Metamorfozele pumnului

încălţări
prea multe încălţări
când am mers eu atâta nu pot să îmi dau seama
dar din şireturi pot să
înfăşor într-un cocon
lumea şi s-o stropesc cu spirt

undeva eu întins

ia!
bate în sfârşit cineva la uşă
parcă bate toaca în hău pe hol
sau aşa aud eu

ştiu
de la o vreme
stau prea departe în casă

gata!
a venit până la urmă cine trebuia să vină
cu un termometru luuuuuuuuuuung la subraţ
şi cu ochelari pe nas
cu o mulţime de ochelari pe nas
înfige acul (dragul de ac)
ce este debandada asta de roşu la tine în vene?

zâmbeşte larg în timp ce
mă striveşte un bulb imens de vată

poezie de Ştefan Ciobanu
Adăugat de Ştefan Ciobanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dialogurile însingurării

spune-mi ceva frumos
aş vrea dar nu ştiu prea bine ce şi n-aş vrea să rănesc
spune-mi că...
ai o casă frumoasă, ai o maşină super şi îmi plac toate lucrurile tale
ceea ce dovedeşte că ai gust
ştiu. am gust, am miros, scot sunete şi pot fi pipăit
îmi plac postările tale pe facebook şi pe twitter
s-ar putea să-ţi placă şi patul dacă ajungi în el
şi bucătăria, şi micul dejun preparat
şi barul şi biblioteca
şi cred că nici prezervativele nu-s chiar aşa de urâte
vezi? ştiam că o să te superi. din cauza asta...
nu văd... tăcerile m-au orbit
şi cuvintele, cuvintele s-au îmbrăcat cu trupul meu
ducându-mă de nas
eu nu ştiu să vorbesc aşa ca tine, dar
darurile se dau de Paşte şi de Crăciun adică la naştere şi la moarte
de ce eşti aşa de rău
eu? rău? glumeşti
cum poţi spune despre cineva că e rău dacă nu îl cunoşti?
îmi ştii casa, maşina, hainele
dar pe mine, pe mine mă cunoşti? dacă aş dispărea ce ar rămâne în urmă?

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dragostea

N-o pot deloc înţelege –
Este prea de tot;
Mai ales când mă provoacă
Să o trec înot!
Dar oricât aş încerca,
Pe celălalt mal –
Nu pot să ajung deloc...
Mă las dus de val!
Doar că valul nu mă duce...
Unde vreau s-ajung,
Ba din contră: el în larg
Vrea să mă scufund!
Niciodată n-am răbdare
Să se potolească...
Ca apoi să pot s-o trec –
Să mă limpezească!
Şi mereu şi tot mereu,
Eu mă duc la fund!
Niciodată n-am puterea
Să pot s-o pătrund,
Dintr-un capăt până-n altul...
Unde mă aşteaptă
Răspunsul la întrebarea:
"De ce e nedreaptă
Această latur-a mea
De necontrolat?
Şi de ce de când mă ştiu,
Eu te-am căutat?!"

Ca să vezi, nu e vorba
Doar de un răspuns...
Ci, de fapt, am mai multe,
Întrebări de pus!

Mai rămâne doar să pot
Să ajung la TINE!
Doar că pentru-a reuşi,
Tre' să lupt cu mine!
Să lupt şi să mă înving –
Să nu mă mai las
De al vieţii mele timp,
Vrăjit, dus de nas!
Dar şi când voi izbuti,
Nu vei mai putea –
Decât să te contopeşti
Cu inima mea!
Cu tot ce până acum,
Nu am înţeles...
Mai exact: cu tot ce-nsemn
Şi să-mi dai un sens!

poezie de Andrei Ş.L. Evelin din Începuturi (17 mai 2018)
Adăugat de Andrei Ş.L. Evelin
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu că-mi prea place firea mea,
Dar nu pot să mă lupt cu ea.
Imi place doar să dau, să dau şi nu mă las
Până nu mi se dă şi mie... peste nas.

citat din Beatrice Vaisman (4 noiembrie 2020)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Când va sosi, va sosi fără-avertizare,
Tocmai atunci când mă scobesc în nas, ai?
Îmi va bate în uşă seara, la culcare,
Sau mă va călca pe picior în tramvai?
Va veni cum vine-o schimbare de vreme?
Va fi blândă, curtenitoare sau brutală pacoste?
Îmi va schimba viaţa cum scrie-n poeme?
Nu, serios, spuneţi-mi adevărul despre dragoste.

poezie clasică de Wystan Hugh Auden din Douăsprezece cântece, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Necazuri

Tot omul are o problemă,
Mai mică sau mai mare,
La mine-i groasă, e extremă,
Ca la însurătoare.

De-un timp, am gol prin buzunare
Prin carduri bate vântul
Nu vă mai spun că, de la mare,
Mi-a cam pierit avântul.

Ea e frumoasă, e-admirată,
Dar am o mare teamă
Ca, într-o noapte-ntunecată,
Vreun hoţ s-o bage-n seamă

Şi să mi-o fure, s-o răpească,
Să plece cu ea-n lume,
Să-i facă rău, chiar s-o lovească
Şi nervii să-mi consume.

Eu o iubesc, deşi mă seacă
De prea mulţi bani pe lună,
Cu leafa mea nu prea se-împacă,
I-ar trebui mai bună.

Fac tot ce pot să strălucească,
Îmi iau chiar de la gură,
Şi n-aş mai vrea să se oprească
Din fugă, în natură.

Deşi plimbările mă costă,
Că-i scumpă şi benzina,
Mai scap de-o viaţă prea anostă
Şi schimb puţin rutina.

Când merg cu ea, nu-mi fac probleme,
Sunt plin de-adrenalină,
Dar stau şi mă întreb, de-o vreme:
Ce-mi trebuia... maşină?

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Hai, pa!
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Armura

În sfârşit pot vărsa lacrimile
Pe care le-am ţinut atâta timp
În sfârşit pot să dau totul afară,
Tot ce am ţinut atât de mult.

Mulţi mi-au spus că sunt puternică,
Mulţi mi-au spus să rămân aşa,
Dar ce nu pot ei vedea
E faptul că eu demult nu am mai putut rezista.

Însă nimeni nu ştie asta,
Nimeni nu vede ce se ascunde în ochii mei,
Pentru că mi-am construit armura
Prin care să nu treacă nimeni.

Dar când seara vine,
Atunci dau totul afară
Tot ce s-a acumulat de atâta vreme,
Toată suferinţa din această inimă.

poezie de Diana Şerban
Adăugat de Diana
Comentează! | Votează! | Copiază!

Seră de toamnă

Când seara de toamnă îmi bate la uşă
cu vântul sihastru venit dinspre nord,
văd flacăra zveltă urcând din cenuşă,
trecând prin tăciunii în plin dezacord.
Prin fanta rămasă din nou redeschisă,
aruncă balauri de umbre-n tavan,
aduşi dintr-o veche poveste rescrisă,
uitată cândva într-un mitic vulcan.

Aş vrea să adorm, însă gânduri haine
mi-alungă uitarea dorită-ndelung,
iar umbra jucată-n perete îmi spune
s-alung nedorite-amintiri care plâng.
Dar somnul rămâne o falsă dorinţă,
la marginea nopţii oprită discret,
pe umbre amare, din nori de căinţă,
venite pe doruri în chip de regret.

Şi parcă, deodată, aud dinspre sobă
un cântec plecat înspre uşa din hol
din jarul ce cântă romanţe de probă
cu note din care-a scăpat un bemol.
Dar liniştea nopţii se-aşterne îndată,
aud numai vântul cum bate în horn,
adorm şi visez că te-ntorci împăcată,
prin hăuri de timp, călărind un licorn.

poezie din Drum spre eternitate, Ed. ePublshers, Bucureşti, 2019
Adăugat de Corneliu Neagu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Traiectorii paralele

Nu mă mai regăsesc în farmecele tale,
M-au consumat destul, hrănindu-le...
Era şi timpul să revin la realitate,
Trăiam de prea mult timp pe Marte...

Mă simt de parcă aş fi după moarte,
De când m-am reîntors la libertate...
Căci, lângă tine, mă simţeam legat
De tot ce ţine sufletul încătuşat.

De când m-am rupt din lanţurile tale,
Pot spune că mă aflu, în sfârşit, pe-o cale
Ce nu mă-nstrăinează de a mea natură,
Am mers deja prea mult pe arătură...

Era şi timpul să mă-ntorc la mine,
Nu mai pot spune că sunt plin de tine,
Simt, în sfârşit, că pot fi iarăşi eu...
Mi-ajunge doar un singur Dumnezeu.

poezie de Andrei Ş.L. Evelin din Începuturi (8 februarie 2020)
Adăugat de Andrei Ş.L. Evelin
Comentează! | Votează! | Copiază!

Exces de sentimente

Prea multe sentimente

Într-o singură inimă

Prea multe gânduri inocente

Adunate în palmă

Prea multe dureri prea multe vise

Unde au loc şi rezistă timpului

De atâta vreme închise

Ascunse de razele soarelui

Prea multe semne de întrebare

Ca într-un joc divin

Prea multe răspunsuri în aşteptare

Unde rătăcesc de nu mai vin

Şi totul pare anormal de firesc

Toate nedreptăţile din labirintul lumii

Una câte una ne-amăgesc

Lovind la porţile raiului inimii

Unde oare încap atâtea cuvinte nerostite

Când totul este ocupat de iluzii

Unde trăiesc speranţele adormite

În aşteptarea fericitelor concluzii

Prea multe sentimente într-o singură inimă

Ce bate împovărată de griji şi nevoi

Prea multe şi totuşi prea puţine

Din fericire pentru noi...

poezie de Florentina Danu
Adăugat de Florentina Danu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Undeva, cândva

lumina s-a sfărâmat în bulgări de timp
prea devreme, prea târziu
cine mai ştie
şi de ştie e acum pulbere în vânt
privesc indiferenţa gândului
trece incoerent peste timp
să schimb nu pot sau nu mai pot
nici gândul, nici timpul, nici viaţa.
nu mai e mult
sfârşitul a început demult
astăzi e altfel decât ieri
mâine va fi la fel ca nicăieri
într-un perpetuu joc
al vieţii şi al morţii
de ce îmi ceri atunci să vin
e imposibil a spune "da" în lumea asta
bună, rea
ce oare pot să fac
să o joc la joc
în viaţa asta fără de noroc
să dau de pământ cu ea
ei, o vrea cineva...
o soluţie imaginară voi da
în încongruenţa faptelor descrise de un emanat
despre efectul benefic al bâtelor
în ţara în care m-am născut demult
în care unii urcă
toţi coboară fără să bage de seamă
că au pierit demult
orbi în timp sau rătăciţi în răstimp
la lumina unui lămpi
apusă, de mult petrecută
un tânăr schizofrenic aleargă fericit
prin astă tristă lume
în veşmântul sărac al sufletului
a evadat din ireal
în ţara care nu mai este

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Allan: Nu pot face aşa ceva. Cum ar fi să o invit la mine şi să facem sex nebun. Ce, sunt violator în serie?
Bogart: Hai că exagerezi. Nu te mai gândi atâta. Fă-o şi gata.
Allan: Suntem prieteni platonici, nu pot să stric asta. O să mă plesnească.
Bogart: Ehe, de câte ori n-am fost plesnit...
Allan: Da, dar tu nu ai ochelari care să se împrăştie prin toată camera.

replici din filmul artistic Mai cântă o dată, Sam, scenariu de Woody Allen (4 mai 1972)
Adăugat de Georgiana Mîndru, MTTLC
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prea devreme pentru sfârşit, inexistenţă

... deci se-nmulţeşte zilnic infinitate,
nu mai e niciun final
când deja sunt două sute de mii, de mii de miliarde de stele adunate,
din o sută de mii, de mii de miliarde de galaxii
-dublul tuturor boabelor de nisip de pe Terra-
şi nu mă mai pot strânge cerc! Sunt din nou iar imaterial;
nimic din despre mine nu mai ştiu, eu cel ce stau pe sfera
de la malul... unei mări. Te-aştept să vii,
întins pe şapte cu douăzecişişapte de zerouri de miliarde de sori
din plaja timpului, cu ochi de marinar de pe galera
tuturor alor mei, foşti matrozi silitori,
sfărâmaţi, dispersaţi în oceanul oaselor de coral...
fără să-mi amintesc, nici cel puţin frugal
de cineva sau dacă rugi au fost să ies din ou
în lipsa altuia, oricui, să fiu erou
mult, mult mai târziu,
să ştiu ce-nseamn-a fi când iară o să fiu...
şi nu am nici-o staţie de praf sau gaz
din toţi ce-au fost şi nu mai sunt de mult;
mulţi otrăviţi cu Separanda şi Venera...
că uite bate vântul ce-l ascult
şi-mi trece printre degete nisip, imensitatea
de prea multe miliarde... şi-s un simplu caz
ce nu-mi pot prinde stele, îs prea devreme...
şi nici nu am eternitatea
să mă-ntreme,
deci nu voi şti nimic, nu ştiu...
Normal că nu-i nimic, că este aşa de mult
şi nu e loc de prea mult spaţiu, fiind prea mult... şi ocult...
rămân, că voi fi veşnic prea devreme,
că nu-i timp, pe cât de este de târziu!...
Şi atunci e-adevărat că fiecare avem,
-fără vreo aură sau chiar de-a fi, precum suntem,
vreo năpastă-
norocul meteoric; căci tot e scurt în infinit, o boabă, un fir,
imens grăunte de nisip în negru... Steaua mea, a voastră!

... Pierdut sunt cu privirea înstelată se crăpând 'n nesomn în miliardele, silicele topit din geamul de pe ochiul din fereastră...
tot pipăind cu mâna o petală, toată pluş, ce cade neputând tot aştepta, de la o roză ruptă se murind în glastră!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (13 iulie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ochelari de soare

Cu căpăstru-n discotecă,
Râdem toţi la busculadă.
Lumina e prea îngustă,
Ochii noştri s-o mai vadă.

epigramă de Cristian Grecu
Adăugat de Cristian Grecu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În tăcerea lumii

liniştea se ascundea într-un gând nespus
rătăcită în marasmul cotidian
avea multe faţete
mă retrăgeam în mine
să nu aud urletul hienelor în noapte
zac, uneori privesc vremea ce trece
ce vine
dacă mai vine
vorbesc dar nu aud
sunt atât de obosit
stau în aşteptarea ţipătului
geme pământul în răsuflări oprite
sub frunze moarte de vreme, prea devreme
mă zbat fără grabă în tăcerea crudă a lumii
azi nu mai pot
sau nu mai vreau
să cer, să iau
gunoaie de pe drum
un drum croit
din oase frânte şi mult fum
aş vrea să zbor, un zbor etern
la cer
spre norii albi, pufoşi şi puri
să mângâi sufletul unui pescăruş în zbor
dar nu ştiu cum
doar stau şi plâng
la margine de mare
ce să mai cer
ce să mai sper
e prea târziu acum
ne facem că facem, fără să facem
ne facem că vorbim
dar vorbim în tăceri studiate
nu ştim nimic, dar totul ştim
lucrăm, nu muncim
plecăm dar nu plecăm
şi stăm, ce bine stăm...
nu ştiu de dorm
de când, de ce şi până când
o clipă sau o veşnicie
privind in jur
privind la voi
târziu am inţeles
că lumea asta nu-i de mine
văzând că nu sunt de folos
mă întorc incet şi plec pe jos

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eowyn: Aragorn! Mă voi alătura femeilor în drumul spre peşteri.
Aragorn: Este o misiune de onoare.
Eowyn: Voi avea grijă de copii, voi procura mâncare şi pături până când se vor întoarce bărbaţii. Ce este atât de onorabil în asta?
Aragorn: Domniţă, va veni o vreme când curajul nu va conta pentru nimeni. Ce-i va inspira atunci pe oameni în ultima bătălie?
Eowyn: Lasă-mă să rămân alături de tine.
Aragorn: Nu este în puterea mea să ordon asta. (Aragorn se îndepărtează de ea)
Eowyn: Dar celorlaţi nu le ordoni să rămână. Ei luptă alături de tine pentru că nu pot sta departe de tine! Pentru că eşti foarte important pentru ei. (Aragorn se opreşte, iar ea îşi dă seama să a spus prea multe.) Îmi pare rău.

replici din filmul artistic Stăpânul inelelor: Cele două turnuri, scenariu de Fran Walsh, după J.R.R. Tolkien (5 decembrie 2002)
Adăugat de Anamaria Licurici
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gânduri de... termometru

Privind cu jind la cei din casă,
Îşi scutură mercurul şi şopti:
- Pe o vreme atâta de câinoasă,
Doar termometru să nu fi.

epigramă de Paul Constantin (1 iunie 2008)
Adăugat de Paul Constantin
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stană de piatră

E absurd, e nedrept, e ciudat, e urât,
Marea bate în ţărm, cerul bate în ochi,
Parcă suntem cuprinşi de un fel de deochi,
Nu pot face un pas. Te iubesc şi atât.

Aş putea să ajung într-un timp şi-ntr-un loc,
Unde ştiu că poţi fi şi că suferi cumplit,
Aş putea testament sau scrisori să-ţi trimit,
Sau să vin să vă pun, plin de dragoste, foc.

Parcă sunt blestemat, parcă nu am puteri,
Consternat, retrăiesc tot ce e şi ce-a fost,
Nu mai ştiu dacă vrei să şi fac tot ce-mi ceri,
Să te las să te pierzi într-un trist adăpost.

Nu mai ştiu ce e azi, nu mai ştiu ce-a fost ieri,
Despre mâine nu cred că mai are vreun rost.

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Societatea ( puls - radiografie - tratament)

Se aud sunete ciudate,
O fi inima noastră ce bate?
Se văd semne de umanitate,
Câtă dragoste e în societate?

Multe întrebări fără răspunsuri.
Sunt prea multe neajunsuri!?
Dintre toţi dumnezeii societăţii,
Cine este de fapt creatorul vieţii?

Când bătăile inimii sunt tari,
Oamenii sunt foarte mari...
Când bătăile inimii sunt slabe,
Oamenii merg în patru labe...

Părinţi ce nu-şi cunosc copiii,
Copii ce cresc fără părinţi.
Unde suntem, unde sunt viii?
Doar morţii trăiesc printre sfinţi?

Bătrâni ajunşi fără identitate,
Uitaţi complet de comunitate.
Cine să cunoască istoria reală?
Copiii sunt îndoctrinaţi la şcoală.

Cine să îndemne la unitate?
Când autoritatea e doar în acte.
Cine să răspundă pentru fapte?
Când criminalii au imunitate.

Atâtea drame şi atâtea tragedii,
Dar societatea este bucuroasă.
Unii trăiesc de parcă n-ar muri,
Alţii supravieţuiesc şi fără casă.

Iată frecvenţa inimii cum bate!
Comuniunea noastră este pe moarte.
Inima societăţii nu mai răzbate,
Iar doctorul este mult prea departe.

Acum este nevoie urgentă de tine!
Mare nevoie este acum şi de mine!
Doar împreună putem supravieţui,
Numai prin înţelepciune putem trăi.

Atâta timp cât sângele pulsează,
Speranţa noastră se înseninează.
Toţi avem datoria de a muri...
Dar avem şi bucuria de a fi vii!

Copiii sunt frumosul nostru viitor,
Bătrânii ne sunt baza cu istoria lor.
Societatea să fie un munte de iubire,
Escaladarea vieţii să ne fie fericire.

poezie de Ovidiu Kerekes (23 ianuarie 2023)
Adăugat de Ovidiu Kerekes
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lia: Tu?! Ce cauţi aici? Nu trebuia să fii aici...
Lucian: Am venit să te trezesc. Se pare că eşti cam puturoasă. Toţi sunt deja afară şi te aşteaptă de mult timp.
Lia: Serios? De ce ai venit tocmai tu?
Lucian: Nu ţi-e clar? Pentru că aşa am vrut. Hai, acum, trezeşte-te odată! Doar nu-ţi închipui că aş fi venit degeaba până aici!
Lia: Nu te-am invitat eu, nici nu te-am obligat să vii. Pe unde ai intrat?
Lucian: Pe uşă, pe unde altundeva? N-ar trebui s-o laşi deschisă, dacă nu doreşti să intre cineva nepoftit în timp ce dormi.
Lia: Păi, n-am lăsat-o eu. Ia stai puţin...
Lucian: Puţin doar?! Am de gând să stau chiar ceva mai mult.
Lia: Nu la asta mă refeream. Unde-i Ly?
Lucian: Afară, cu ceilalţi, ne aşteaptă. Domnişoara Kuny a fost mai vrednică decât tine, s-a trezit de dimineaţă.
Lia: Înseamnă că ea a lăsat uşa deschisă când a plecat de aici. Altfel nu avea cine.
Lucian: Poate. Asta presupune că trebuie să-i fiu recunoscător, să-i mulţumesc, altfel aş fi stat mult şi bine să aştept la uşă, până binevoiai tu să te trezeşti, să-mi deschizi.
Lia: De cât timp te afli aici, în camera mea?
Lucian: De... Vreo câteva ore?!
Lia: Luci, nu glumi!
Lucian: Nu-ţi face griji, nu de foarte multă vreme, doar câteva minute.
Lia: Ce anume ai făcut între timp?
Lucian: Nimic deosebit. Ce-aş fi putut face? Te-am admirat numai... Crede-mă, te-am privit doar, atâta tot.

replici din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu (2009)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În realitate fac pe mine de frică

Atât de supărat eram când urcam la tine.
Atât de supărat încât am uitat să mă opresc şi am continuat să urc.
Am văzut că nu eram nicidecum singur, treceau pe lângă mine oameni care coborau
cine ştie de când şi până. Ajungeam din urmă oameni mai supăraţi, mult
mai îngânduraţi decât voi fi eu vreodată. Îi întreceam fără grabă, ca într-un vis,
ca într-o amintire în care hoinăresc într-un mall în timp ce cineva drag trage să moară,
si mă mint că am emoţii pentru marea trecere a sufletului său,
dar în realitate fac pe mine de frică, simt în acea amintire
că voi urma eu. Aşa e când îţi moare cineva foarte apropiat, atunci e ca şi când moartea
te bate pe umăr dar nu te întorci şi tu, este suficient persoana dragă,
tu boceşti, dai de pomană să uiţi, dar nu te întorci şi ai o jenă pe umăr tot restul vieţii, trăieşti cu ea, o
porţi ca pe un epolet. Ce sus stai!, mă gândeam că o să îţi spun prima oară când o să ajung la uşa ta
pe care scrie Fam. Escher, dar uşa ta nu se zărea şi asta (ca să fac o rimă)
nu mă deranja. Simţeam că se depărtează pe măsura paşilor
sau chiar paşii mei o îndepărtau. Stai mai sus decât se gândeau anticii
Că ar sta Divinitatea, am continuat să îţi spun în gând.
Şi m-am simţit ca şi când ai fi auzit, ca şi când te-ar fi supărat ironia şi
ai fi sângerat ceva care s-a dovedit mai târziu, după momentul nostru amoros, a fi un regret nedefinit.
Neştiind ce să îmi spui ai tăcut în gândul meu privind prin tâmpla mea
la oamenii care treceau sau pe lângă care treceam urcând spre tine.
O părere de rău m-a cuprins că îţi spusesem ce ţi-am spus. Şi în plus de asta urcam nu mă puteam opri
să te iau în braţe şi aşa mai departe. Treceam pe lângă oameni după cum bine vedeai şi tu prin tâmpla mea
şi asta îmi ocupa tot timpul. Ce frumos e la tine aici sus!, am încercat să refac dialogul
dar deja auzisei ce spusesem prima oară, aşa ceva nu se uită, nu se şterge, se poate
Ierta dar mai mult nu, chiar dacă a fost în gând. toate astea le spunea chipul tău. Tăcutul. Chipul
tău se desprinsese de fiinţa ta, de epiderma fără cute,
în timp ce urcam spre tine şi restul corpului tău se depărta de locul în care trebuia să ajung,.
Şi mâna mea îmbrăca o mănuşă din praful de pe balustradă, aşa cântăream trecerea timpului
spre tine. Mă gândeam să îţi spun una bună auzită pe scară în treacăt,
despre un mort care după mii de ani (cel puţin) iese din groapă şi fiind beznă, pentru că venise
între timp bezna mare, a continuat să urce, pentru că nu vedea pe unde se află.
La fel şi alţi morţi, unii cădeau pe lângă el, era o vânzoleală ca în amintirea mea din mall.
Dar am auzit doar bucata asta de când tot urc, fără să
aflu finalul, fără să ajung la tine. Urc fără să mă pot opri, fără să te pot
opri ca să te ajung din urmă, să ne continuăm drumul, să îţi ţin în gură chipul de ceafă
ca pe un pui de pisică.

poezie de Ştefan Ciobanu
Adăugat de Ştefan Ciobanu
Comentează! | Votează! | Copiază!