Nu voi fi niciodată un om de zăpadă

Cine muşcă mâna care l-a hrănit
e mai feroce decât sălbaticii,
nu ştiu ce mă face să cred în loialitate
dar trădarea este ticăloşia întruchipată.

M-am tot convins că dispreţul învinge,
strânge în el toată ura care nu ucide,
prea multă nepăsare ori zgomot turbulent
e o alunecare dintr-o groapă în alta
ambele pline cu noroi.

Nu ştiu să fac mai mult decât pot,
dar nu mă las influenţat de minţi obscure
care îmbracă minciuna în poleială subţire,
o să sparg oglinda imaginii create de veleitari.

Sunt în afara cercului,
închistarea omoară şi ideea şi omul.
Nu mă voi lăsa atras
de vorbele ca nişte haine rupte
prin care intră gerul.

Nu voi fi niciodată un om de zăpadă.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oglinda în care respir

de prea multă libertate mă las amăgit
privesc pe fereastra adevărului departe
în oglinda fără orizont a timpului
înţelegerea nu-mi mai este permisă demult
şi înot în ape tulburi.

cu prea puţină bunăvoinţă mă întâlnesc
în cercurile închise ale tăcerii
poate poate cineva vorbeşte
luându-şi lumea în cap
cu drumurile ei cu tot
până voi respira clipele trecerii
prin apele oaceanului care ne despart
şi ne lasă
înţelepţi la mal.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mă latră asfinţitul şi nu cred

Semăn tot mai mult a copac.
Mai cuminte decât busuiocul
trimit semne disperate de ajutor celor
de pe ţărm, dar am să mor
tot căutând un om mai singur decât mine în acest univers
din care nu pot evada.

Semăn tot mai mult a copac, un copac
din care fac fluiere alţii. Veselia din inima mea
nu încape în frumoasele piepturi ale altor
bărbaţi. Au sufletul greu şi nu ştiu
să mângâie cu privirea nici o poveste.

Mă latră asfinţitul şi nu cred
că mă va muşca niciodată de nume.
Mama mi-a spus că eram sortit îngerilor,
după ce am trecut prin luna octombrie
dar hazardul a hotărât altceva. Mama
a închis ferestrele casei demult,
nimeni să nu vadă tristeţea fiului ei de acum.

Doamne, semăn mai mult a copac
deşi mi-ai dat prea multă veselie în inima mea.
O inimă preacucernică în faţa frumuseţii
de care seamă voi da ţărânii care mă aşteaptă
în dulcea ei îmbrăţişare. Atunci, sufletul meu
se va ridica în munţi ca o pasăre, precum scria
un caligraf mai bătrân decât istoria toată.

poezie de Nicolae Sava din Insolenţa nopţilor
Adăugat de Ionuţ Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu vreau să ştiu de teamă

Întorc drumurile înapoi
şi mă pregătesc de mers,
dar am numai împotriviri.

Las în uitare toate suferinţele,
nu vreau să ştiu de teamă
şi nevinovat starea mă intrigă,

deseori tristeţea are urme vagi
care sunt greu de observat,
dar sapă în interior adânc.

Cerul se cufundă într-o linişte apăsătoare,
copacii cu aerul lor de lumină
respiră verdele prin frunze,
nu mai pun prea mult suflet,
mă înclin cu smerenie la cei dotaţi
cu harul dătător de viaţă.

Serile copleşitor de frumoase
se apropie la orizont.

Îmi lipesc fruntea de inima ta,
o ascult,
nu pot să fac mai mult,
dar pot iubi

cu toată fiinţa ce se înalţă.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oglinda pe care n-o cred

Pe mine mă dor vorbele nespuse,
cuvintele îmi provoacă de-a dreptul suferinţă,
dar îmi înalţă spiritul.

Punctele mele de vedere se hrănesc din întrebări,
răspunsurile ce se vor da, vor fi îndoielnice
încât voi rămâne pe mai departe neconvins,
timpul îmi trece printre degete,
sănătatea nu-mi lasă răbdarea
şi nici acelaşi chip în oglindă.

Nu mă pot măsura cu greutăţi etalon
sunt cel ce rupe zăvoare ascunse şi intră,
mâinile mele iubesc nopţile, nu mint,
fiind încă agere toarnă trecutul în fântâni.

Trec prin anotimpuri şi las în urmă primăveri,
pun vocale mai lungi în cântece
şi las loc lumilor care se nasc.

Cumpătarea e mai bună
deşi niciodată n-am exagerat,
dar sunt un bolnav sub cutele vârstei,
mi-am schimbat demult obişnuinţele
şi trăiesc în aroma înţelepciunii bătrâne.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu mă mai regăsesc în trup

n-am întârziat mult
închis în interior
am pornit pe drumul luptei consecvente
în care nu mă las niciodată învins

privesc cu înverşunare
sunt un gladiator în faţa morţii
cu tot sufletul mai presus de cer

lumina care mă învăluie arde cu foc
nu mă mai regăsesc în trup
doresc să cuceresc un alt spaţiu
fără milă.

ştiu voi rămâne să-mi vindec rănile
cu iubirea ta pansament
prin care nu mai supurează

liniştea pe care o învăţ pe de rost
nu are cuvinte
are doar gesturi

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prea târziu

Să ne convingem prin lăsarea la vatră
de ridicolul luptei învecinate cu moartea
la care nimeni nu ne-a chemat
şi am rămas pradă falselor invidii
a iubirilor vremelnice.

Sigur a fost orbire
nu o pornire stăpânită de voinţă,
ci manifestarea orgoliilor de moment
rupte de rădăcina credinţei
pe care n-o pot înţelege în final
decât ca o pată
căzută din întuneric
peste acoperişul de sticlă convex
sub care zidurile sunt mai drepte decât vorbele
spuse în şoaptă.

Nu tot ce se vede poate fi şi înţeles,
nu mistifica apropierea,
priveşte câte se întâmplă
în casele unde prea mulţi
văd ce-i înăuntru.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Privit cu suspiciune

dacă nu vorbesc prea mult
lumea spune că sunt un tăcut periculos
care gândeşte prea adânc
şi ori mă ignoră ori mă provoacă
dar niciodată nu mă apreciază

cel mult sunt privit cu suspiciune

mă prefac a nu observa nimic
şi las pe fiecare să-şi spună păsul
pentru că atunci ştiu
să-i surprind cu un sfat
plin de interes

atunci oamenii se contrazic
şi încep să creadă
nu-n auzite
ci-n experienţa proprie

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Citeşte cu suflet de femeie

Las un poem pe masă,
poate spune mai mult decât mine,
are fiorul subţire al inimii
unde cuibăreşte demult dragostea.

Iartă-mi modul de atingere,
nu ştiu s-o fac altfel
şi timpul trece nepăsător,
m-a învelit nuanţa culorii de foc
care mă aprinde pe rug.

Citeşte cu sufletul de femeie
şi caută printre cuvinte
tot ce vrei să înţelegi profund.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De când mă tot cauţi

Am cântărit vorbele nefericiţilor lumii
şi sunt foarte grele,
te simt nedumerită şi goală.

Tot mai cred în minunile creaţiei
înaintează cu lumina prin întuneric,
pentru îndoielile care mă stăpânesc
îmi cer iertare.

Sunt dependent de legile societăţii
şi le accept din teama de ceilalţi,
nu mă mai înşală aparenţele,
dar mă înşală cei ce ştiu să o facă,
nu-i arăt cu degetul,
dar dacă pot îi ocolesc.

De când mă tot cauţi
am încercat să te privesc în ochi,
ochii ştiu multe şi trebuie atent citiţi
de fiecare dată până-n adâncul tăcerii.

Nopţile şi zilele mă scot din umbră
şi te acoperă cu lumină,
cerul odihneşte pe un nor alb
sub care mă iubeşti.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nimeni nu se lasă minţit

A căzut o boare de adevăr peste cuvinte,
vorbele spuse nu se mai pot retrage,
rămâne tot mai puţin spaţiu de întoarcere.

Se impune totul printr-o lege nescrisă,
dar neîncrederea sporeşte tot mai mult,
nimeni nu se lasă minţit.
Ziua se urcă cu lumina pe schele,
ferestrele se deschid tot mai larg,

o neîncredere se ridică încet din genunchi.

Cine va sta în umbră să judece,
va şti să lase la urmă răspunsul
mult mai subţire decât se aşteaptă
şi mai străin decât noi, de întrebare.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu cânt

De câte ori te caut cu ochii nevăzătorului
te găsesc fierbinte sub pleduri
ca un peşte prins,
alunecos în minciog,
care se frământă un timp
şi aşteaptă mărinimos.

Nu ştiu nimic mai frumos
ca un trup întins cu umeri de zăpadă
pe care-i sărută malurile somnului
şi pleoapele cad peste anotimpuri de mângâiere.

Pare că văd pur şi simplu o pasăre-n cuib
înnoptând în ascunzişul frunzelor vibrate de vânt,
tu cuprinzi în braţe aerul cald,
laşi genunchii moi
ca semn că nu vei fugi
în noaptea care intră pe fereastră.

Mă întreb cât de visător pot să fiu,
când să mai vin
şi ce să păstrez
din plăcerea aceea mută
cu vocalele topite pe buze.

Ori cum să-ţi mărturisesc?
Că-ţi voi lăsa tot cântecul minunii întâmplate
să-l trăieşti mai departe
şi eu cânt.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu (18 ianuarie 2012)
Adăugat de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Comentează! | Votează! | Copiază!

N-am numărat fericirea

N-am numărat niciodată paşii pe care i-am făcut
Pe calea către Puritate...
Şi nu ştiu dacă vor fi fost suficienţi!
Dar am avut grijă ca, fiecare din ei să ocolească noroiul!
Nici numărul treptelor pe care le-am urcat
Pentru adorarea Supremaţiei, nu m-a interesat...
E posibil, să nu fi zăbovit, îndeajuns!
Dar ştiu că, pe fiecare din ele, am lăsat o fărâmă din mine!

N-am numărat niciodată slovele pe care le-am găsit
În căutarea Luminii...
Probabil, nu voi ajunge niciodată la înţelepţire!
Dar ştiu precis că, niciun gând nu mi-a rămas în întuneric!
Nici vorbelor pe care le voi fi rostit
În contul Frumuseţii nu le voi fi ţinut seama...
Poate le-am spus de prea puţine ori!
Dar ştiu că, pe cele mai bune, nu le-am rostit încă!

N-am numărat niciodată zâmbetele pe care le-am dăruit
Pentru împlinirea iubirii...
Unele nu vor fi fost reuşite, din cauza propriei dureri!
Dar ştiu că, pe cele mai convingătoare, nu le-am dăruit, încă!
Nici drumurile pe care le voi fi străbătut
De dragul Dreptăţii şi Binelui, nu le voi fi memorat...
Poate voi fi mers prea repede, ori prea încet!
Dar pe ultimul, musai să alerg, ca să ajung la timp!

N-am numărat niciodată răsăriturile, dimineţile, amiezile
Din călătoria mea pe Pământ...
Sigur, am irosit mult mai multe decât am putut agonisi!
Dar vreau ca, apusul să mă găsească în tumultul trudei!
Nici de numărul zilelor în care am îngenunchiat
Pentru a mulţumi Fericirii, nu m-am învrednicit...
Poate Spaţiul şi Timpul nu-mi vor fi fost îndeajuns!
Dar în fiece noapte slăvesc cerul, dăruit de Tatăl Însuşi!

poezie de Iulia Mirancea (18 iulie 2014)
Adăugat de Iulia Mirancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu tot ce-i dureros e şi fatal

Te-ai hrănit cu dragostea mea pe săturate
apoi ai făcut o pauză lungă
şi n-am ştiut ce să cred,
sunt trist ca o pasăre fără aripi.

Am semne în care nu mai cred orbeşte
şi nu mai ofer păcatul,
mă vindec greu, dar nimic nu-i întâmplător
lumea în care mă zbat se purifică.

Nu tot ce-i dureros e şi fatal
durerea lasă totuşi urme adânci,
siluetele luminii nu se întorc niciodată,
dar fac să crească iarba şi pe terenul ars.

Lovirea pe neaşteptate e una sigură,
dar nu duce întotdeauna la victoria finală
e mai degrabă o etapă care te fortifică,
să lupţi cu toate mijloacele posibile.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lacrimă de crin

Ori de câte ori mi se fură gândul
cuvintele îl aduc înapoi.

Imaginaţia îl îmbracă de sărbătoare,
îl lasă să zboare prin culori,
să visez femeia din cearcănul stelei
care-i respiră vorbele subţire
şi le topeşte-n unghiul fericirii,
lacrimă de crin
căzută pe obrazul dimineţii.

Uneori sunt şi capcane crude
pe care le sar cu privirea şi uit
de curbele visului în care mă aflu.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Puţinul unei mici flăcări

joc moartea pe degete
cu un descântec
intru în transă şi-mi induc nefiinţa

închid în cerc patimile şi suferinţele
teama mă face să rămân în afară
şi nu mă plâng

poate instinctul de a trăi
urcă forţat timpul prin sânge
fulgere de viaţă

neliniştea se scurge într-o tăcere
de piatră zidită-n cetatea
pe care o cuceresc

prea multă cruzime şi nepăsare
Doamne, schimbă destinul ori legea
prin care murim

nopţile care vin tulburi
întoarce-le din drum
nu-ţi cer decât puţinul
unei mici flăcări
care nu se stinge niciodată
sub o icoană sfântă

la care nu obosesc să mă închin

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu (8 noiembrie 2011)
Adăugat de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu voi pleca la tata

astăzi am mers mai mult
decât în toate zilele

venele sufocate de umbre
şi de multe alte lucruri
s-au încins
între timp mă gândesc
să scriu o scrisoare dar
nu ştiu cum să încep
ideile se detaşează
şi nu pot să inventez
nicio scuză
buzele îmi vibrează ca
aripa unui fluture prins în lumină

sunt multe lucruri pe care
vreau să le scriu
între două gânduri
cuvintele se transformă în toamnă
şi se rânduiesc adânc în mine

închid ochii şi respir
din plămâni ies aripi
nimic din ce-am văzut
nu există
nici tata şi totuşi
vreau să-i scriu
cerul şi-a rupt din margini
poteca e tot mai strâmtă
în oraşul din mine
nu mai suflă nici vântul
aerul trece dintr-o tăcere în alta
dar aştept până se termină toamna

e destul de lungă

tac şi mă uit
timpul muşcă din marginile trupului
ca dintr-o halcă sfâşiată
oricum nu mai contează
e târziu
sfârtec un gând şi
despic senzaţii
neputinţa de a scrie
mă face să las un mesaj
pentru singura parte care
lipseşte

nimic mai trist decât timpul oprit
între mâinile mele de copil

cuprind cerul
şi supus
pentru o clipă
tac
ca într-un joc
să nu-l trezesc pe tata
ştiu că mă simte

în urmă vin liniştile şoptind umbrei
doar în pieptul toamnei
respiră un greier

se aude

nu-mi pot opri teama
e prea mult pentru o zi în care
am uitat suferinţa
în mine
mă opresc pentru o clipă
şi privesc o icoană

emoţia intră adânc
mă chircesc şi ţip
până se sparge umbra

eu voi pleca la tata

poezie de Teodor Dume din Moartea, un fluture alb (1 februarie 2022)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumea se purifică

Te-ai hrănit cu dragostea mea pe săturate
apoi ai făcut o pauză lungă
şi n-am ştiut ce să cred,
sunt trist ca o pasăre fără aripi.

Am semne în care nu mai cred orbeşte
şi nu mai ofer păcatul,
mă vindec greu, dar nimic nu-i întâmplător
lumea în care mă zbat se purifică.

Nu tot ce-i dureros e şi fatal,
durerea lasă totuşi urme adânci,
siluetele luminii nu se întorc niciodată,
dar fac să crească iarba şi pe terenul ars.

Lovirea pe neaşteptate e una sigură,
dar nu duce întotdeauna la victoria finală
e mai degrabă o etapă care te fortifică,
să lupţi cu toate mijloacele posibile.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tot ce pot să fac mai bine

Voi încerca să te protejez
Dacă nu sunt prea speriat
Nu te voi neglija niciodată
Dacă îmi împărtăşeşti sentimentele
Voi fi chiar în spatele tău
Dacă nu te mişti prea repede
Şi voi încerca să-ţi aduc aminte
Că unele lucruri pot să dureze
Te voi iubi mereu
Sau cel puţin pentru mulţi ani
Dacă ştii că niciodată nu voi putea
Să-ţi alung toate temerile
Şi nu mă voi rătăci niciodată
Decât dacă trebuie
Însă mă voi întoarce mereu
Asta e tot ce pot să fac mai bine
E tot ce pot să fac mai bine

cântec interpretat de Joe Jackson
Adăugat de Oana- Manuela Mihai
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cuvinte mai pline de sens

Tu ai rămas în oglinda inimii
o fiinţi vie, voluptoasă
plecată-n fântânile cerului
să-ţi izvorăşti aspiraţiile pământene

Eu nu te-am părăsit niciodată
cum şi tu ai rămas înlăuntrul meu vie,
nimb care sângerează în lacrimi, cuvinte
mai pline de sens
decât însăşi viaţa care n-are margini,
ci mai degrabă linii spirale
care urcă lumina lângă lumină.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu mai spun piua niciodată

nici măcar atunci când nu voi mai fi
o să las cumva sufletul să se joace la nesfârşire
de-a-prinselea de-a v-aţi-ascunselea
ori să sară într-un râs şotronul printre zodii
şi-am să strig de nebun prin tot universul
te-am păcălit iubito
nu ştiu să fac cercuri fără tăgadă
dar fac nişte tumbe aproape perfecte
nu ştiu nici măcar de ce râd când iese soarele
dar mă simt pregătit să privesc curcubeul
sunt atât de necopt la suflet încât
m-aş mai naşte de o mie de ori fără să vreau ceva
doar aşa să mă mai pot întreba odată
de ce e lumea aşa perfectă
iar noi niciodată mulţumiţi

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!