Inima inimii

nu cer să fiu înţeleasă
ştiu că am să mor ca un şoim ars de ultima silabă căutându-şi ţara din inimă
mărturisesc îndoiala din litera cărnii
hrană tuturor viselor şi putinţelor mi-au fost înserările lumii
nu regret nici un fulger cuibărit între mine şi înţelesuri

îndelung te-am aşteptat iubite în răscrucea cuvântului care deschide zorii
în sângele meu
am ţesut toate războaiele în care te-ai rătăcit
după ce ţi-ai scufundat în ispite insulele şi peţitorii de întuneric

ne-am privit de-atâtea ori într-o frunză naşterea murindu-ne împreună
încât mâna lui dumnezeu se umple de cioburi de timp
colorate

împărtăşirea din setea de unul nu costă decât apa din viziunile tăcerii

odiseu sunt eu chiar dacă imaginea nu-şi suprapune iluzia perfect în rama oglinzilor
pentru tine iubito ies din spuma dimineţilor cu poalele candorii suflecate
degetele ştiu să culeagă din lucruri aievea ca o boare
aritmetica simplă a iubirii
în care nimic nu se-adună ca suprataxă lui
este

te pipăi ca pe-o minune în pielea mea carnivoră
copilărindu-ne în bobul de rouă pe toate dimensiunile tălpilor
pelerinajele umbrei extrag ithaca din sânge ca pe o
miere polifloră

o carte îşi cartonează filele fragile între zalele rănii şi-a bucuriei curate

ochiul a fost lăcuit îndelung de-o revelaţie
tunica lui nessus e mărime universală

întind braţele vântului împănate de şoimi şi-o trag uşor peste inimă
ithaca îmi soarbe adâncul

poezie de Maria Elena Chindea din Ithaca sub pulbere de stele
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Materie somnambulă

(jurnal celest)

amprenta nemuririi mele în tâmpla găurii negre am lăsat-o
semn heraldic şi cerber eteric
traversările pe corozive euri a morţilor
până la şlefuirea perfectă a tălpilor cu răsărituri
m-au costat câteva metastaze de timp arareori nituit cu miracole

portul pleoapei grunjoase uneori doare
steaua spartă îşi caută inima pe sub zalele cărnii schimbătoare

camera mi se aprinde de sunete
am închis mările pline de epavele iubirilor ratate
am răzuit atingerile cancerigene din palme
plutirea orelor în jurul pupilelor mele
anesteziază spaimele
şi dă fiabilitate lumii cocon de aur
întreţesut cu vise

oglinda vieţii
străluceşte din flăcările sângelui măsurabile
pe toate fusele orare ale iertării trebuie să mă nasc iarăşi
poate chiar fără mâini pentru flotabilitatea sferică
nimicul să nu mai aibă aderenţă
la niciun chip

înainte de-a-şi surpa malurile în sine
materia îşi despleteşte în epidermă erorile pragmatice

vânat de-o gaură neagră poţi deschide portal tainic în mine
iubite
înfăşurate în ispite incendiare braţele îşi resorb
fântânile
stelele din ventricul dale indestructibile într-un spaţiu fără culoare
îşi ajustează timpul pentru
pulsul uranic

captiv între buzele noastre dumnezeu îşi resetează programul

poezie de Elena Chindea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Golit de secunde şoimul înclină albastrul

(sub omoplaţi golgotă incandescentă)

să nu-mi uit linia vieţii din palme
extrag holograme despre învârtirea şarpelui în jurul grădinii
eva tolănită pe limba lui despicată ar fi trufandaua
universului nostru de mucava plata arginţilor trupul ce ne-a rămas între dinţi după
iluzia e vampirul din sânge
orb ca o groapă a marianelor descos vederea de forme
paradisul cu orice preţ se deschide şi se închide peste degetele noastre amputate
braţele se îneacă în mâlul omniprezent
paşii care-şi măsoară adâncul dau mărului o rotire stranie

din măduva oaselor icoanele viului schimbător dezgroapă trupul meu de
cuvinte acvatice

gheizerele ochiului periculos mă-mpresoară
buza pe care lumea se prelinge dulceag ca otrava
viii şi morţii îşi schimbă măştile într-un carnaval al luminii se joacă la zar
puterea de-a fi fără umbră
unde eu şi tu roşi de vânturi odihnim tăcerea
şi golul culorii

molie plină de stele strâng sub corset de ruguri seminţele viului
şi râd

poezie de Maria Elena Chindea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din ce în ce

devine parcă din ce în ce mai greu
să privesc lumea
nu ştiu dacă e ceva în neregulă
cu mine
ori cu ei

însă dacă într-adevar lumea este oglinda
mea
aş fi vrut să nu fi fost atât de narcisist

să nu fi fost
toate nopţile acelea de lamă de cuţit
beznele încărcate de-o linişte hotărâtă
în care am tăiat centimetru cu centimetru
pielea lumii atât de uscată şi aspră
ş din rană parcă nu s-au mai oprit să curgă
monstruleţii fără ochi
plini de sânge
de ură
şi de lăcomie
să nu fi fost
însă
eu i-am vazut şi nu-i pot uita
şi
am tăiat pentru că voiam să (mă) vindec
am tăiat pentru o lume mai întreagă
În adâncimi
noapte după noapte
straturile lumii
am tăiat
şi-a devenit
din ce în ce
mai greu

poezie de Radu Ioan Tudosan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Despre cum se pleacă din lumea asta

ne-am hotărât să râcâim pereţii
să-i reparăm să dăm o mână de glet cum se spune
apoi să-i vopsim cu vinarom de culoarea ambientului

am început cu peretele din spatele patului
ea dintr-un colţ eu dintr-un colţ
nu ne-a deranjat niciodată mizeria care ne intra pe sub unghii
mai târziu am adus mai multe găleţi
pentru sângele care ni se scurgea din abundenţă

pe seară am fost gata
puteam privi stelele de foarte aproape
amintirile se transformaseră într-o răcoare
care ne strivea din toate părţile

îţi mulţumesc că ai fost cu mine
mi-a zis şi a strâns la piept cu cioturile rămase
ultima păpuşă de pluş făcută cadou

nici nu ştiu când a dispărut
poate a luat-o unul dintre sutele de copaci în scorbura lui
mi-a părut rău că nu am apucat să îi zic măcar
mamă ştii....

între timp noile degete m-au vindecat
pereţii au crescut la locul lor de cinste
mă trezesc cred
din când în când din somn
ghemuit într-un colţ
cu ghearele suflecate de treabă

poezie de Ştefan Ciobanu
Adăugat de Ştefan Ciobanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eden poezie

(bilanţ spectral)

după ce am respirat toate ispitele sub pomul cunoaşterii
şi-am fecundat lucruri şi gesturi încuiate în zori
cunosc măsurile zilei aş putea zice
în mile de terori insolubile
steril în care am ars cărbunele sângelui meu
să încălzesc morţii aşternutul
pruncii gerului mi-au traversat oceanul din pântec să mă supună iluziei timpului
să-mi împăneze văzduhul cu lut mai greu decât stânca

oedip şi-a pierdut vederea în oasele mele ca să-mi plătească viziunea

după ce-am tocit pingelele viului cât m-am priceput
doar atât pot spune
am un pachet de amintiri legat cu şnur de victorii şi înfrângeri
mi-am executat greşelile
chiar repetitiv de cele mai multe ori
pedepselor am sorbit lacom ambrozia nu otrava mărului
pe care am făcut-o armură
războaielor nevăzute cu mine însumi
ţărmurile s-au umplut de leşuri pe care nimeni nu le-a revendicat

acum locuiesc benevol noaptea

e un element decorativ la modă şi-au spus rădăcinile mele
infiltrate de oameni
mă instalez confortabil în miezul ei cel mai dens pentru că ştiu
cărţile mele degetele sorţii le vor scrie pe flăcări

şi nici o grădină din inimă nu-şi va usca verdele chiar dacă i-am întoarce vremii
tălpile

poezie de Maria Elena Chindea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ithaca

Ithaca, Ithaca,
drum putrezind
oasele mele spre tine
Ithaca, Ithaca,
rană şi nesomn
mă calcă târziul
pe-o limbă de ceas
sunt un semnal de alarmă
tras în neştire...

poezie de Petre Ivancu din Fotografii imaginare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cod roşu de furtună în suflet

tu ştii că sufletul meu
trage de sforile sângelui,
să bată clopotul inimii?

tu ştii că sângele meu
e râul ce se varsă
în Marea Singurătăţii?

tu ştii că Moartea
îşi ascute coasa
cu inima mea împietrită
de durere?

tu ştii că inima mea
îşi face munca silnică
în ocnele de sare
ale durerilor mele lăuntrice?

tu ştii că cerşesc amintiri
pe strada copilăriei pierdute?

tu ştii că pot găsi într-o lacrimă
mai multe perle
decât în toate mările
şi oceanele lumii?

tu ştii că mă-nvârt
în jurul aceleiaşi inimi,
până rămân fără lacrimi?

tu ştii că inima mea
e fântâna pentru toate speranţele
alungate de seceta plânsului?

tu ştii că lacrima mea
este singurul cer ce încearcă
forma inimii?

tu ştii că-n lacrimă mea
se află cântecul abandonat al inimii?

tu ştii că şi pietrele de pe fundul apei
visează să asculte cântecul inimii mele?

tu ştii că inima mea
este o pioneză pe harta lumii?

tu ştii că inima mea bate
ca o toacă scufundată în beznă?

tu ştii că până şi umbra
are nevoie de paşi să respire
o bătaie de inimă?

tu ştii că inima mea
este şi vie şi moartă,
pe jumătate înşelată
de propriul ecou?

tu ştii că jungherul
acela sălbatic numit dragoste,
odată intrat în inimă,
nu mai iese decât
cu maşina de găurit visuri?

tu ştii că atunci când iubesc
îmi strâng speranţele
în cămăruţele inimii,
iar când nu sunt iubit
îmi strâng tristeţea în podul palmelor?

tu ştii că inima mea s-a născut
într-o colivie de oase,
dar nu se teme de cerul ochilor tăi?

tu ştii că inima mea
este o batistă împăturită
iar când o despăturesc, e cât cerul?

tu ştii că inima mea
e sala de aşteptare pentru
toate trenurile iubirii?

tu ştii că iubirea mea
e un imens continent
scufundat în sânge,
lăsând la suprafaţă doar rana,
o insulă pe care naufragiază
oamenii singuri?

tu ştii că alerg
în labirintul de sânge
după muze pierdute?

tu ştii că este mai uşor
să dormi cu mortul în casă,
decât cu muza în inimă?

tu ştii că cele mai rezistente aripi
către Dumnezeu
sunt genunchii?

tu ştii că sufletul meu
e mâna invizibilă
care se furişează printre cuvinte
pentru a mângâia copilul din tine?

tu ştii că inima mea
îşi plânge copilăria,
când sângele proaspăt venea
direct din pântecul mamei?

tu ştii că lacrima mea
poartă spre necunoscut
ultimul zvâcnet al inimii?

tu ştii că pasărea focului
doarme în sângele meu?

tu ştii că aripi de sânge
tulbură liniştea
viselor mele?

tu ştii că sunt
o pasăre oarbă cu ciocul încovoiat
spre propria inimă?

tu ştii că în sufletul meu
răsare o Lună de sânge?

tu ştii că-n copacul sângelui meu
înfloreşte o inimă?

tu ştii că sângele meu
e un şarpe-nţelept încălzindu-se
la focul nestins al inimii mele?

tu ştii că inima mea e o stâncă vie?
tu ştii că-mi pot dona sângele
chiar şi unei statui?

tu ştii că îmi vânez speranţele
cu lasoul de sânge?

tu ştii că timpul e mut
dar sângele meu îi dă glas?

tu ştii că inima mea
e aşchia înfiptă în toracele timpului?

tu ştii că de secundarul inimii mele
atârnă greutatea tuturor amintirilor?

tu ştii că timpul trece repede
ca un birjar, dând bice inimii mele?

tu ştii că-mi pun inima-n praştie
pentru a dărâma zidul
dintre oameni şi veşnicie?

tu ştii că îmi fumez sângele
cu degete fără filtru?

tu ştii că în inima mea
renaşte un Iisus
cu plete cărunte?

tu ştii că eu sunt ICAR
căzut în sângele scurs
din propria rană?

tu ştii că rănile mele
sângerează fluvii de nemărginire?

tu ştii că viaţa mea
e-o floare ruptă din veşnicie
şi pusă într-un vas plin cu sânge?

tu ştii că sunt dispersia luminii
într-o picătură de sânge?

tu ştii că-n inima mea
cuvintele-şi caută
locul de veci?

tu ştii că poezia mea
este aurul negru din candela inimii?

tu ştii că destinul meu
e creionul ascuţit
înfipt drept în inimă?

tu ştii că-ţi pot oferi
o clipă eternă de dimineaţă
suspendată între şoaptele inimii?

tu ştii că te-am cules
frânturi de iluzii şi gânduri
şi te-am închis în inima mea
închisoare de maci?

tu ştii că sculptez
chipul lui Dumnezeu
în inima de piatră a lumii?

tu ştii că e cod roşu
de furtună
în sufletul meu?

spune-mi,
tu ştii?

poezie de Ionuţ Caragea din Cod roşu de furtună în suflet (2020)
Adăugat de Ionuţ Caragea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nimic mai fals, nimic mai adevărat

sub formă de carte m-am împărtăşit
pentru tine
am cusut cu aţă albă gândurile mele
şi toate s-au făcut poezie
nimic mai fals nimic mai adevărat

într-un moment de luciditate
fiecare gând devine tortură psihometrică
în care îmi ucid treptat fobiile şi
toate durerile de inimă mor
amintindu-mi de mine

la început
m-am arătat lumii sub formă de înger
uşor uimită
lumea şi-a desfăcut braţele şi m-a primit
între sânii ei
se cuibăreşte mereu un copil

pentru tine
a murit Hristos
a plâns din greşeală
peste versurile mele
şi tu dormi
prins de-mbrăţişarea lor

sub formă de carte m-am împărtăşit
pentru tine
am trimis solie îngerului nenăscut
să scrie poezie în următoarea viaţă
nimic mai fals nimic mai adevărat

poezie de Emma Brad
Adăugat de Emma Brad
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adam şi Eva

(atâta zarvă în cer pentru o frunză uscată)

în singurătatea mea stă ascunsă
singurătatea ta care la rândul ei
ascunde o altă singurătate
şi tot aşa până ajungem la Dumnezeu
şi bucata lui de lut înmuiat cu apă
dar şi la credinţa lui că nu-i bine
să fiu singur şi flămând
de spaţii
drept pentru care
într-un moment de rătăcire
te-a creat pe tine
dintr-o coastă de-a mea
de atunci parcă şi mai tare doare
singurătatea

şi ne-a făcut mai uşori decât aerul
fără aripi fără un rost
culegători de lumină în rai
tot ţopăind din cracă în cracă
până într-o zi când degetele noastre
s-au atins
sufletele noastre s-au atins
Doamne, a început în cer o furtună
cum nu a mai fost
şi nici nu cred că va să mai fie
tu picurai din sâni viaţă amară
ne creşteau sub tălpi
stalagmite de sare

deja ne uram cu îndârjire
de moarte
când între eternitate
şi o îmbrăţişare nebună
ai ales să fim muritori...
mulţi nu ştiu că Dumnezeu
nu ne-a izgonit doar pe noi
ci şi mărul şi şarpele
şi restul lumii
cei care au privit pe fereastră la noi

poezie de Petru Ioan Creţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Degetul roşu dinafara timpului

îmi vreau ochii înapoi
toate fiinţele şi lucrurile s-au întrecut să liciteze pentru ei
din vremurile şotronului cu îngeri
şi-al pisicii meşteră în tors basme în poala bunicii

pământul a făcut electroşocuri cu padele de verde viselor

pentru a merge drept frământ deşerturi cu arome de zboruri
în coca prezentului
mi-este foame de mine şi privesc uluită cum mă scurg în atingeri
pretutindeni
nimeni nu-mi numără martirii din oase
trecătorii
şi hoţii de anotimpuri

corp de sticlă adună văzduhurile ca rugăciuni de păsări

în praful unui sărut caut stele
închid marea în lampa lui Aladin să nu te pierd iubite
alunecă greu realul pe gâtul uscat
versanţii clipei mi-au înnodat halogramele chipului
gândurile
şi-au despărţit meridianele prin fulgere
necunoscuţii fără vertebre ţipă din pupile că nu le dau viză

ochii tatălui au căzut din cer printre gratii de ruguri
pântecul mamei
orb
nu i-a putut broda cu luceferi

naştere după naştere mai străvezii îmi sunt braţele
oglinzile
s-au disipat în sângele unui zeu fără contur

să-mi recuperez ochii iubirii râd şi las cereri pe orizonturi

îngrop toate privirile
care n-au extras curcubeiele ca pe aur din pământul făgăduinţei
şi trag cortina materiei

poezie de Maria Elena Chindea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gloanţe oarbe

bineînţeles că iubesc cu toate coastele scoase din raiul sânului
mărturia cerului spălat de ispită se citeşte în
fiecare umbră captivă sub limbă
bat mătănii sub pielea mea creez arşiţă în serpentinele ploii cu ruga
din literele pământului pline de obedienţă
zăbovesc poate prea mult
în rama icoanei pentru echilibru şi-o frântură de pace reflectată
de vitraliile destinului

înţepătura unei albine pe mâna care îmi coace vara
nu-mi va răpi gustul mierii din buză şi nici seara albastră din litografia ursitei
chiar dacă am ratat slujba de dimineaţă
din pelerina primăverii târzii
exist sub pietrele golgotei cu răstignirile contabilizate strict
de gravitaţia degetelor temătoare
peste care tălpile oamenilor frământă curcubeie
şi spaimă de moarte

bineînţeles că nu pot opri tornadele cu icari
(aşa cum nu cred că ar trebui să ne dezicem de orgiile visului
să bem cucuta realului din zori cu smerenie)
explozia staminelor prefigurând războaiele rodului în tranşeele verdelui
şi vulturii care ţâşnesc din cuiburile oaselor
în ţesătura respiraţiei

prea puţin din dedal i-a masa cu îngerul în ruinele inimii înecate de iarbă

gâtul poemelor mele e plin de crisalide
închei catarama copilăriei peste toţi viruşii care trag cu gloanţe oarbe
din retina insolvabilă a ursitoarelor
şi râd

poezie de Maria Elena Chindea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O altă Magdalena

Aripi de vecernie îmi cad peste umeri
şi ochii îşi fac semnul crucii
la sânul lui Dumnezeu,
iar eu, precum un copil, cu pumnii plini de cireşe,
calc peste cioburi de icoană spartă
şi nu mă rănesc...

Atunci când lipseşti din mine, nici poemul nu-şi deschide ochii să lumineze,
iar prin sânge parcă mi-ar trece lebede somnambule
şi oasele prind să-mi înflorească
în gura uscată a tăcerii
ce muşcă din noapte...

În visele mele curg apă neatinsă,
ca o rugăciune mă preling,
o altă Magdalena la piciorele lui Iisus,
acea jumătate de măr
ţinută între palmele tale...

poezie de Magdalena Dorina Suciu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Imnul şarpelui

Şarpele în grădină
Dacă n-a fost Dumnezeu
Atunci a fost zborul
Şi energia din sângele lui Adam.

Sângele din trupul lui Adam
Care s-a strecurat în Eva
Era elementul nemuritor
Despre care Adam a jurat c-a fost iubire.

Sângele din trupul Evei
Care i s-a scurs din pântec –
Înnodat pe cruce
Nu avea nume.

Nimic altceva nu s-a întâmplat.
Din iubirea care nu poate muri
Se revarsă milioane de chipuri
Şi epiderma agoniei

Pentru a atârna... o coajă goală.
Suferinţa încă
Nu întunecă grădina,
Nici cântecul şarpelui.

poezie de Ted Hughes din Cioara. Din viaţa şi cântecele ciorii, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Semne de la mama

în închipuirea mea trăieşte o mamă
sigur e mama
face parte din mine
dimineaţa
la amiază şi seara
când vorbesc cu Dumnezeu
îşi pune capul între palme şi
mă priveşte tăcut
din ochii deschişi parcă
într-o altă lume
ies lacrimi

trăiesc între realitate şi vis

ferit de ochii lui Dumnezeu
îmi întorc capul şi plâng
am senzaţia unui sentiment straniu
cum parcă m-aş hrăni cu propriul
meu sânge
sub stăpânirea gustului acela
mult prea dulceag
tremur într-un ritm agonic
aş face orice ca să-mi pot curăţa
oasele de frică
aş întoarce lumea înspre marginile cerului
şi soarele către chipul mamei
locuit în mine
deşi ştiu că nu-i decât o cruce
de lemn putrezit
pe care o port ca Iisus coroana de spini
de la o vreme mă pipăi şi
mă întreb mirat
sunt eu sau nu mai sunt eu
cel care am fost
închid ochii şi sub mângâierile
imaginare o strig pe mama
o întreb
de ce s-a dus fără o vorbă
de rămas bun

ştiu că dincolo de tăcerea ei şi
de ceea ce a fost
e multă suferinţă şi iubire
nimic nu e întâmplător
zic
cu ochii aţintiţi la lumina
de la capătul nopţii
mă răstesc la Dumnezeu
spune-mi Doamne
eu
eu când o voi putea urma?
am obosit să mai cred în tine
Doamne!
sufletul nu mi l-ai citit de mult
mă simt ca un tren oprit
într-o haltă fără călători
cineva trece tăcut şi mă priveşte
din mers
ştiu că nu poţi fi tu
Doamne
şi mai ştiu că
nu îmi vei răspunde
nu-mi rămâne decât să aştept
sau să fac ceva ce ştiu cel mai bine

până una-alta
o să cobor în mine şi
câte puţin în fiecare zi
voi roti soarele după umbra mamei
şi în cele din urmă o voi ruga
să-mi lase un semn la orele 12 fix
ca să am puterea să privesc pe fereastra
altui cer

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Între mine şi cer e o umbră

nici nu ştiu dacă numele meu e teodor dume
şi dacă stăpânul celui însemnat de Dumnezeu e
moartea într-un capăt şi viaţa în celălalt

uneori prins între cele două linişti
îmi lipesc urechea de marginea pământului
şi vorbesc cu tata în prezenţa căruia
am învăţat să iubesc să sufăr
şi să aprind prima lumânare
ţin minte cum am sărutat-o pe mama
şi m-am rugat lui Dumnezeu
să se joace cu mine
eram devorat de frică şi de
întunericul decupat
din veşmintele lui tata

prins în acest sentiment ciudat
am ucis o lacrimă
am strigat şi
moartea s-a zgâit la mine
ca la o pradă

nici nu ştiu dacă sunt fericit sau trist
ştiu doar că nu-mi aparţin
am privirile amputate şi oscilez
între cer şi o umbră leneşă

aş putea să mă prefac într-un băiat care iubea
sau într-o altă prezenţă în care numele
nici că ar conta
numai că
între mine şi cer există o legătură
care defineşte viaţa şi moartea

şi totul sfârşeşte cu un alt anotimp

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doamne, repede!

Doamne, fă-mă repede până la unu,
scade din el ce mi-a luat şi-adună-mă cu el când a plecat,
desfăşurându-mă în doi, întruna!

din piatra acestui inel fermecat
pe degetul lui purtat în care roteşte!

tocmai pentru că el dă celor frumoase şi habar-n-am mie
exact pe vârful sabiei cum m-a tăiat
după cum îi picură cântecul
chiar şi când nu vine ori când eu fug
prinzându-ne de inimi pe dedesubt.

de fapt, trupului meu, îi dă capul pierdut
(ori nu mai ştiu dacă tăiat, deşi, cred,
femeie fiind, eram sigură J)
după ce de fiecare dată l-a savurat îndestulându-mă
atât de îndelung pe o tavă cu gust de trandafir şi ciocolată
şi din ce în ce mai roşu în sângele meu:
mie din rană înmugurindu-mi flori
şi lui până la seva din rana lor
cu care legendelor în cărţi se parfumează.

aşa îl simt în nări şi-mi aminteşte
început de prezent continuu într-o "poveste-deodată",
eu dezintegrată acum şi el amuţind,
în propriul inel şi-n propria lui sabie
şi-n imediata trecere
cu o rotire-n plus la ceasul meu.

şi cum, Doamne, totul e suprapus
peste aceeaşi gaură neagră a iubirii veşnic muşcând
şi în zadar cu mâna spre darurile tale, potrivindu-i-se,
numai el îmi spune să-l mai întorc şi să nu-l uit.

deci, repede-repede, fă-mă una şi-adaugă-mă lui
şi fură-i sabia! ca, din greşeală,
să nu mă mai taie
cu aceeaşi învârtire de inel
la ceasul lui!

poezie de Ana Ştefănescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doamne, repede!

Doamne, fă-mă repede până la unu,
scade din el ce mi-a luat şi-adună-mă cu el când a plecat,
desfăşurându-mă în doi, întruna!

din piatra acestui inel fermecat
pe degetul lui purtat în care roteşte!

tocmai pentru că el dă celor frumoase şi habar-n-am mie
exact pe vârful sabiei cum m-a tăiat

după cum îi picură cântecul
chiar şi când nu vine ori când eu fug
prinzându-ne de inimi pe dedesubt.

de fapt, trupului meu, îi dă capul pierdut
(ori nu mai ştiu dacă tăiat, deşi, cred,
femeie fiind, eram sigură J)
după ce de fiecare dată l-a savurat îndestulându-mă
atât de îndelung pe o tavă cu gust de trandafir şi ciocolată
şi din ce în ce mai roşu în sângele meu:
mie din rană înmugurindu-mi flori
şi lui până la seva din rana lor
cu care legendelor în cărţi se parfumează.

aşa îl simt în nări şi-mi aminteşte
început de prezent continuu într-o "poveste-deodată",
eu dezintegrată acum şi el amuţind,
în propriul inel şi-n propria lui sabie
şi-n imediata trecere
cu o rotire-n plus la ceasul meu.

şi cum, Doamne, totul e suprapus
peste aceeaşi gaură neagră a iubirii veşnic muşcând
şi în zadar cu mâna spre darurile tale, potrivindu-i-se,
numai el îmi spune să-l mai întorc şi să nu-l uit.

deci, repede-repede, fă-mă una şi-adaugă-mă lui
şi fură-i sabia! ca, din greşeală,
să nu mă mai taie
cu aceeaşi învârtire de inel
la ceasul lui!

poezie de Ana Ştefănescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Azi te visez...

Mi-e dor de tine, mamă... şi ce dor.
Mă prind trecuturi... şi uitări se-adună,
Poveşti, cu bunătatea ta, să-mi spună,
Şi pâinea frământată, din cuptor.

Poveşti, din înserări, cu mere coapte,
Cu mângâieri din somnul liniştit,
Pe care mâna ta l-a învelit
De-atâtea ori, în clipele din noapte.

Cu timpul care azi, neiertător,
Îmi scrie peste zile, cu regrete,
Cu amintiri pierdute pe-ndelete
Şi gânduri rătăcind, de-atâta dor.

Când ai plecat eram prea mic, să ştiu,
Că drumul tău... ierta atunci păcate.
Am răscolit prin gândurile toate,
Alături, o secundă... să-ţi mai fiu.

Mai am în mine doar o umbră grea,
Un gând strivit, de vreme şi uitare.
Copacul, care-atunci era prea mare,
E azi nimic, pierdut în mintea mea.

Azi te visez... cu visul de copil,
În care, lăcrimând, îmi pui pe rană,
Din vorba ta, cuvânt de sfântă hrană,
Unui plecat, departe... în exil.

poezie de Marin Bunget
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un fir alb de viaţă

pamântul răsare şi-n soare este flacăra
privirii tale, lumina se întoarce către răsărit
dimineţile se plimbă pe cer
iar copacii întind braţele peste lume
adun ultima rouă din firele genelor, care
încă dorm, printr-o sărutare
o fărâmă de gând rătăcit se frământă în vârful copacului, vieţii
sămânţa lui peste noapte va cădea jos, scăpată
pentru o altă viaţă în adâncul pădurii iubirii
spătarul scaunului fără mine, priveşte-n albul tău
gol şi lipit de masa tăcerii
mă caţăr pe coloana fără infinit, ca să ajung la tine
o pasăre măiastră se oglindeşte după firele vremii
eşti un fir alb, rebel pe frunte, singură undeva departe

poezie de Viorel Muha (mai 2010)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vuitoarea tăcere a sângelui

(dioptriile sinelui)

citindu-ţi destinul în oase fragile
secunda mea a uitat să respire o viaţă poate mai mult
deposedată de tunica morţii
nu şi-a văzut mirarea în haine cernite
cum ridică troiţe albastre
la răscrucile cărnii
şi cântă zăludă de dor şi de spaima de-a fi prea puţin om
în arteră de zeu prea lucid se respiră
şi arde - ascuţit flacăra-i rece

(cu veşniciile din sânge în recluziune nu-i de glumit
mărturiseşte un licurici pocăit)

după o cină cu zboruri obeze şi-un schimb valutar
cu azururi ne întâlnim clandestin
pe coapsa poemei rebele să-nnodăm o maree sprinţară
de colţul lunii ciobit de suspine de ceară
şi de schije de ură
cu odgonul de vise smuls din adâncuri spăimoase
monştrii luminii ne galopează-n artere ca în pustă păgână fără procură

prea subţire ne e noaptea şi cât de străină strânsura
să nu se destrame cusătura metaforei
buza prea plină de foame
înţelesul lumii mult prea casant pentru ochiul de seară
lăsat la dospit în cenuşă

ca pe-o haină fragilă te îmbrac mult prea rar când cobori din vitralii
prea târziu cutremură pasul atingerea fadă
lucruri mărunte ca o haită de cuci
te dau afară din tine
ca pe-o coajă de viaţă uscată

ascultă-mi tăcerea iubite aromind dorinţă de dragoste

secunda îşi sparge vertebra se adună din neguri
s-a spovedit umilă unui flutur
uitat pe lampa spartă a unei veştede memorii
iart-o iubite
doar în apă de fulger că se spală de tine
precum o aghiazmă în gură de înger

noaptea ţi-a traversat bulversată de gânduri timpul pe roşu
încă o dată mi-ai spânzurat pupila de ghizdul fântânii cu-o stea căzătoare
magii s-au rătăcit în pustiul din geană
nu-ţi pasă
nevăzută ţi-e ieslea ca şi pruncul
voluptate celestă pe care-l porţi în buricele mâinii
strălucire firească de rege
tandreţea
risipită prin pulberi filtrează lutului iubirile aprige
nemişcare e avântul ce-l mistui
doar pielea de cer tremură uşor ca o boare sub ispita albastrului
la intersecţia sinelui
o mie de sfinţi îşi curăţă din genunchi rugăciunile

cel ce nu alunecă periodic în afara lui să-şi pipăie umbra
va rămâne cu albatrosul pe umăr ucis
ca şi valul din atriu

sub pleoapă de lut destinul se-adapă din noi şi ne strigă fără istov

ochiul furtunii nu se ocupă cu epiderma crăpată
de muşcătura îndoielii
ci mâncându-ţi bulimic lumina

poezie de Maria Elena Chindea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!