Bucur-obor colţ cu drogheria

frig foame ceaţă!

toată această unduire a contururilor
până la a compromite realitatea

mă descopăr din nou fetiţa
aşteptându-şi mama rătăcindu-se
într-un magazin cu necunoscuţi
şi rafturi posedate

trăiesc pentru prima oară moartea
această lume aparte în care te laşi mânat
se pare fără alternativă... de nu cumva...

repede
îmi fac semnul crucii
aşa cum în vis m-a învăţat bunica
mă joc serios în rochie cu bretele şi fluturi
ud florile de la încheietura mâinii
vorbesc vrăbiilor dintr-o carte
ca un om mare mă sustrag ascunzându-mă
în raionul cu păpuşi Ştefania şi baghete

trasez un cerc sau o planetă o inimă impermeabilă
încep un gând îl continui cu apetisant croissant cu dulceaţă

o vânzătoare îmi face semn din dreptul casei de marcaj
un glas cunoscut mă adună acum când spaima aproape trecuse
cu greu mă desprind port o vreme urmele imaginaţiei stranii

mă trezesc de tot

foame frig ceaţă... eu!

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă din Iubire cu lămâie şi sare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

eu nu înţeleg multe lucruri
ce par a fi simple şi nu sunt
cum ar fi de exemplu
scânteia de început
naşterea moartea această
trecere aproape brutală
prin zeci de anotimpuri incerte
din coapsa evei sâsâitul şarpelui
raiuri promise abandonate
îmi fac semnul crucii pe buze
accept desprinderi masive
din calota polară pentru că simt
cu instinctul acela primar
tragedia supravieţuirii
încă o dată îmi fac semnul crucii
pe frunte în dreptul inimii
şi tot nu înţeleg de ce mi-au fost daţi
ochii aceste fântâni larg deschise
înspre centrul pământului

poezie de Viorica Iliescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nimeni nu ştie

Nimeni nu ştie câtă foame, frig şi frică
am tras:

când mi-era foame,
îmi lingeam aluniţa degetului arătător,
şi din el creşteau pâini cu chipul mamei;

frig când mi-era,
mă înveleam cu ştreangul tatălui;

de frică, fugeam cu un fluture-n sân şi-i spuneam
fâl-fâl, fâl-fâl,
fâl, fluture liber şi prost!

Nimeni nu ştie că am fost primul care, peste noapte,
am făcut cărare în zăpadă,
din zăpadă am făcut ploaie, din ploaie, pasăre,
din pasăre, am plâns,
am plâns cimitir de ceaţă;

din ceaţă, am clădit un paznic de cimitir
care tot uita morţii şi nu hrănea câinii rătăciţi pe la gropi.

Nimeni nu ştie că urăsc oamenii,
că-i urăsc ca faţa în oglindă -
doar oamenii pe care îi iubeşti te fac să suferi,
întocmai ca umbra lamei unui cuţit;

nimeni nu ştie că atunci când se pleacă,
eu rămân, mă întreb şi răspund,

apoi, suflu cerul de pe călcăi şi spun:
la bună recunoaştere, străinilor!

poezie de Adrian A. Agheorghesei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copiilor le cer iertare că am închinat această carte unui om mare. Am un motiv serios: acest om mare e cel mai bun prieten, din câţi am eu pe lume. Mai am un motiv: acest om mare poate să priceapă totul, chiar şi cărţile pentru copii. Am şi al treilea motiv: acest om mare trăieşte în Franţa, unde suferă de foame şi de frig. Are multă nevoie de mângâiere. Dacă toate motivele înfăţişate nu sunt de ajuns, ţin ca această carte s-o închin atunci copilului de odinioară, pentru că şi acest om mare a fost cândva copil. Toţi oamenii mari au fost cândva copii. (Dar puţini îşi mai aduc aminte.)

Antoine de Saint-Exupery în Micul Prinţ, Dedicaţie (1943)
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

De nervi îmi tund zulufii

îmi vine să mă las cheală să fiu soră cu viaţa mea
de o săptămână am pus câterva kilograme de poezie pe mine
ocolesc oglinda şi televizorul unde se vehiculează acelaşi motiv de izolare
m-am izolat toată viaţa de proşti pentru mine nu este o noutate
doar că uneori mi se face foame
şi mă tem fiindcă
mi se face foame de oameni
şi nu pot muşca din ei vizibil pentru că tot sângele nefericit s-ar scurge
undeva în zona de risc a propriei sorţi
am îngropat câteva duminici cu sfinţi cu tot
şi mă uit la mine cât de nepăsătoare
cu masca asta a unei coroane de spini care secătuieşte programat pofta de viaţă
mă simt ca o bandă de izolat minţi
cu lipici din plin să nu mai scapi de mine atoatebinefăcătoarea de psihoză
când îţi spun te iubesc de trei ori făcând semnul crucii
şi mai stai naibii acolo unde eşti nu ieşi să mă vezi
ce importă nevoile mele sentimentale
voiam doar să subliniez că am început să cunosc distanţele
fără niciun etalon
a ba mint am o inimă care bate ciudat de repede de la o vreme

poezie de Ottilia Ardeleanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prima mea învăţătoare

-Ştiţi voi, cine mi-a fost oare
Prima mea învăţătoare?
Vă spun sincer, a fost ea-
Scumpa bunicuţă a mea!

Ea m-a învăţat prima dată
Să rostesc o poezie.
,, Vine raţa de la baltă''
Şi cu,, Moşul de la vie''.

Şi tot când eram micuţă
Îmi povestea despre Guguţă.
Cum încăpeau sub cuşma lui
Toţi copiii satului.

De la ea am auzit
De cuvintele de aur.
Căci sunt de nepreţuit
Pe pământ-ele-s tezaur!

M-a învăţat cu bunătate
Să salut bătrâni, copii...
Să fac numai bune fapte,
Să aduc lumii bucurii!

Dar când am crescut oleacă
Mai în glumă, mai în şagă-
M-a învăţat bunica dragă
A bucătăriei artă!

Cum se cerne făinuţa,
Cum se face măliguţa.
Cum se frământă aluatul
Şi cum se coace cozonacul.

Plăcintele cum se prepar
Şi cu bostan, şi cu mărar.
Cum se împleteşte un colac
Şi biscuiţii cum se fac.

Tot ea mi-a pus cârligul în mână
Şi m-a învăţat să împletesc
Colţuni din cei mai groşi de lână
Ca iarna, nu cumva să îngheţ!

Priveam cu drag la a mea bunicuţă
Cum ţesea la covoare.
Apoi cosea în,, cruciuliţă''
Perne şi ştergare.

Mai croşeta ea horboţele
Ca neaua albe şi frumoase.
Apoi înfrumuseţea cu ele
Prosoapele din casă.

Harnică era bunica,
Precum albina şi furnica.
Tot aduna să-mi facă zestre...
Dar s-au pierdut toate fără veste!

Bunica multe m-a învăţat,
Dar vremurile s-au schimbat.
Cândva ce s-a numit valoare,
Cu an ce trece tot dispare!

Dar amintirile pe care le am eu
Le port în suflet, ca într-un muzeu,
Căci cu regret şi, din păcate,
Se pierd tradiţiile toate!

poezie de Natalia Mazilu Miron
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mama m-a învăţat nişte lucruri

Mama m-a învăţat LOGICĂ...
"Dacă-o să cazi din copac şi-o să-ţi rupi gâtul, n-o să mai poţi merge cu mine la cofetărie."

Mama m-a învăţat MEDICINĂ...
"Dacă mai încrucişezi mult ochii, aşa o să rămâi, saşiu!"

Mama m-a învăţat SĂ FAC FAŢĂ PROVOCĂRILOR...
"Unde te gândeşti? Răspunde când vorbesc cu tine... Nu-mi mai întoarce vorbele!"

Mama m-a învăţat ce este UMORUL...
"Când cositoarea îţi va tăia picioarele, să nu vii repede la mine!"

Mama m-a învăţat să devin ADULT...
"Dacă nu mănânci toate legumele, n-o să creşti niciodată mare!"

Mama m-a învăţat GENETICĂ...
"Te comporţi exact ca taică-tău!"

Mama m-a învăţat despre ORIGINI...
"Te comporţi de parcă te-ai fi născut într-un grajd!"

Mama m-a învăţat ce înseamnă ÎNŢELEPCIUNEA VȂRSTEI....
"Când vei avea vârsta mea, o să înţelegi!"

Mama m-a învăţat să PREVĂD VIITORUL...
"Aşteptă numai până vine taică-tău acasă şi-o să vezi tu atunci!"

Mama m-a învăţat JUSTIŢIE...
"Într-o zi o să ai copii şi sper că-or să se comporte exact ca tine, şi-atunci vei vedea ce bine e!"

Mama m-a învăţat să apreciez o TREABĂ BINE FĂCUTĂ...
"Dacă aveţi de gând să vă omorâţi, ieşiţi în curte. Abia am terminat de făcut curat!"

Mama m-a învăţat MAI MULTĂ LOGICĂ...
"Este aşa pentru că aşa spun eu!"

Mama m-a învăţat să ANTICIPEZ...
"Păstrează-ţi chiloţii curaţi, în caz că-o să ai, Doamne fereşte, vreun accident!"

Mama m-a învăţat CONTORSIONISM...
"Ia uite ce murdar eşti pe spate!"

Mama m-a învăţat să am RĂBDARE...
"N-o să pleci de aici până nu mănânci tot spanacul!"

Mama m-a învăţat METEOROLOGIE...
"Camera ta arată de parcă-ar fi trecut un uragan pe-aici!"

Mama m-a învăţat ce înseamnă IPOCRIZIA...
"Ţi-am spus o dată, ţi-am spus de un milion de ori: Nu mai exagera!"

Mama m-a învăţat CICLUL VIEŢII...
"Eu te-am făcut, eu te omor!"

poezie satirică de autor necunoscut/anonim, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Presa despre frig şi foame

Exagerează, constatăm,
Şi de la adevăr se-abate:
De foame, ce e drept, răbdăm,
Dar frig avem pe săturate!

epigramă de George Petrone din Pledoarie pentru epigramă (aprilie 2007)
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Minor

întâlnirea noastră
nu fusese prevestită de niciun oracol
nici conţinută în vreun destin
un fel de instinct ne pusese în mers
interacţionasem în marja timpului liber
cumva din plictis cumva din nepăsare
fără să pierdem esenţialul

de-o parte şi de alta
ziua era obişnuită
oamenii aşa de comuni
alunecau în latul străzilor
în dreptul magazinelor cu trucate
fluizi goi neconvingători
nu apucau să se înscrie pe o hartă

formal aproape gratuit
o mână amplă împrăştiase confetti
în limitele spaţiului uzual
incerte siluetele nu se grăbiseră
masa avea să fie îmbelşugată la propriu
n-ar fi ştiut nimeni să estimeze
gradul obiectiv de eficacitate

şi eu

care mă pomenisem în rochie de gală
în preajma rolurilor personale
nu îndeajuns crescută mă complăceam
luând drept adevăr tot ce sclipea
ce făcea cu ochiul

n-am stat pe gânduri
ne-am alăturat zonei de confort
ni se făcuse foame colosală!

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă din Iubire cu lămâie şi sare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec în ceaţă

E ceaţă peste mare
Şi ceaţă peste munţi.
Tot ce regreţi, se pare,
E că nu ştii să cânţi

La sufletu-mi decât,
Aşa frumos, încât
Nu-mi pasă nici de soare
Din ceaţă când apare.

poezie de Marius Robu din Suflet la troc (19 iulie 2014)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Banal

Mă plimb pe străzi, totul pare pustiu,
Nu ştiu de străina sunt ori vreau sa fiu
De tot ce se vede in jurul meu,
De orice zâmbet trist, cenuşiu si greu.

Într-o lume aparte mă găsesc,
La orice pas îmi pare ca te zăresc,
Timpul nu are coordonate,
Vreau sa-ti spun gândurile mele toate.

Privesc zarea si vreau sa o ating,
Amintiri se topesc;mi-e greu sa nu plâng,
Fulgii de nea in văzduh dansează,
Sufletul, din nou, in taina visează.

O linişte grea este viaţa mea,
Banală îmi pare acum tăcerea,
Zâmbetul pierdut răsare mereu,
Te mai port si acum in sufletul meu.

Aici sau acolo, tu unde eşti?
Din lumea ta sper, totuşi, sa mă priveşti;
Calea este simplă, monotonă,
Niciun vis, niciun gând nu mai aduna.

poezie de Andreea Ion din revista scolara (2008)
Adăugat de Andreea Ion
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nunta de piatră

drumul fusese lung aproape nesfârşit
începuse cumva la un apus continuase
dintr-o convingere oarbă... dintr-o spaimă?!
nimeni n-ar fi putut spune cine fusese mai trist
stăpânul... sau celălalt?!

într-un sediu de primărie
sau post de miliţie
schimbul se săvârşise rapid
în lumea brută obişnuită cu tranzacţiile
nu era timp de sentimentalisme
nici măcar pentru banala strângere de mână

despărţirea se produsese brusc
aşa cum subit pleci după pocalul cu otravă concentrată
desculţi nuntaşii ieşiseră ca dintr-o carte cu zodii
de dinainte decoloraţi şi storşi fără s-aştepte vreo vreme
hainele boante purtaseră marionetele
gustul de ciorbă cu lumânări şi pilaf ars

se scriau zapise se stabileau soroace
o nebunie aparte acapara lipsa de vigilenţă
a zarafilor albi

din ascunzişul cornului

inorogul

văzuse cu suflet de om

ea cumpărase
văl alb şi sclipici
coroniţă

peste timp
un copil pus pe pozne
eliberase râzând
calul fantast

târziu când mireasa de mult îşi mutase
cântecul siderat lângă îngeri.

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Happiness in winter (2)

să fiu intimă cu zăpada
aşa cum sunt cu propria piele
cu amintirile / copilăria / catifeaua sau iubirea
s-o port: haină regală cu intimidantă trenă

de gheaţă flori să-mi fie diademe
cu fiecare fulg să toastez
duhovniciei lui să mă împărtăşesc
el să renască-n mine ierni aducătoare de poeme
cu felinare ample şi avalanşe bune
frig să nu-mi fie / fără să preget cu privirea să m-adap
din al ţărânii de hermină culcuş iarna

vis de copil să curg prin gând de stânci cu albe tâmple
să-mi intre iasomie-n păr când gerul prinde uriaşii ţurţuri

în valea înverzită sub nămeţi
să bată clopote
un vârf de deget să îmi pierd
cuib să mă fac
ca o zăpadă în mine seminţe să păstrez
să nu te caut. doar să te-ntâlnesc...
cât două Poluri Nord să facem bulgări
s-aducem reni şi spiriduşi
îndeajuns să fie pentru toţi aşteptătorii

reîncarnaţi în noi, adevăraţii,
! să nu ne mai oprim din nins!

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Statistici

noaptea aceea cu ceaţă
în care crescuserăm deodată

nu că aşa am fi vrut... că ni se năzărise

şi am fost... aveam să rămânem
copiii cu copii din care alţi copii cu copii aveau să se ivească
pe coridoare la fel de înguste... de întortocheate
cărându-şi păpuşa interioară în sforţarea uriaşă
de-a o ţine-n viaţă

se murea!

pe un front necunoscut
în graniţele căruia copacii învăţau
să fie cu vârful în jos şi cu oameni-lipsă
drumurile se alungeau asemenea
unui obraz desfigurat de spaimă
în monologul repetat al vocii
aşteptându-şi interlocutorul

această experienţă colectivă
în care fiecare pleca
atât de singur atât de intempestiv
în alunecarea aceea care nu
nu mai era faza nevinovată
de dinaintea somnului

nu veneau îngeri
nu băteau clopote
nimeni nu apuca
să facă semnul minor
al sângelui

plânsul era înăbuşit
într-un şal într-o mască într-o lovitură de graţie
aplicată în propria inimă

între noi şi noi
se insinua
înstrăinarea aceea
pe care glasul impersonal o pomenea în statistici
fără drept de apel intram în cronicile
unor cândva-contemporani
prin forţa împrejurărilor goliţi de suflet
umpluţi cu cifre

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

dincolo de abstracţiunea de principiu
a unei conjuncţii atât de formal adversative
mă opresc într-un centru cu sens
bunăoară în acest miez de cosmos
ca-ntr-o inimă de Dumnezeu
îmi mângâi copilul de durere şi de frică
de toată greutatea lumii acesteia
căzute sub pământ
cu glas omenesc îi povestesc
despre cum înţeleg eu să fiu fericită!

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amintirile unui nepot

Copil fiind, mi-aduc aminte,
Cum la bunicii de la ţară
Am învăţat să fiu cuminte,
Să nu-mi fac neamul de ocară.

Bunica mea m-a învăţat
Să cred în bunul Dumnezeu.
Eu nici acum nu am uitat
Cum mă alinta bunicul meu.

M-au învăţat ce este viaţa,
Cum să muncesc, cum să trăiesc.
M-au învăţat cum dimineaţa,
În zori de zi să mă trezesc.

Nici de la joc nu m-au oprit.
Am alergat şi am zburdat.
Iar când am fost prea obosit,
O carte-n mână ei mi-au dat.

Frumoasă e copilăria
Petrecută la bunici.
Împarţi toată bucuria,
Cu cei mari şi cu cei mici.

Ce n-as da să se repete
Viaţa noastră de copii.
Rămânem doar cu regrete
Şi trăim din amintiri!

poezie de Dumitru Delcă (7 octombrie 2011)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înainte de a mă naşte

îmi oprisem sângele
aproximativ în zona cervicală
respiram cumva prin autosugestie
prindeam un fel de fluturi uriaşi

timpul făcuse un triplu salt
mimase îmbunarea
situarea pe o coordonată
nu paralelă

rămăsesem
cu un cuvânt suspendat
deasupra tentativei de a se naşte
a semnificaţiei

n-ai crede!
mă complăceam!

în decorul cu mandarini
şi minuscule păsări
ale Paradisului
un cocktail din care doar eu hotăram
când aveam să gust

lumea se fixa într-o pictură
în înfloritura cămăşilor demodate
cum odinioară noi în veşnicia
dorită a nu se fi pierdut vreodată

..... a face îi ceda locul lui a fi
această contemplaţie amplă
aptă să sugrume moartea

foarte probabil văzusem asta
cu mult timp înainte
de a mă naşte

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vikingii

E ceaţă, frig, o noapte întunecată,
Vikingi corăbii vin din depărtări
Fără de glas rămân, a lor armată,
S-apropie silenţios din depărtări.

În răcnete, spre ţărm ei năvălesc,
Mânaţi de al lor spirit aventurier
Nu au in ei nimic volintiresc,
Iar eu mă văd în lanţuri, prizonier.

Dintr-o dată apare, în galop nebun,
Iubitu-mi cal, bilet spre libertate,
Până în zori gonit-am, ca din tun,
Să dau de veste celor din cetate!

Ai mei ostaşi, în luptă îi îndemn,
Victoria-i a noastră, când înving,
Pe sabia cea dragă, fac un semn,
Când cade înc-un luptător viking!

poezie de Alex Dospian (februarie 2016)
Adăugat de Alex Dospian
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să nu îndrăzneşti să îmi vorbeşti despre pace, pentru că mintea nu a cunoscut şi în veci nu poate cunoaşte aşa ceva. Tot ceea ce a cunoscut şi mintea defineşte ca fiind "pace" e doar pauza sau acalmia aparentă, dintre două războaie, dintre două gânduri. Recunoaşte conştiinţa, ea este pacea non-duală însăşi şi nu un gând de liniştit sau pacificat. NU EXISTĂ AŞA CEVA PRECUM PACEA GÂNDULUI, A MINŢII, Pentru că asta ar fi culmea absurdului din temelii. Nu cumva gândul este tocmai definiţia fulminantă a dualităţii îmbuibată de propria-i confuzie? "Pacea minţii" sau "Pacea minţii" este cea mai mare utopie. TU NU EŞTI MINTEA, această fantomă care crede că "ştie, face, vrea, poate, etc.", e tocmai mama rătăcirii de întreg.

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un înger o să-mi coase rana

Îmi plâng zăpezile sub tălpi
şi inima mi-e ca un miel
în calea lupilor
ce urlă a pustiu şi frig...
Unde îmi e cărarea
cu iarba care mă-ndemna
să scriu poeme?

Zadarnic rup cu mâna
ţurţurii din noapte,
mi-e tot mai greu să te zăresc
şi-mi pare că lumina
nu ajunge până la mine.

Chiar dacă carnea
îmi va fi brăzdată,
un înger o să-mi coase rana
si zâmbetul pe buze
îmi va încolţi din nou
la prima liturghie a dimineţii.

poezie de Magdalena Dorina Suciu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Clipa în care am vrut să o strig pe mama

mama n-a murit
am văzut-o în vis
frământa aluatul pentru
praznicul bunicului plecat
cu o zi înainte de Crăciun
m-a privit cum priveşti lumina
din felinarul abia aprins apoi
a îngenuncheat pe întunericul
rămas în casă şi a plâns
am impresia că-l ruga pe Dumnezeu
să mă ţină de mână aşa cum o făcea
când eram mic

de jur împrejur linişte
şi o mlaştină invizibilă
din care
încerca să ies
transpirtaţia ieşită prin piele
îmi năucea privirea
gol şi singur în faţa
amintirii cu moartea
mi-am ămpreunat mâinile
şi plin de iubire
am modelat un Dumnezeu
pe care să-l întreb despre mama

mi-am amintit atunci ziua în care
tata şi-a îmbrăcat costumul negru
m-a luat de mână şi
m-a dus la biserică
pe drum se confesa
ca unui om mare

în dimineaţa aceea am plâns

gândul meu s-a înrâlnit cu Dumnezeu
şi atunci i-am cerut voie
să vorbesc cu mama
îmi era frică să o strig
în tăcerea dintre noi
s-a cuibărit o durere
mi-am lipit obrazul de pieptul lui tata
şi am plâns

ploua şi era frig...

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!