Ridică-te şi Domnul o să te cheme

Şi mi- am ales fuiorul veşniciei-
Voi delega, din el, cu trudă, evlavie,
Şi piosenie, în trup, sufletul meu,
Pe care- l simt, că arde, ca un zeu.

Am admirat, în fibrele din oameni,
Cuvântul, care biruie duşmanii,
Averea lor de spirit, preoţească,
Şi bunătatea, cunună stramoşească.

M-or chinui, poate, păreri de rău,
Că am plecat, demult, din satul meu,
Şi vatra a secat, de apele bătrâne,
În amintiri de lut, păşim pe căi străine.

Iar anotimpurile toate ne întreabă,
Cum poate fi un om-un fir de iarbă,
De nu are norocul, dalb şi plămădit,
Să-şi creasca pâinea, să fie împlinit?..

Şi baştina devine un simplu drum,
De unde am plecat, cu suflet bun,
De- aice darul vieţii atunce l-am primit-
Nu e alt dar mai mare, pe pământ.

Cine de grai, istorie şi baştină se lasă,
Pentru o viaţă multă, dar neînţeleasă,
E singur, când i-e plină - mparăţia,
Căci e deşeartă fără el, aici, chilia.

Ne pomenim, c- avem multe fuioare...
Şi toate- s albe, de prins la cingătoare,
Dar nu mai ştim, au cine le va toarce?..
Rămân fără tradiţii satele.... sărace...

Ce- ar spune Sfântul Ştefan, dac- ar fi
Conducator de Ţară, Ctitor de-a nu Muri,
Viteaz în astă ţară, - nghiţită de balene,
El ar striga: "Ridică-te, şi Domnu-o să te cheme!.. "

Atât de mulţi avem Ioni, Ioane, Ionele,
Dar ţara ni e mistuită de multă jele,
Caci nu are cine să- ncingă focul sacru,
Şi nici un borş ca lumea, nu mai e acru.

S-a răzvrătit poporul şi a fugit din ţară,
Crezând, că- n lume viaţa- i mai uşoară,
Şi au ramas în tainele acestui drag pământ
Izvoarele luminii, ce, stinse, stau şi plâng...

poezie de Lilia Manole din Confluenţe literare (12 iunie 2016)
Adăugat de liliamanole
Comentează! | Votează! | Copiază!

Spune, Doamne

Dacă bătrânii vor muri cu toţi curând,
De unde altul aş putea să-mi cumpăr?
Că Doamne, pâmântul, nu, nu ştiu lucrând
Şi în mormânt nu vor avea astâmpăr.

Nu voi şti ziua semănatului de grâu
Că nu ştiu să citesc noaptea în stele,
Mă pierd, alerg prin vise şi din frâu
Mă smulg, rebel îmi sunt inimii mele.

Rămâne Doamne pânza neţesută
Pentru prosoapele din brazi la nuntă,
Cămaşa mirelui din ce va fi cusută,
Şi pâinea mesei, cine o frământă?

Dar cine ne mai binecuvântează,
Mâinile cui Doamne le mai sărutăm
Şi cine ciorapi ne mai tricotează,
Cine doinele ne-nvaţă să cântăm?

Şi cine pe prispa de lut la ţară
Sau pe băncuţa veche-n faţa porţii,
Aşteaptă fii dragi pe drum s-apară
De mână cu nepoţii, strănepoţii...

Spune-mi Doamne! Tu ştii totul pe pământ,
Atotputernic-Tată, bunul meu stăpân:
De vor pleca spre cer, sau alt aşezămant
Doresc să ştiu, de unde-mi cumpăr un bătrân?

poezie de Ionica Bandrabur
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fără iubire...

Fără iubire mă simt rătăcită,
Mă simt ca o frunză bătută de vânt
Ce-şi caută odihnă, fiind istovită
Şi se-ntreabă mereu: Cine sunt?

Fără iubire mă doare uitarea
Şi nopţile-s lung oftat pe pământ,
Mă fac că nu simt şi chem resemnarea
Şi-atunci iar mă-ntreb: Cine sunt?

Fără iubire secat îmi e dorul,
Te văd din chemări de mormânt...
Dar tu eşti departe, mai sus decât norul
Şi-atunci mă întreb: Cine sunt?

Fără iubire e grea împăcarea,
Încerc să o caut pe aripi de gând
Dar timpu-i trecut, mă arde uitarea
Şi-atunci iar mă-ntreb: Cine sunt?

Iubirea se află în toate,
În tot ce e viu pe pământ
Acum c-am aflat ce e iubirea,
Pot spune că ştiu cine sunt!

poezie de Elena Bulancea (2016)
Adăugat de AČ›unel
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aş vrea să tac

Aş vrea să tac

Aş vrea să tac,
Dar nu se poate.
C- am tot tăcut.
Şi suntem toti tăcuti,
Si- njunghiaţi toţi pe la spate.

Si nu- ntrebaţi
Nici cine sunt,
Nici ce- am facut,
Caci ştiu:
Se merita sa mor cu ei de gat.

Dar vă întreb acum, pe toţi:
De ce- am tăcut?
De ce ne-am bucurat la hoţi?
De ce nu am făcut nimic atunci?
De ce- am abandonat in ţară bieţii prunci?
De ce bătrânii noştri- au trebuit sa- i crească,
Cand noi cerşeam o pâine mai domnesscă?

Se umflă maruntaiele in mine,
Sa urlu-atât cât pot, acum imi vine.
Şi vă întreb din nou, de la- nceput:
De ce cu tinereţea am plătit tribut?

Prietenii ne-au fost ucişi in plină iarnă,
Şi n-au mai prins nici ' ăl Craciun,
Nici altă toamnă.
Dar ne-au murit justificat?!
Noi ce- am facut pe urma?
Doar am stat.

Şi ne- am uitat ca la prăpăd...
Ne bucuram ca liberi suntem peste pod.
Dar podul nici acum nu e cu noi,
Şi este plin după ataţia ani,
Şi de o parte si de alta cu noroi.

Şi vin si te condamn pe tine, ţară!
Cum ai putut sa ne suporţi,
Când am vândut şi ale tale porţi?
Cât ai putut să suferi, să te doară,
Când te- am facut de trei' j de ani, doar de ocară?

De ce nu ne -ai luat de gulere, de gât?
De ce ne-ai suportat atât?
De ce nu ne - ai oprit din exaltare
Când ai vazut că-i chinul cel mai mare?

Am stat cu toţii- n tinereţe...
Ştiam de- acum să dăm poveţe.
Am stat ca proştii-n batatura,
Ne bucuram că ţara ei ne-o fura.

Ne vin copiii blanzi din spate...
I- am invăţat sa- şi spună şi ei "nu se poate"
I - am învăţat ce e patriotismul,
Fără sa ştim că-l confundăm cu autismul.

Ne- a luat credinţa - n Dumnezeu pe sus.
Credeam că El ne duce singur spre apus,
Credeam că dacă ne schimbăm şi imnul,
Vom fi si noi de-acum,
Ca cei ce ne-au cerut să facem schimbul.

Şi-acum, ce mai strigăm prin pieţe?
Suntem convinşi ca nu suntem paieţe?
Pe cine vrem de - acum să mai înece?
Că boala e din nord in sud,
Din est in vest,
Din Dunare in Prut.

Ne-au cocoşat cu legi tembele.
Copiii nostri s-or lovi de ele,
Căci legile- astea pe noi ne doboară.
Maicuţa ţară, fă ceva, că ne omoară!

Şi de acum nu mai avem nici codrii seculari
Să ne îngroape sub ai lor stejari.
Şi de la prunci nu merităm niciun chibrit
Să ni - l aprindă in ţarână, c- am minţit.
Că i- am minţit că vor avea de toate,
Dar n- am facut nimic, când ţara ne-au prădat-o de bucate.

Când ne- au furat pământul de sub noi,
De ce- am uitat ţăranii noştri,
Cum ochii le scoteau,
Când se apropiau de boi?

Măicuţa dragă, ţară sfântă!
Ia tineretul tot şi îl încânta.
Sa fie ei uniti in a ta vatra,
Sa faca ei, ce n- am facut noi, viata toata.

Şi roaga- te la Dumnezeu,
Să nu te vândă pe un leu.
Să urle vena lupilor in tine.
Măcar acum, să ai respect cum se cuvine.

poezie de Simona Moise (ianuarie 2017)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Către guvernanţi

Din ţară, de ce ne alungaţi?
Ţara nu e numai a voastră.
Vrem să trăim alături de fraţi.
Aici este şi casa noastră.

De ce să muncim pentru alţii?
De ce să pribegim aiurea?
Vrem să lăsaţi mamele, taţii,
Aici să taie cu securea.

De ce vreţi voi ca să dispară
Frumoasa patrie română?
Avem o viaţă legendară,
Avem Carpaţi, mândră cunună.

De ce vreţi voi ca să ramână
Moşia noastră strămoşească
Fără de naţia română?
Vreţi, străinii s-o cotropească?

Aţi vândut totul din ţară.
Acum ne înstrăinaţi pe noi.
Nu e de-ajuns că ne omoară
Sărăcia? Multele nevoi?

De multă vreme-n ţara asta
Dreptate nu mai există.
Domneşte răul şi năpasta.
Mai rău ca-n era comunistă.

poezie de Dumitru Delcă (18 mai 2011)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Avem din toate

Avem un preşedinte, avem şi prim ministru,
Avem guvern, avem şi sute de parlamentari,
Deşi nici unul dintre ei, nu este un ilustru,
Dar de îi iei la număr, suntem cei mai tari.

În toată lumea eu nu cred că mai există,
Încă o ţară, cu aşa de mulţi
conducători,
De–aceea toată România, e aşa de tristă,
Noi ne plătim cinci şefi, la trei locuitori.

Ce este şi mai rău e că–i plătim degeaba,
Nu fac nimic cât timp le ţine lor mandatul,
Abia–n finalul celor patru ani i – apucă treaba,
Şi ne promit orice doar să mai prindă altul.

Avem necazuri multe, avem lipsuri la toate,
Pe–acest pământ nimeni, nu ne doreşte,
Avem boli, ce peste tot au fost
eradicate,
Exodul Românilor spre–aiurea se- nteţeşte.

Avem doar plus opt grade în apartamente,
Avem benzina, mai scumpă ca în Occident,
Avem din Europa cele mai scumpe alimente,
Avem cele mai multe taxe de pe continent.

Avem salarii alocaţii şi pensii de tot râsul,
Transportul e mai scump decât o putem duce,
De vrei medicamente te cam apucă plânsu,
Cât despre cultură, de mult i s–a pus cruce.

Avem în ţară cohorte de hoţi şi criminali,
Poliţia chiar şi când vrea ne le mai face faţă,
Hoţii neprinşi au ajuns astăzi mari miliardari,
Şi–i cumpără pe toţi cu multă nonşalanţă.

Avem din toate, dar absolut nimic de bine,
Pentru că ne lipsesc conducătorii-adevăraţi,
Chiar de–aş putea, eu nu mai ies în lume,
Oriunde merg românii, sunt foarte rău trataţi.

poezie de Paul Constantin (aprilie 2008)
Adăugat de Paul Constantin
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt cam demodat?

Nu înţeleg această lume, recunosc,
În care toţi golanii-şi au un rost
O existenţă-n care din păcate
Valorile umane sunt uitate

Nu mai accept să fiu sfidat
De parveniţi şi potentaţi
Sau de analfabeţi cu doctorat
Cu funcţii mari în stat

Trăim o lume cu multe mofturi
Nu mai există viaţă fără softuri
Să mergi la teatru sau balet
Este plictisitor şi desuet

O lume fără trecut sau viitor
Este o lume doar a lor
A nulităţilor ajunşi eroi
A celor ce se scaldă în noroi

În casă toţi avem un Dex
Cuvântul cel mai folosit e sex
Sunt milioane fără carte
Dar cu pretenţii peste poate

Avem un tineret absent
Cu gândul la plecări in occident
Ce viitor mai are-această ţară
Fără cultură, fără morală

Nu mai avem justiţie
Suntem o ţară fără coerciţie
O ţară plină de egali
Conduşi din umbră de penali

 
O lume-n care femeia e muncită
De multe ori batjocorită
Mai poate ea să aibă un destin
De la bărbaţii înecaţi în vin

Bărbaţii care vor egalitate
Doar între ei, femeile-s uitate,
Ajungi să fi oripilat
De vremurile care m-au trădat

Vă rog să ne gândim
Oare ce vremuri mai trăim
Şi noi ce rol avem, m-am întrebat
Oare nu sunt eu cam demodat?

poezie de Dan Duţescu din Oraşul iubirii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ascundeţi timpul netrăit!

Ascundeţi-mi oglinda şi ceasul!
Nu vreau să privesc şi să aud cum trece timpul!
Cum anii mei se scurg,
Ca şi o lacrimă ce -mi curge acum pe obraz,
În timpul ce merge doar înainte,
Prea repede ni se duc anii.
Şi ne trezim din nou,
Cu mintea şi apucăturile unui copil...
Ne apropiem din nou de unde am plecat...
În brânci, pe pământul pe care l-am călcat.
Mai întâi în patru labe,
Aşa cum ne-am şi transformat din regnul animal..."Euglena Viridis"...
În brânci, ajungem să ne rugăm, să nu intrăm în el.
Pământ! Tu care ne-ai dat apă şi mâncare,
Şi am gustat din tine, muşscând, prin primii paşi...
Pământ! Pe tine te-am lovit cu sapa, să ne hrănim.
Şi din tine făceam pat, să ne odihnim... în veci!
Când astăzi sufletul aleargă spre nemurirea dragostei,
Nici nu ne dăm seama că noi,
Iubind sau refuzând, vrând nevrând,
Ne îndreptăm cu paşi grăbiţi, către sfârşit!
Trăieşte-ţi viaţa pe deplin, cititorule!
Procrează, dă viaţă!
Căci doar ea va dăinui şi te va reprezenta, când tu nu vei mai fi...
Ia ce este bun din viaţă!
Căci ea oferă, bune şi rele...
Căci dulceaţa mierii fagurelui,
Fără înţepătura albinei, nu are gust.
Este ca dulceaţa strugurelui fără damful beţiei!
Dar cine stă să mă mai asculte?
Cu nepăsare, păşim sfioşi în viaţă,
Crezându-ne noi înşine un Dumnezeu...
Ce-i drept, unul mai mic!
Când noi, fără să ne dăm seama,
Atârnăm deun fir de aţă...
Aţa vieţii noastre.
Ce trebuie să facem?! Doar s-o trăim... aşa cum se cuvine!
Nu îţi pot spune eu ţie, sau tu mie,
Cum s-o trăim, ori ce este mai bine.
Doar noi înşine trebuie să o trecem prin sita învăţăturii.
Şi să alegem doar ce-i frumos şi bun!
Dar cine ne spune ce e frumos şi bun? Asta aţi înăţat?
Este chiar creşterea, cultura ţi ce ne place nouă!
Noi alegem cine să fim!
Pe cine să urâm sau pe cine să iubim...
Noi singuri alegem cum să trăim şi când să murim!
Nu lăsaţi pe nimeni să aleagă în locul vostru!
EU iubesc viaţa cu toate ale ei
Şi am dreptul să aleg pentru mine!
Voi ce mai asteptati?
Iubiţi şi alegeţi un drum!
Haideţi să facem ca viaţa noastră
Să fie de neuitat!
Pentru noi şi pentru cei din jurul nostru...

poezie de Diodor Firulescu din Viaţa într-o călimară
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cine crede dar în Mine

Cine vine la Mine nu va flămânzi niciodată
Şi cine se-ncrede în Mine sus în cer are un Tată
Căci din cer m-am pogorât nu să fac dar voia Mea
Ci a scumpului Părinte — să-mplinesc doar voia Sa
Voia Lui acesta este din tot ce dar El mi-a dat
Să nu pierd aici nimica cum dar El m-a învăţat
Voia Tatălui Meu este pe Fiu cine îl vede
Să nu piară pe vecie — în El cine se încrede
Şi aşa Mântuitorul ne-a vorbit de Fiinţa Sa
Pe acel ce crede-n Mine din morţi îl voi învia

Eu sunt Pâinea — din cer ce s-a pogorât
Domnu aşa odinioară despre Sine ne-a vorbit
Dar iudeii nu credeau şi-i vorbiră împotrivă
Căci a lor viaţă atunci — era-o barcă în derivă
Nu-i acesta Fiul lui Iosif între noi care trăieşte
Cum dar El acum ne spune din cer că El Însuşi este

Însă Doamnul le-a vorbit — între voi să nu cârtiţi
La Mine nimeni nu vine viaţa de nu o sfinţiţi
Dacă Tatăl nu v-atrage şi nu locuieşte-n voi
Nu puteţi veni la Mine să vă-nvii în ziua de apoi
În proroci e scris — toţi vor fi învăţaţi de Dumnezeu
Cine dar de Tatăl ascultă va primi Cuvântul Meu
Iar în ziua de apoi Eu fiinţa îi voi învia
Şi de-a pururi şi-n vecie viaţă el va căpăta
Adevărat adevărat vă spun — cine crede dar în Mine
Viaţa veşnică o are şi el de la moarte — la viaţă vine
Căci Eu sunt Pâinea Vieţii din cer care se coboară
Şi din Ea cine mănâncă în veci dar ca să nu moară
Cine dar din Ea mănâncă în veci dar — el va trăi
Şi Pâinea pe care o dau este trupul Meu să ştiţi
Pentru voi dar iată-l dau fraţii Mei cu toţi să fiţi
Cine crede dar în Mine Viaţa veşnică o are
Căci Eu îi ofer un nume şi îi dau pe veci salvare
O veniţi dar prin credinţă — Evanghelia o urmaţi
Ca să fiţi cu toţi de aicea şi surori şi să-mi fiţi fraţi
11-02-2020- mănăştur

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Inelul

Am plâns destul. De-acum, inelul tău
pe care l-am purtat atâta vreme,
va fi eliberat de rolul său,
căci viaţa înapoi vrea să mă cheme.

Voi renunţa la haine ce-mi ascund
şi îmi răpesc prea mult din tinereţe,
în suflet am să-ncerc să mă afund,
să-l uşurez de lacrimi şi tristeţe.

Voi încerca să fiu cum am mai fost,
să simt, din nou, căldură şi lumină,
să încetez cu viaţa fără rost,
căci sufletul mi-e viu şi n-are vină.

Inelul tău, al meu, acum l-am scos,
dar nu te uit, nu pot şi nu am cum,
căci tot ce am trăit, a fost frumos
pân-ai plecat pe cel din urmă drum.

Eu am un mâine, am un viitor,
o cale de urmat, necunoscută,
pe care-o voi călca, dar fără dor,
şi-n suflet cu iubirea-mi renăscută.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Zece
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dor de ţară în ţara mea

Un bătrân călător pe drum de seară
Trecea străin pe strada mea.
Îl tot vedeam şi-am îndrăznit a-l întreba:
- De unde vii şi cine eşti, bătrâne?
Era-ntristat şi suspina.
Cu glasul stins el mi-a răspuns:
- De unde vin? Nu întreba
Plecat am fost din ţara mea
Dar peste tot unde-am umblat
În suflet ţara mi-am păstrat
Şi m-am întors
Aici, unde-i pământul sfânt
Unit cu el prin legământ.
Cu glasul blând şi coborât
- O, Doamne - se rugă bătrânul -
Mai ţine-mă în viaţă cât
S-apuc să văd zâmbind românul!

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de Maria Ciobotariu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A noastră istorie amputată

Suntem un neam care a scris istoria
Am apărut pe-acest pământ de mult
Pentru a cunoaşte gloria
Venim din tracii ce prin Troia au trecut

Noi suntem cei ce s-au împotrivit Imperiului roman
Cu preţul vieţii am luptat să întemeiem un neam
Şi am avut un Mircea, un Ştefan sau Mihai zis şi Viteazul
Duşmanii l-au ucis pe el dar nu şi crezul

Şi jertfa lor ne face pe toţi a plânge
Pentru un neam cu o istorie scăldată-n sânge
În sânge de copii şi mame
Şi-am suferit de boli şi de foame

Am renăscut în secolul douăzeci
Întru credinţă am jurat pe veci
Să fie bine pentru noi şi ţară
Aşa a apărut o generaţie rară

A fost o închinăciune a naţiei
În astă lume de dor şi certuri
La Dumnezeu şi bunul de Cristos
Sperând ca ţării să-i fie de folos

Atunci au apărut ai noştri oameni mari
Oameni de ştiinţă dar şi cărturari
Cioran, Eliade, Paulescu sau Brâncuşi,
A fost un Noica, Tuţea, şi un Aron Cotruş
 
Asupra ţării noastre nu de demult
Nori negri plini de sânge şi ură au apărut
Puhoi de bolşevici pe tancuri sau călare
I-au omorât pe cei mai buni din răzbunare

Murit-au fără cruce cu inimile frânte
Românii fără nume, scris pe-a lor morminte
Ţărâna să le fie uşoară celor ce nu mai sunt
Celor ce ţara şi-au iubit-o sub sfântul legământ

Azi m-am uitat în cartea de istorie
Am căutat cu disperare, chiar cu furie
Să văd ce scrie despre cei ce nu mai sunt
Nu era scris nici măcar un rând de
A noastră istorie amputată
 

poezie de Dan Duţescu din Oraşul iubirii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glasul pământului

Un “petic” de pământ mi-a mai rămas în sat
Si multe amintiri pe care nu le pot uita,
De şi eram copil, când am plecat,
Toate au locul lor în mintea mea.

El este cel care, deseori mă cheamă
Să mă întorc în satul meu natal,
Să-l ar, să-l îngrijesc, că tare-i este teamă
Că va pierii arid, acolo sub un „deal”.

-Bătrânii au murit demult, de-atuncia sunt„orfan”,
Urmaşii lor sunt „domni” şi hoinăresc prin ţară,
Eu am rămas aici şi-aştept din an în an
Să vii să mă cultivi, să nu fiu de ocară.

Imi amintesc desigur, erai un tinerel,
Când alergai desculţi, în dimineţi cu rouă
Şi te jucai cu „lopta”, cu Mihai „Berbecel”,
Când o păşteai pe „Mojar” şi oiţe vreo nouă.

Sau când pocneai cu biciul, la două vaci bătrâne,
Ce înhămate-n jug, trăjeau un car cu fân
Şi alte „întâmplări”, ce veşnic vor rămâne
Precum şi eu acelaşi, dar... fără un „stăpân”.

Ţăranii au dispărut, s-au dus care-n „cătrău”,
Îşi caută norocul mai mult pe la oraş,
Ici-colo câte unul, mai trec prin „Făgădău”
Si pun „ţara la cale”, să facă nişte „paşi”.

Dar... prea puţini se-ndură să are un ogor,
Să semene, să sape, să crească un „mălai”
De-aceia, măi Cornele ! Eu mă sufoc şi mor,
Nu pot răzbi cu „lenea”, şi „iugăre” de scai.

-Te înţeleg prea bine, pământ din rocă şi din lut,
Cu câtă nostalgie îţi aminteşte de mine,
Deşi atâtea „vremuri” şi ani ce au trecut
Tu dai viaţă „lumii”, tu „plămădeşti” destine.

Pe umerii tăi „veşnici” şi eu am zbenguit,
Prin iarba cea pufoasă sau pe ogorul dur,
Apoi... am dat cu sapa, recolte-am pregătit
Şi ele au fost mănoase, că, ai sufletul pur.

Eu îţi percep durerea şi glasul ce mă cheamă,
Dar anii au trecut şi am un alt destin,
El este mai puternic, de nimeni nu e teamă,
De aceia îmi port „crucea”, cât paşii mă mai ţin.

O să revin totuşi, poate... la primăvară,
Să văd cum creşte iarba, cireşii cum rodesc,
Dacă voi fi-n putere, mă voi întoarce iară
Pe acest pământ ce-i sacru, de aceea îl iubesc.

De fiecare dată voi urca şi poposi pe „Grui”,
Acest dâmb ce . . . pentru mine-i „sfânt”,
Să mă închin, să las o floare, la crucea tatălui,
Pe care s-o stropesc cu lacrimi, să crească pe mormânt.

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De-aş putea...

Te- aş preface intr- o carte cu coperţi din al meu suflet,
Fiecare filă- n parte să păstreze al tău umblet,
Pe cărări ce poartă umbra paşilor pierduţi in doi,
Aş picta poteca noastră in prefaţa cărţii noi.

Te- aş preface intr- o floare cu petale din sărut,
Frunzele să- ţi fie palme, să cuprindă al meu trup,
Iar din roua dimineţii, aş croi sirag de perle,
Lângă inimă, aproape, să le ţin in vremuri grele.

Te- aş preface intr- un brad, un copac din veşnicie,
Mândru creşte- n piatră seacă, verde corpul tău să fie,
Capul să- l aşez pe- o creangă, să aud cum cântă vântul,
Pe o muzică ce- mi spune că suntem una cu gândul.

Intr- un zâmbet de copil, te- aş preface pe obrazul,
Care- adună lângă ochi, bucuria şi necazul,
Râs uşor ce molipseşte pe oricine- n preajma sa,
In surâsul unor ingeri, ce in vis îi poţi vedea.

Dar în ce nu te- aş preface, n- am cuvinte să descriu,
Căci in minte- mi curg imagini, cum aleargă apa- n rău,
De- aş putea ca pe- o icoană, când voi fi chiar printre stele,
Să- o prefac in al meu suflet, tu iubirea vieţii mele!

poezie de Marina Tuturman
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În dar de ziua ta, erou născut de Românie

(Dedic acest poem Nanei Ileana Filip, născută în ziua de 1 Decembrie)

Sunt plămadă sfântă acestui pământ,
Mă înalţă ţara, ţara m-a născut!
35 de stele, pe cer strălucesc,
Scumpă Românie, ţară, te iubesc!
Învelit mi-e pieptul cu alai de grâne,
Soare blând şi miere, dragule române...
Sângele se lasă în cascade calde,
Dragostea de ţară, blând vulcan, mă arde.
Cerul ce se-ntinde ca un vis, e-al meu!
Ţara mă iubeşte, ţara sunt chiar eu.
Cântec de biserici către Dumnezeu,
Clopotul cântării e-n sufletul meu.
Pieptul scut îmi este - steagul tricolor.
Soră-s pentru oameni fără ajutor,
Horă a unirii, ie şi ilic,
Un cuptor de pâine, din tot câte-un pic.
Cumpăna fântânii, sânge strămoşesc,
Viaţă, libertate, plai duhovnicesc.
Clopot de dreptate, spirit de dreptate,
Un petec de ţară, un izvor în moarte,
Imn şi dor de glie, graiul românesc.
De aceea ţară, scumpă Românie,
Veşnic, ca pe-o fiică, am să te iubesc!

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec de unire

Sculaţi voi gospodari,
Sculaţi compatrioţi
Sub flamura lui Ştefan
De-i mai sunteţi nepoţi

De mai aveţi copii
De mai aveţi trecut
Treziţi-vă la viaţă
Nu-i vreme de pierdut

Măcar pentru cântec
Haideţi să ne strângem
Să ne amintim
Cine am fost şi suntem

De-am fost oricând aici
Ori ne-am mutat din tundră
E timpul să ne scoatem
Istoria din umbră

Suntem un pumn de oameni
Pe un picior de ţară
Dar mai avem o limbă
Şi-o vatră milenară

Măcar pentru cântec
Haideţi să ne strângem
Să ne amintim
Cine am fost şi suntem.

poezie de Leonid Ion Barbăroşie din Apropo (27 august 1991)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rugăciune

În noapte, în tăcere, pe cerul înstelat
Se vede cum apare un înger luminat.
Aşa de luminos e încât stele pălesc
Iar luna se opreşte din teatrul ei ceresc...

E Mihail, Arhanghel, prea-mare intre sfinţi
Ce stă de-a dreapta Tatei cu aripi de fulgi blânzi.
Acum încet coboară spre lumea pământeană
Unde sufletul moare căci nu mai are hrană..

Hrana este iubirea însă acum se vinde,
Cu cât ai mai mulţi galbeni sufletul tău surâde
Căci el primeşte hrană, iubire din arginţi,
Cu banul astăzi poţi să-i cumperi şi pe sfinţi.

Fiindcă preoţimea, anume farisei
Au ajuns ca să vândă credinţa-n Dumnezei
Iar pentru ceva galbeni poţi ca să stai în Rai
Aşa promit cei care se cred preoţi prea-mari...

Stătea mândrul Mihail privind lung spre pământ
Cu un surâs sarcastic de la nord către sud
Apoi din est spre vest, din Moscova spre mare,
Spre ceea ce e azi Babilonul sub soare.

Într-un târziu văzu o mică licărire
Undeva între est şi aspra ungurime.
Era o ţară mică, pe nume România
Însă o ţară sfântă ca şi ortodoxia

Din ceruri, din văzduh, într-o mică chilie
Aflată în Moldova, în astă Romanie
Un biet călugăr singur se roagă pentru bine,
Nu pentru bani sau fală, ci pentru-un colţ de pâine.

De ce un colţ de pâine? Căci pâinea se găseşte,
O pâine poate avea chiar şi cel ce cerşeşte!
Dar nu! Acest călugăr vede-n colţul de pâine
Speranţa pentru viaţa după ziua de mâine.

Azi încă este pace, lumea e-ndestulată,
Se poate spune chiar că lumea e bogată,
Că ne-ndreptăm încet spre un alt nou Turn Babel
Fără să suferim pentru Cain şi Abel

Fiindcă Mântuitorul, jertfindu-se pe cruce,
O reabilitare a putut a aduce
Iar blestemul ceresc de la-nceput de lume
S-a dezlegat pe veci printr-o mare minune.

Aşa că omenirea cea din ziua de azi
Încearcă să creeze sisteme de giganţi
În care existenţa se rezumă la galbeni
Iar robia creată e revărsată-n oameni.

Acest călugăr singur o clipă lung priveşte
Spre cerul înstelat unde un chip luceşte
Şi deodată vede Arhanghelul cel Sfânt
Cum cu privirea-i tandră se uită spre pământ.

Atunci bietul călugăr spune o rugăciune
Către Sfântul cu aripi făcând o plecăciune:
"-Te rog Sfinte Mihail, roagă-L pe Dumnezeu
Să aibă mare grijă pentru poporul meu!"...

poezie de Bogdan Constantin Proca
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Locul meu

Mai demult
Mi-am căutat locul într-o casă, pe pământ,
Dar nu l-am găsit.
După,
L-am căutat în aer
Şi tot nu l-am găsit.
Când am văzut că nici în aer nu e
L-am căutat în apă
Şi, nici acolo nu era.
În vis, m-am uitat până şi în adâncul pământului,
Dar, deja, mă obişnuisem
Să nu fie acolo unde îl caut
Şi, aşteptarea mi s-a împlinit
Căci, nici în pământ nu era.
Şi, când, într-un târziu, obosit,
M-am oprit din căutat,
L-am găsit!
Era unde eram şi eu.

poezie de Adrian Moroşan din Doar trăiri. Versuri (2019)
Adăugat de Adrian Moroşan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ţara mea

Ţară mea cu duh de pace, Ţara mea cu duh de dor
Aş striga să mă audă Ştefan Sfânt şi-al meu popor!
Putna, clopote-răsună şi Vrancioia vine iar,
Să-şi jerfeasca toţi feciorii, pentru-al ţării ei hotar!

Ţara mea plină de floare şi de verde frematand
Te aud în nopţi cu stele, cum jeleşte-al tău pământ
Cum pe câmpuri se jertfeşte grâul să mai dea un rod
Dar mişeii prinşi în roată, vor să-ţi cânte un prohod!

Ţara mea cu munţi de sare şi cu cerul luminos
La hotar ai scris cu sânge, peste chipul glorios
Şi-a pus sabia în teacă, să infloreaca iarăşi maci
Dar de-o vreme îngândurată te jerfesti, jeleşti şi taci...

Ţara mea cu râuri line şi cu nuferi prinşi de ape
Îţi doresc să ai lumină şi de toţi copii parte
Să-i aduci la vatra sfânta, unde focul este viu
România mea frumoasă, eu tot tânăra te ştiu!

Ţara mea cu doruri multe şi cu oameni mai săraci
O magie de se poate, te-aş ruga acum să faci,
Să te scrii pe harta lumii cu lumina cea mai sfântă
Îngerii să te vegheze, bucuria mea cuvântă!

Camelia Cristea

poezie de Camelia Cristea din Confluente literare, ianuarie 2020
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pământul

Cât de mic este pământul
În acest lung univers;
Unde nu pătrunde gândul
Nici măcar un singur vers.

Doar pământu-i plin de viaţă
Într-o oază de-ntuneric;
Unde-i ca un fir de aţă
Visul nostru, tainic feeric.

Universul căt de mare
Este mort, este pustiu;
Doar pământul nostru-n zare
E un corp ceresc, dar viu.

Ah! e viaţă, Ah! Ce bine,
Pe pământul meu cel bun;
E ca mierea de albine,
Visul meu ce-l simt acum.

Din pustiul întuneric
Viaţă dulce a ieşit,
Pe pământul meu himeric
Unde eu sunt otrăvit.

Otrăvit sunt de-o tristeţe;
De-o tristeţe-aşa de dulce
Căci vii tu, bătrâneţe!
Şi nimic nu pot a duce.

Căci de mii de ani încoace
Tot se naşte spre-a muri,
Şi totul din nou se-ntoarce,
Din pământ, de unde vii!

Şi ce tainică durere
Este în sufletul meu;
Căci pământul e plăcere
Când te duci la Dumnezeu.

Şi pământu-acesta mare
E-un fior înţepător;
El te naşte, el nu moare,
Şi te lasă călător.

Călător în lumi de vise
Fiecare-i pe pământ...
Iar luminile sunt stinse
În adâncul meu mormânt.

poezie de Marian Hotca
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe adresa unui neam

Nu ştiu unde mă culc şi cine sunt
oamenii-aceştia buni, ce-mi dau de toate
nici cum îi cheamă parcă n-am aflat
şi totuşi ne iubim pe nechemate.

Nu mă interesează dacă ei
participă la lupta sindicală,
nici fiii lor dacă au absolvit
cea mai măruntă sau mai mare şcoală.

De sunt catolici sau de sunt baptişti,
într-adevăr, aceasta îi priveşte,
nu sunt dator să ştiu ce funcţii au
dar mi-e de-ajuns că suflă romneşte.

Dosar de cadre n-am să fac la fraţi,
că tot ar fi o treabă inutilă,
eu ştiu atât: de fraţii mei mi-e drag,
mi-e grijă, mi-e ruşine şi mi-e milă.

Mi-nchipui doar o scenă de coşmar
şi mi-e de-ajuns să cred că este bine
de-a nu-mpărţi poporul meu în găşti,
în ranguri, în subrang şi în stupine.

Să fii pe-o stradă fără de lumini
şi să leşini acolo fără veste
şi-un om să te trezească din leşin
ce faci, l-întrebi de rang şi cine este?

Primeşti oferta lui de-a te salva,
sau îl respingi că nu-i cunoşti dosarul?
eu cred în neamul meu fără-ntrebări
şi îi accept şi dulcele şi-amarul.

Mă aflu-n casa unor oameni buni
ce nu îmi lasă sufletul să moară
şi de aceea am ca pe-un cadou
senzaţia că sunt la mine-n ţară.

Oriunde m-aş culca eu frică n-am
că vor veni ai mei să mă omoare,
cu-ncredere pun capul peste tot
în orice casă-ar fi, în fiecare.

Că ţara nu-i o sumă de averi
şi nici de lucruri dintr-o zestre-ntreagă,
ea e intimitatea unui neam,
e nu ce-avem, e ceea ce ne leagă.

Beau apă din fântâna dumnealor
şi nu mă tem că este otrăvită,
femeia mi-am luat-o din popor
spre-a fi egala mea, spre-a-mi fi iubită.

Eu nici de cei ce mă privesc chiorâş,
nu mă mai tem, că n-am de ce mă teme,
sunt nişte oameni necăjiţi şi ei
şi eu le sunt problemă-ntre probleme.

Nici mâine n-am să ştiu ce nume au
aceia care fuga mi-o repară
şi care m-au rugat să mă întorc
ca om din ţară pentr-un om din ţară.

Fântâna lor e şi fântâna mea,
pe noi nu ne pot despărţi notarii,
doar împreună ducem un destin
şi-i suportăm elanuri şi avarii.

Şi ca să-i pot recompensa măcar
pentru o noapte şi o zi, curate
aş vrea să fiu eu însumi anonim,
să li le pot restitui pe toate.

Adio, dragii mei necunoscuţi,
am să vă scriu la toamnă o scrisoare
pe-adresa ta, poporul meu frumos,
să-ţi spun şi ce mai e şi ce mă doare.

Iar dacă gazda mea ar fi de-acord
să nu ne spunem nici un fel de nume,
ci să păstrăm senzaţia de foc
că mai avem o patrie pe lume.

poezie celebră de Adrian Păunescu din volumul ,, Sînt un om liber''
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!