le privească
De sus arareori, mai des de jos,
Aşa cum uneori întorci toate pe dos

Veştmintele luminii,
Ca faţa să le-o vezi şi capetele vinii
De-a fi, să poţi din nou a dezlega,
Într-un ritual în urma căruia, încă mai poţi spera,

Căci ziua ar putea fi infinită,
Nefragmentata dac-ar fi, nemărginită
De recurenta obsesiv-a nopţilor eterne,
Prin ale căror site, omenirea cerne

Tot binele de rău, întregul de fragment,
Notează pe o hartă de ocru pergament
Faptul c-a fost aici, cu gând de-a se întoarce,
Dar uită că în geruri, cu lemnul pentru arce

S-a încălzit şi astfel o înghite practic apa
Şi dacă nu aceasta, o rezideşte sapa,
Plantând întru-nviere oseminte,
Caci omul veşnic uită, ceea ce ţine minte.

poezie de Silvana Andrada Tcacenco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce-ţi pare rău?

... Îmi pare rău că lumea nu citeşte,
îmi pare rău când văd analfabeţi,
îmi pare rău că timpul se opreşte,
din sens întors la clasicii poeţi.

... îmi pare rău de muzică şi artă,
îmi pare rău de paginile seci
şi că de-atâta laudă deşartă,
tâmplarii nu mai fac biblioteci.

... îmi pare rău de dascăli şi de şcoală,
îmi pare rău că nu m-am străduit
să capăt luminare siderală,
mai mult decâ mi-a fost îngăduit.

... îmi pare rău de-atâta osteneală,
de truditorii noştrii la cuvânt
ce ne-au lăsat valoare şi morală,
iar astăzi dăm cu ele de pământ.

... îmi pare rău de toate celelalte
care-ar putea să fie şi nu sunt,
de idoli ce se sting cu demnitate,
la umbra mărunţişului mărunt.

... îmi pare rău de minţile pustii
care-i acuză pentru simplitate,
pe cei ce pierd azi nopţile târzii
ca să câştige o eternitate.

... îmi pare rău când mi se-nfruntă fraţii,
căci milă şi iertare nu mai sunt,
doar ego prăbuşit în aberaţii
cu spiritul pierdut în amănunt.

... şi-mi pare rău de-aceste generaţii,
ce idoli şi modele nu mai au
şi-agonisind tot ce aruncă alţii,
dispreţuiesc şi vatra-n care stau.

poezie de Ovidiu Vasile
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

...neoficial

... Îmi pare rău că lumea nu citeşte,
îmi pare rău când văd analfabeţi,
îmi pare rău că timpul se opreşte,
din sens întors la clasicii poeţi.

... îmi pare rău de muzică şi artă,
îmi pare rău de paginile seci
şi că de-atâta laudă deşartă,
tâmplarii nu mai fac biblioteci.

... îmi pare rău de dascăli şi de şcoală,
îmi pare rău că nu m-am străduit
să capăt luminare siderală,
mai mult decât mi-a fost îngăduit.

... îmi pare rău de-atâta osteneală,
de truditorii noştrii la cuvânt
ce ne-au lăsat valoare şi morală,
iar astăzi dăm cu ele de pământ.

... îmi pare rău de toate celelalte
care-ar putea să fie şi nu sunt,
de idoli ce se sting cu demnitate,
la umbra mărunţişului mărunt.

... îmi pare rău de minţile pustii
care-i acuză pentru simplitate,
pe cei ce pierd azi nopţile târzii
ca să câştige o eternitate.

... îmi pare rău când mi se-nfruntă fraţii,
căci milă şi iertare nu mai sunt,
doar ego prăbuşit în aberaţii
cu spiritul pierdut în amănunt.

... şi-mi pare rău de-aceste generaţii,
ce idoli şi modele nu mai au
şi-agonisind tot ce aruncă alţii,
dispreţuiesc şi vatra-n care stau.

poezie de Ovidiu Vasile
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

TURNUL PĂTRAT

Mamă iubită, să nu mai fi tristă,
Haotice umbre iar ea maiestuoasă,
Umila mea clipă, cu goluri în prispă,
Eu totuşi am avut o viaţă frumoasă,

Atâta iubire, atâta lumină,
Nu-i va fi firii nicicum în putere,
Să-ngroape, să uite, să umple de tină,
Această deplină şi blândă avere,

Căci n-or fi pe lume doar râuri cu visuri
Şi n-au fost să fie nici pentru cei drepţi,
Acele atât de visat' paradisuri,
Sunt doar făptuituiri pentru cei înţelepţi,

Căci poţi din ţărâna ce încă e moartă,
Lăsând doar lumina să cadă abrupt,
Viziuni sa creezi din propria soartă,
Chiar dacă mirajul deplin este rupt,

Poţi chiar să coşi, pe iia cu fluturi,
Pe fiece aripi, un infinit,
Să laşi în pământuri durerea din ciuturi,
Să înţelegi ca, de-ai fost iubit,

Nimic, niciodată nu mai are putinţa
De a te închide în turnul pătrat,
Aceasta îmi este mamă credinţa,
Aceasta în tine, eu am învăţat.

poezie de Silvana Andrada Tcacenco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adjudecat

Transformă clipa în amintire, căci altfel o vei pierde
Striga spre mine,

Sobri, pe jilţuri,
Stau ceilalţi,

"O transform eu în umbră!"
Strigă cel negru de el

"O transform eu în neclar!"
Strigă cel gri de tot şi de toţi,

O transform eu într-o uitare
Ce mi-o voi aminti
Strig eu,
Sunt amintirile mele,
Strig eu,

Tranform-o o dată,
Spuse fericirea
Transform-o de două ori,
Transform-o de trei ori,

Adjudecat...

poezie de Silvana Andrada Tcacenco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumea zurgălăilor de ceară

Regină în caleaşcă de uitare,
Trece ades splendoarea clipei
Peste maidanul vieţii trecătoare,
Aflat la marginea risipei,

Îmbătrâneşte-mpărăteasa
Cât rugineşte atelajul,
Cât preotul şi preoteasa
Din smirnă rostuiesc mulajul

Roţii fără de cadran
Ce se înfige în pamânturi,
Clipă de clipă, an de an
Şi nimeni nu mai ştie cânturi

De noapte, care sorb lumina,
Cânturi de umbre care nu au scop
Ar trebui doar să-şi asume vina
Ca suntem şi rămânem doar un strop.
...
În lumea zurgălăilor de ceară,
Uitare pre uitare se omoară.

poezie de Silvana Andrada Tcacenco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pământul, sarea şi lumina...

Las din mine pe pământ,
sarea dată prin Cuvânt.
Gândul gustului din vie,
sufletul îmi reânvie.
Îmi las trupul în pământ,
să-l sărez pân' la mormânt.
Nu vreau să se piardă gustul,
să îmi pierd ca om statulul.
De-mi voi pierde din putere,
voi fi aruncat, călcat, ce piere.

Las în mine pe pământ,
o lumină din Cuvânt.
E Lumină-n veşnicie,
ce crează "nemurire".
Las lumina să izbească,
ochii omului să crească.
Să dezvolte-n a mea fire,
o Lumină pentru-o mie.
Nu voi pierde-a Lui Lumină,
să reflect ca "far marină".

Pun lumina cea din mine,
într-un sfeşnic ca făclie.
Oamenii să-mi vadă fapta,
cât şi viaţa-n lumea -ceasta.
Şi prin asta ei să vadă,
Cerului s-aducă Slavă.
Vreau să împlinesc scriptura,
doar în ea e-nvăţătura.
Voi culege undelemn,
candela s-o-ncarc solemn.

Câtă vreme Ceru-i sus,
pe pământ eu sunt supus.
Mare luptă-i pe pământ,
ies popoare-n legămînt.
Stă pământul pe-un butoi
când să-nceapă un război.
Tot ce-i scris în legea sfântă
se-mplinesc, pe om spăimântă.
Eu mai mult ca orişicând,
Voi slăvi pe Domnul Sfânt.

poezie de Viorel Daniel Pop
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când vine toamna

De fiecare dată când toamna vine-n mine
Cu trena ei de frunze ce flutură în vânt,
Mă uit în apa vieţii şi văd atât de bine
Ce-am vrut să fac în viaţă şi, azi, ce-abia mai sunt!

Am vrut din piatră tare să modelez statuie
Iubirii. Şi un templu am vrut ca să-i zidesc,
Să tai spre templu trepte pe care să se suie
Îndrăgostiţii vremii, toţi cei ce se iubesc.

Mi-e gura, azi, amară de-atâta amăgire!
N-a mai rămas nimica, nimic din tot ce-am vrut.
Tot ce-am clădit cu trudă, surpatu-s-a-n neştire
Şi visul, azi, mi-l sprijin pe mucezitul lut!

Unde a fost statuia, se cască-o groapă-adâncă,
Unde zidiri de templu, se-ntind prăpăstii rând!
Doar treptele rămas-au, pe care mai urc, încă,
Toţi amăgiţii vieţii, acei ce mor sperând!

......................................................
De fiecare dată când toamna tristă vine
Cu trena ei de frunze ce flutură în vânt,
Mă uit în apa vieţii şi mă întreb în mine:
Dacă surpat e totul, eu, totuşi, cum mai sunt?

poezie de Constantin Tiron
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu sunt nebun şi poate nici chiar atât de prost pe cât se pare. Înţeleg foarte bine că astăzi pământul se scufundă sub picioarele celui ce vorbeşte ca mine, dacă nu se ţine cu tărie pe această Piatră despre care s-a spus că "Porţile iadului nu o vor învinge". Şi totuşi nu pe ea stau, sau cel puţin nu întotdeauna, mai cobor uneori. Din ce motiv şi în ce scop, voi explica mai târziu. Acum voi spune doar un singur lucru: pentru cei ce stăruie pe această Piatră nu are nicio importanţă dacă pământul se scufundă şi lumea piere - "Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta". Aşa se interpretează ceea ce s-a spus despre Piatră. Însă nu aşa înţeleg eu - pierderea lumii nu îmi este indiferentă. Ştiu că nu există altă Piatră, şi cine se bizuie pe ea va fi mântuit - însă mai ştiu că cei asemenea mie nu se vor mântui până când nu vor salva, odată cu ei, lumea ce piere.

Dmitri Merejkovski în Iisus necunoscut, volumul I
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

În urma ta Doamne, ajută-ne, să fim cei dintâi...

mi-e dor uneori nu de timpul de ieri
ce de timpul de demult
când nu ştiam că sunt om
mă credeam pe atunci ieşită din poveste
şi mă bucuram că am scăpat
din lumea zmeilor-paraleilor
şi-a zgripţuroaicelor
şi-a tuturor acelor făpturi
pe care, minte de copil,
nu ştiam că fac parte din viaţă.
mi-e dor nu de timpul de ieri
ce de timpul acela
când oamenii ieşeau şi intrau în poveste
când câmpurile gemeau de floare
când încă mai împrăştiau nestingherite
nestemate de triluri, păsări.
mi-e dor de oamenii aceia mărunţi
cu suflete mari cât soarele
mi-e dor de simplitate
de adevăr
de puritate
mi-e dor de curăţenia aceea
mirosind a var, cenuşă, rozmarin şi busuioc.
mi-e dor de casele acelea
în care se adunau copacii seara
să asculte la gura sobei poveşti
în miros de tutun şi aromă de scortişoară.
mi-e dor, nu pot să spun cât mi-e de dor
de oamenii de sub cruci
de lumea lor sfârşită ca o poveste.
mi-e sufletul o lacrimă
pe care nu vreau să o plâng de treamă
că odată cu ea mi-ar lua toate amintirile.
copilăria mea încă mai doarme somn liniştit
în numele de pe cruci
şi mă trezesc îmbrăţisând iarba, pământul
mai râd uneori ascultand trilurile păsărilor
când îmi pare că voci cunoscute mă strigă pe nume
şi atunci le răspund toată numai zâmbet.
Doamne, in ziua Aceea îţi las sufletul meu
carte deschisă să ne strigi pe nume.
în urma ta, din prea marea mea dragoste,
ajută-ne să fim cei dintâi.

poezie de Valeria Tamaş (mai 2008)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aici

Doamne, această vineri, infernal de tristă,
În care neajutorat implor, rezistă
Iisuse! Toate le vom duce,
Eliberează-te de cuiele din cruce!

Dar la ce bun, cu ce folos,
Tu omul cel mai luminos
Să te mai dărui pe pământ,
Acelora ce nu au sfânt

Nimica?
Mă dezmiardă frica
Cu ghearele de aspri spini,
Iisuse numai cei puţini

Au mai rămas
Sa ducă-n spate limbile de ceas,
Ca pe tăioase cruci
De umbre, peste cojile de nuci;

Vindecătorule, sunt bolile aici prea vii,
O lume fără de copii
Se naşte,
Oaia rătăcită paşte

Pe un ogor de aur, fără de întoarcere,
Stau şi privesc prin gratiile de carcere,
Toţi luptătorii de vreodată,
E lumea mult prea vinovată

Să o mai faci cumva luptată;
Mai naşte-te Iisus o dată!
Înalţă-te cât mai curând
Ridică mieii rând pe rând

În nori,
Aici, ne tot ucid pastori.

poezie de Silvana Andrada Tcacenco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumina din asfinţit

Din lumea-ntunecatelor poveşti
spre care am plecat, am o dorinţă:
să iau cu mine singura fiinţă
ce, într-o zi, mi-a spus: "Doar tu îmi eşti".

Merg spre tărâmul vechi şi cunoscut
în care am pierdut-o-ntr-o furtună
cu fulgere din ochi ce-aveau s-apună
tot ce a strălucit la început.

Mă-ndrept spre lumea ei, spre lumea rea
în care-s oameni cu mai multe feţe
şi unde ea m-aşteaptă cu tristeţe
şi încă speră în venirea mea.

Se-aude un vacarm în depărtări,
cuvinte aruncate, fără sensuri,
departe de-nţelegeri sau consensuri,
spre surzii ce le-ascultă-n patru zări.

Să merg în lumea ei? Să mă opresc?
De ce aş încerca? De ce-aş mai merge
pe urmele ce singură îşi şterge,
ştiind şi ce aş vrea, şi cum gândesc?

Pe calul care singur s-a oprit,
alung din minte ultima dorinţă;
fac drumu'-ntors, căci nu e cu putinţă
lumina s-o întorci din asfinţit.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Chipul iubirii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eşti tu

Ai apărut în ziua care,
Eu nu credeam că încă pot
Să pot privi o altă zare
Tu mi-ai redat iubirea-n loc.

Din zări apuse-ndepartate
Ai apărut chiar ca o stea;
Eu nu credeam că peste noapte
Vei lumina privirea mea.

Imaginea care în noapte
Se proiectează pe-al meu chip,
Mă urmăreşte azi în toate
Aceasta vreau acum să-ţi zic.

Doi ochi pe faţa ta senină
Ca două stele de pe cer,
Şi buzele ca luna plină
Să te atrag, din nou încerc.

Când am vazut eu pe cer luna
Mi-am spus că-n lume e doar una!
Când eu privesc acel astru divin
La tine, gândul mă-ndeamnă să vin.

Şi dacă! Dacă măcar tu ai şti
Când îmi zâmbeşti in fiecare zi,
Cum simt că am tot ce aş vrea
Aş vrea ca tu să fii a mea…

Aş vrea o zi măcar din viaţă
Să pot ieşi din astă ceaţă,
Să pot să-ţi spun deschis, în grabă:
Tu fată cât îmi eşti de dragă!

Din lipsa multelor cuvinte
Scriu vorbele ce-mi trec prin minte…
În schimbul lor, eu de la tine-aştept:
Un simplu, sincer “te iubesc”.

poezie de Cristian Olaru
Adăugat de Miruna Dima
Comentează! | Votează! | Copiază!

E toamnă tristă...

E toamnă tristă şi rece, azi, în sufletul meu,
Amintiri fluturând ca frunze ruginii în vânt,
Imagini uitate-mi trimite, în vis, Dumnezeu,
Mă zbucium rănit ca o pasăre şi mă frământ...

Pierdute-s, de-acum, primăverile tinereţii,
Iubirile fâlfâie, ca fluturi, peste bujori,
Copilăria-i un vis, sunt în amurgul vieţii,
Totul pare, azi, cenuşiu şi lipsit de culori...

Iubirile toate părăsitu-m-au, rând pe rând,
Amintirea lor mai licăre doar în versul meu,
Încă mi-e inima flacără şi trupul flămând,
Numai condeiul îmi pare, azi, mai mai trist şi mai greu...

Uneori mâna îmi cade şi ea pe hârtie,
Pleoapele-mi obosite se-nchid, rând pe rând,
Te visez atunci, încă tânără şi zglobie,
Sărutându-ţi trupul, ochii şi gura, când şi când...

poezie de Ion Duduveică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt puţini aceia pe care-i iubesc cu adevărat şi mai puţini încă aceia despre care am o părere bună. Cu cât cunosc lumea mai mult, cu atât mă nemulţumeşte mai mult: fiecare zi îmi întăreşte credinţa în nestatornicia firii omeneşti şi mă convinge de puţinul temei care se poate pune şi pe ceea ce pare a fi merit şi pe ceea ce pare a fi bun-simţ...

Jane Austen în Mândrie şi prejudecată
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nopţile de vară

Cât sunt de frumoase nopţile de vară
Când ne iubim pe malul mării!
Lumea îmi pare atunci
Un amurg la lăsatul serii.

Cât de minunate sunt nopţile de vară
Când ne iubim pe nisipul fierbinte!
Dragostea îmi pare atunci,
Un poem scris din trei cuvinte.

Cât de fermecătoare sunt nopţile de vară
Când ne ţinem de mână.
Marea îmi pare atunci
Mai calmă, mai frumoasă şi mai senină.

poezie de Vladimir Potlog (10 august 2022)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!