În punctul acela

chipul mamei se scufunda
n-aş fi ştiut să spun
cum îi erau ochii
dacă îi ţinea deschişi... înalţi
sau pătrunşi de un somn

bradul era viu
lângă o vitrină
poate în unghiul acela
unde uimindu-se un copil
îşi aşezase hotărât desaga cu fericire

un altul se trezea
intempestiv umplea aerul
cu sperietură de aripi
fuga lui în picioarele goale
impregna cosmosul
cu atâtea lecţii neînvăţate

supusă mâna desena
formule chimice alambicate
numai dorul de altceva

se simţea parfum de levănţică!

din abisul unui balcon
doboram cu viteza iubirii
mai toate necunoscutele

până la floarea-de-măr
de nu va fi fost
Mama.

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă din O Leoaică îmi traversează centrul
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

(Pseudo)imortalizând

ochii ei se deschideau
ca şi cum n-ar fi privit vreodată o floare
nici întoarcerea-n timp a corolei în cântec
ce straniu se făcea viaţă! ce straniu!

nici mâna lui aranjându-i tandru-estetic
tristeţile ample micile ingenuităţi... femeia
nu o zărise... nici un semn nu dădea că o va

şi păsările defilau în lipsa oricărei imaginaţii
nimic dincolo de datul acela mecanic din aripi
doar chipul deposedat neintrat în iubire

să fi fost ea?!

mai ales sternul cavernos/ cutia de rezonanţă
a trecerii inofensive a unui timp

ea nu ştie să aştepte:
habar nu are ea să se bucure!
ea nu ştie... nu poate să plângă
nici să înţeleagă căderea trupului dincolo de el
în zona incandescentă a ţipătului

aici
poza goală
matrioşkă fără de vocaţie
ce niciodată nu are să muşte
din pomul interzis

undeva
un pictor naiv
el însuşi cumva derutat
de propria creaţie

să fi fost el?!

şi floarea era cântec
şi cântecul se făcea floare

dar cine să fi ştiut?

să fi fost ei?!

! nimeni să-i pună faţă-în-faţă

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

ţinea pastila

de iod în mână şi se întreba
dacă a fost vreo explozie
el nu auzise pentru că dormea
cu dopuri în urechi şi ar fi inutil
să bubuie
ceva în apropierea patului
lângă seiful unde depozitase
mica pastila de iod care ar rezova
problemele ridicate de radioactivitate
o ţinea în mână
şi era hotărât s-o înghită cu puţină
apă sau bere neagră şi rece
nimeni nu poate fi vătămat de o
o
o pilulă
mică era imaginea din cap
cu tabloul chimic în care era plasat
iodul cel împricinat de oameni
sau l-au scos de pe tabloul
cu elemente chimice în ultimii ani (?!)

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Într-un fel sau altul trebuia să fie duminică!

începeam şi azi cu aceeaşi oboseală
aceeaşi teamă estompa contururile
trecerile noastre spre un capăt cu sens al zilei
plânsul era la fel de sugrumat nu ştiu
dacă ne ruşinam dacă ne încăpăţânam
să intrăm... să rămânem într-o imagine:
"eroii fără de riduri", "micii zei", "invincibilii"?

încet încet ne pierdeam
abilităţile de actori
o pală intempestivă şi rolul nostru...

am zis că e bine
la fel ca altădată
că totul era cel mai probabil
o deraiere uşoară o "variaţie"

se lăsa amiaza se bătea de noapte
n-ai fi ştiut să-mi răspunzi dacă te-aş fi întrebat
care era punctul acela de unde continuaseşi
n-aş fi ştiut să-ţi răspund dacă m-ai fi întrebat...

poate vrusesem cu orice preţ să fim originali... alţii
fără prea mult pe gânduri să stăm... o luasem de la zero...?!

de undeva se cernea o tristeţe vanilată
prelungi umbre tainice dezveleau timpul
şi feţele noastre palide s-au oprit din tăcere:

ni s-a făcut dor!

dintr-un instinct am apăsat butonul acela
pe care-l acopereau praful nimicul fricile

ne-am trezit
de noi amintindu-ne

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Restanţe

ploaia sau vântul...
sentimentele cuiva
scuturau florile de cireş
la o masă a timpului
nu aveam noi vreme!

! tramvaiul 12 îşi schimbase radical traseul

tu rămâneai

undeva la graniţa aceea
imperceptibilă uman
dintre văz şi irealitate
nu ştiu dacă voiam cu orice preţ
să te caut... să te identific
în dreptul inimii mele vreo 2-3 vrăbii
suficient de muzicale cât să acopere
eventuale trădări ale aproapelui

nu mai ştiu...
o doamnă în vârstă îşi făcea loc printre copaci
de nu vor fi fost oameni!?
nicio bancă liberă!

vietăţi preistorice revendicau simţurile când

caruselul a început să împrăştie cu amintiri
toate aceste memorii atemporale ale cosmosului nenăscut încă
neputincios nutrind nostalgia lui pentru iubirea care avea să-l germineze imperfect

chipul meu îţi rămânea

într-o lumină plină de irealitate
şi ziua de azi nu începea cu stol de porumbei
nici nu se încheia în dreptul intenţiei de continuitate

între noi

se consuma supermarket de inutilităţi
bonsai din plastic cu livrare en gros
lalele de Grecia învelite din indiferenţă
cu mâini grăbite de femeie ancorată... nu aici
până şi chipul copilului de viu împăiat într-o vitrină...

numai un destin care ne excludea

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În acea viaţă tihnită, blândă, care părea atât de îndepărtată, fetiţa ar fi crezut-o pe mama ei. Pe vremuri credea tot ce-i spunea mama ei. Dar în această lume nouă şi aspră, fetiţa simţea că se maturizase. Se simţea mai bătrână decât mama ei. Ştia că celelalte femei spuneau adevărul. Ştia că zvonurile erau adevărate. Nu ştia cum să explice asta mamei ei. Mama ei devenise ca un copil.

citat din romanul Se numea Sarah de Tatiana de Rosnay
Adăugat de Parachiv Andrei Alexandru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu se-ntâmplă nimic

oamenii arătau
de parc-ar fi uitat

împăturiţi în aşteptări
trădând marea însingurare
trăgeau de porţi... trăgeau
priveau mai apoi lacul
golul extinzându-se-n ei

capetele creşteau deposedate
un fel de prelungiri ale infirmităţii telurice
ferestrele purtau chipul pândit
de implacabila moarte

începuse un crivăţ
fără de ninsori trupurile noastre erau nămeţii
în care ni se împotmolea fantomatica viaţă

ne era foame!
riscam demineralizări
intrarea definitivă în neutralitate

şoseaua se decolora văzând cu ochii
specii necunoscute ambiguizau ansamblul

drumul se desfăşura în continuare
la fel de mecanic de insidios de inutil
această bandă electrică de alergat
crescută din înseşi tălpile noastre
ca dintr-o convingere
dintr-o neputinţă
din nepăsare?!

unde erau copacii?
unde podgoriile?
unde oraşul aprinzându-se-n noapte
de la sufletul viu?

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nici măcar

aş putea la o adică
să te iau în serios
să dau amploare
evenimentelor tale casnice
cum ar fi dulceaţa cu levănţică
punctelor negre intempestiv apărute
abaterilor nesancţionate de la normă

să întrerup anotimpuri embrioane programe...
să mă pun între moarte şi Dumnezeu
cu baloane şi confetti
să te dau la breaking news
să te trec la "evenimentul secolului"

docilă
eu să mă atârn
pe post de accesoriu
eventual un buton
sau o iluzie

să mă aşez
într-un colţ cu vedere
numai la tine
să-mi trăiesc anonimatul
micul spectacol invizibil
cu ochiul liber

dar ce păcat

pentru tine!

eu văd totul

la scară cosmică!

scuză-mă

dacă nici măcar

nu te-am identificat!

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă din Iubire cu lămâie şi sare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viol

poteca îngustă pe care intempestiv te trezeşti
(de fapt, nu se ştie nici acum dacă nu tu o cauţi cu lumânarea)
baricadată din toate părţile de crengi groase cu întuneric
purtând în sacoşe biodegradabile biscuiţi cu cremă autan 4 îngheţate dezgheţate

pescăruşul dând miezul-nopţii printr-o sperietură de aripi
neamul păsărilor albe prevăzute pentru supravieţuire
cu ochi ucigaşi şi ciocuri pietroase

bucuria stranie dragostea mea devenită dependenţă
de toate vietăţile astea nici măcar bănuite
făcând compoziţia intrinsecă a întunericului

familia microscopică!

braţele goale ale arţarilor şi ce-or mai fi pe care
dintr-un instinct le îmbraci noaptea cu rochiile personale
(ai grijă să laşi măcar o miime din parfumul tău de magnolii. din istoria ta)
te loveşti mai apoi frântă de uitare
de gulere şi de mâneci de cordoanele desfrânate

de tine!

cea luată de Acasă risipită în largul lumilor

rememorezi omul-negru de la miezul nopţii... jocurile copilăriei
antreul în care pe un perete atârnase ingrat mercurul unui termometru
până la venirea lui inelată înspre tine

moartea
pe care într-un fel o aşteptaseşi
dintr-o curiozitate
din prea marea neîncredere
că oricând poţi fi şi altfel

ziua-n-amiaza mare
zgomotoasă nevrotică normală
lumina rea dezvelind ascunzişul muşuroiului afectiv

tu însăţi arătându-te lumii
suportând consecinţele dezvelirii

speriindu-te de tine

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu ne aminteam

dacă avuseserăm vreodată
haine de stradă
nici când alergaserăm ultima oară
să lăsăm în urmă fie şi pentru 5 minute
aerul stătut al dormitorului ca un buncăr protejându-ne
de orice mai puţin de noi înşine

şi dacă podeaua lipicioasă a livingului ne tachinase o vreme
iar noi – generoşi peste poate, doar liberi!
îi acordaserăm patru cinci şase... 9 din circumstanţele atenuante

şi cum rochia galbenă era pentru ziua fermecată
eşarfa cu sclipici pentru picnicul de joi

dacă îmi plăcea să ies pe fereastră
să dau cerul tare şi pomii aproape?

curgeau flori din cais
o voce inunda cosmosul:
mă aşteptai la o poartă

... şi oare obişnuiai să-ţi apropii nările
de trunchiul viu purtător de magnolii
al femeii dintr-o carte?!

cu certitudine

prin noi trecuseră alţii

nu specii

în papuci şi halat de casă.

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Geneză

la început a fost Cuvîntul şi Cuvîntul era Copil
şi Copilul ţinea în palma stîngă Calea Lactee
cu nori de stele şi crîng de comete...
crescînd, l-au momit potop de libelule vii
şi pajişti cu fluturi, iar peştii şi păsările erau cusuţi
pe fusta plină de culori a mamei

plăpîndă era lumea şi mare lumina care
îl urma pas cu pas în jocul spre fiinţare şi stră-fiinţare
şi palma lui creştea, dezvăluind, rupte din colnic de cer,
munţii şi rîurile, cîmpiile şi mările
în zilele Facerii sale,
cît timp copilul mişca aerul cu palmele lui, rîzînd

şi Bătrînul din ziua a şaptea-a e tot Copil
chiar dacă palma lui e mare cît tot pămîntul
ce-i scris, cu crăpături, în ea -
el abia îşi ţine umbra firavă, proptită cu umerii
şi în curînd ultima stea, străvezie parcă,
va luneca departe, din palma lui,
în cristelniţa unui izvor

poezie de Cristina-Monica Moldoveanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Face to face

[show must go one]

o să se aşeze exact în unghiul acela
care îi permite să se vadă
într-o lumină unică
fără a risca să se risipească
în altă femeie sau în altă iluzie
la urma urmei viaţa este
despre perpetua căutare
de sine

o să-şi atingă pielea
pielea ei cu cruste litere şi baloane
cu denivelări şi abdicări de poziţie
pe alocuri amorţită într-un cântec desfrânat
al ursitoarelor duşmănoase

frica asta deşucheată o să-şi atingă
o să insiste aşa cum zăboveşti asupra ariei problematice
o să-şi treacă buricele degetelor peste fauna amuţită intempestiv
o să dea să se oprească
într-un oftat-cu-sânge
o să continue

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Monolog 2

casa îşi pierduse ferestrele
în orbitele goale plânsul intra ca-ntr-o matcă
mă făceam mică / ieşeam din mine până la ultima matrioşkă
până la ultimul sânge şi ultima adrenalină
până la cea din urmă carceră

deveneam
invizibilă / mult prea uşoară ca să port greutatea unui nume
condiţia de femeie... / doar pe aceea de cuvânt

mă amestecam
în golul peretelui
în agonia aerului devorat
în destinul minuscul de amibă

singura supravieţuitoare a unui trecut rămas într-o fotografie

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Inamicii

calcă suveran peste sufletul lui făcut trup
furtunoasă parfumată în alai de magnolii
codobature insolente îi ţin hangul

el moare!

îi incizează centrul masculinătăţii

aruncă peste inima ei nişte chestii
declamându-şi hiperafectivitatea... neputinţa de-a continua viu

ea trânteşte geam opac în faţa verdelui de la iris

el merge orb mai multe secole:
cerşetor. interpret ambulant. vânzător de vată-pe-băţ şi iluzii cu nemiluita

intempestiv
o vede pe ea
cum pune culoare
cum Îl ajută pe Dumnezeu în ziua a 7-a

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă din Iubire cu lămâie şi sare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Încă!

foarte probabil nu din egoism
resimţeam eu senzaţia aceea

într-un fel sau altul
era primăvară!

îmi plăcea nebuneşte noaptea să contemplu

când străini oamenii se băgau înfriguraţi sub aşternuturi
neştiind dacă aveau să repete şi mâine gestul acela

până la insomnie până la ridicarea subtilă din patul fantomatic
îmi plăcea
legănarea albă-catifelată a florilor de cireş ca nişte soldaţi
pe timp de pace când liniştea împrăştie miros de scutec
şi mângâie geamuri într-o desfiinţare aparte a separării

era povestea fostului copil... poate!

şi ziua!
ziua-n amiaza mare!
hainele mele colorate făcând pe plac vântului
mai ales foamei personale de irealitate
tărâmul acela în care nicio trecere nu e definitivă
şi asta nu încurcă nicidecum planurile vreunui dumnezeu

ştiam: purtam parfumat părul şi pulover cu mărgele
o eşarfă păstrată în creanga ascunsă a unui copac
stările mele ieşeau dintre clişee asemenea rădăcinilor ample
îndelungă-vreme captive în conţinutul atrofiat

undeva la un capăt praful tramvaielor secetoase
figurine mergând la voia întâmplării
lăsându-se murite
nici măcar până la proba contrarie

nu din egoism resimţeam eu senzaţia aceea
eram sigură!
o dragoste anume încă era capabilă
să ţină desfăşurat pământul
deasupra nimicului

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când mă culcam seara, niciodată nu aveam chef de somn. Stăteam întins în pat cu ochii deschişi şi ascultam sunetele îndepărtate ale unei sonate beethoveniene ce ajungeau la mine de la câteva încăperi distanţă. Mamei îi plăceau sonatele din volumul I. Apoi veneau mazurcile, preludiile şi valsurile lui Chopin, iar câteodată Liszt. Compozitorii ruşi preferaţi de mama erau Ceaikovski şi Rubinstein. Anton Rubinstein era la apogeul faimei sale şi mama îl considera un fenomen mai mare chiar decât Ceaikovski. Un portret al său atârna deasupra pianului.

Serghei Prokofiev în Memorii
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Favoritism

întâmplarea noastră acaparase
o parte însemnată din priorităţile omenirii
pentru noi se făceau cozi la garoafe bătute
se răceau cafele dădeau iasomii verzi în clocot

îngeri se retrăgeau pe vârfuri:
spectacolul se ţinea cu casa închisă
nimeni n-ar fi putut spune
dacă "vreo dată viitoare"...

octombrie îşi amânase periplul
ca un înţelept fără alternativă ocupase
colţul invizibil de la terasa de pe Magheru

o marmură ratase cu brio programarea
la "De vorbă cu identitatea"
se abţineau apele
pământul se statornicea
cu faţa la roşu

cât ai clipi
cosmosul se strânsese
în incandescenţa unei eşarfe
în pulsul nostru rarefiindu-se
până la a cădea
în eternitate

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă din Iubire cu lămâie şi sare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

(pseudo)imunizare

atinseserăm probabil
punctul acela paroxistic
al suportabilităţii durerii
în ordine umană
de aceea poate ne permiteam
să existem firesc, ba chiar cu urmele
unei fericiri tâmpe incrustate
în felul de a aşeza o gutuie
rufele pe culme

undeva

acelaşi lup sta la pândă
aceeaşi pasăre îşi reprima negaţia
simulând şi ea marea normalitate
văzut din afară tabloul era banal
cu nonşalanţă distribuindu-se
în rândul produselor în serie
se prognoza fenomenul globalizării
acea uniformizare plictisitoare de moarte

dar cartofii înfloriseră din nou
purtau aceiaşi gândaci insistenţi de Colorado
numai ochii le crescuseră suspect de mult
pâine era suficientă
pentru o euharistie

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă din Iubire cu lămâie şi sare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prea greu

noi eram sobri şi purtam măşti respectabile
călcînd peste zidurile care se frămîntă sub cetate
peste dureri din carnea raiului de sub noi

sărmani ca sufletul unui dascăl bătrîn,
imaginea unui Dumnezeu viu ne trezea din somn
şi ne ascundeam cu frunză de smochin locurile intime,
locurile goale pe unde intrau în noi culorile frumoase,
şi viersul păsărilor şi vîntul ostoind marea

prea tare iubeam cerul, prea tare ne ciupea arcuşul
prea greu era să privim frumuseţea cu ochii,
prea greu era să ascultăm muzica de veacuri,
deşi am asurzit,
noi cei din linia întîi, seceraţi, ţinînd piept lumii
cu toate simţurile noastre,
goi şi singuri,
ca nişte soldaţi pe scutul care îi apărase

poezie de Cristina-Monica Moldoveanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dumnezeu face Dragoste, nu sex

intru în dimineaţa aceasta întârziată
fără de scrupule îmi spun:
de mâine o să desfiinţez noaptea
nimeni n-o să mai aibă nevoie de vreun păcat!

aşadar

să mergem să epuizăm toate plăcerile-acestea
habar să nu avem de (i)moralitate
că gestul nostru de viu ar putea îngropa un copac... şi Copacul...
pe noi înşine ne-ar face stane de piatră
s-ar opri timpul / ca un măscărici s-ar strâmba
şi pe noi... pe noi undeva ne-ar durea

! în spate ditamai grădina
de moarte

ar veni pictorul
cu veac de iluzie artistică
înainte ne-ar îngenunchea
de bună-credinţă închipuindu-şi
o dramă/ subiectul acela care
îl va scoate din anonimat

cu ochi netragici de manechini ne vom uita
ca-ntr-o uitare înlemnirea va opri iarba
până la următoarele interdicţii:
intrarea în Nimic!

*
se va scurge o apă
poate numai modul firesc al timpului de a trece...
scena aceasta absconsă pe care se desăvârşesc înţelesuri
asemenea nesfârşirii genezelor

în faţa ta voi sta ca pe marginea unei prăpăstii
în faţa mea vei sta ca pe marginea unui cer
ni se va face curaj în ultima clipă
cum altădată spaimă albă

o pasăre cu frunză va vesti început
ca dintr-o placentă din cârpe ne vom aduna
urma de divinitate încrustată în adn
cu mâna găsită voi aranja sentimente
ţipătul sufletului după ceva-ul pierdut
lupi argintii la noi se vor da
lucizi ne vom încredinţa muşcăturii
nu şarpelui

din sângele propriu se va naşte habitat
poate o biblie / cosmosul acesta inundat cu heruvimi neaipăcatului
orfani ne vom descoperi fraţi şi dragostea noastră
în afara oricărui incest

ca la o fereastră ne vom aşeza unul lângă celălalt
clarvăzători vom simţi cum se înnoptează de dimineaţă
cum Dumnezeu este îndrăgostit

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pseudolexical

necunoscutul se strecurase
în noi asemenea unei umbre
ne culcam cu el ne trezeam
era numai un fel de a da
un nume eufemistic fricii
care ne încleşta venele

coborâţi

în prima copilărie

am căutat

antonimul cuvântului iarbă
n-am găsit decât lipsa ei
cum antonimul iubirii
nu era nicidecum ura
ci marea absenţă
a celei dintâi

acest univers fatal structurat

cu plusuri

mai ales cu minusuri.

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!