Vals interzis

da
între timp te-am mai confundat
cu unul... cu altul
n-am găsit acel sem distinctiv
totul se reducea la genul proxim
acele suprapuneri creând iluzia omogenităţii
în universul haosului

aveaţi acelaşi mod de a problematiza
de a face tabula rasa aplicând principiul
neglijabilului
or, Iubirea nu poate face abstracţie
de Divinitate

... aceeaşi nerăbdare neînţeleaptă şi fuga de sine
ca de un sol infertil-păcătos căutându-şi salvarea
în forţa de sacrificiu a altuia

*
să fi fost vina facebook-ului uniformizator
laşul ahtiat să funcţioneze
pe seama slăbiciunilor unora
cu orice preţ găsindu-şi
acele pretexte elementare
sau poate o nemulţumire ascunsă
dorinţa mea de a ajunge
până la capătul adevărului

.... numai nostalgia poveştii nescrise
încăpăţânarea prinţesei zis-mofturoase
neconcepând un refuz al destinului

*
te-a iritat imprevizibilul meu
obişnuit ca tu să fii surprinzătorul
şi dramul de luciditate în plus
într-o lume deprinsă să fiinţeze
cu lumini de avarie

uneori am căzut pradă fantasmelor
am dat un strat de invizibil peste realitate
m-am complăcut o vreme
o străină se strecura
fără măcar să bată la uşă

cochetând cu manierele elegante
m-am scuturat:
am invitat-o frumos afară

*
venea septembrie
sentimentele se coceau
suportau creşteri succesive
luate din habitatul primar
se acomodau la o densitate personală
nici o lumină nu era îndeajuns de stridentă
ca ele să reclame întunericul

m-am dat într-o parte şi am ştiut:

noi 2 nu vom putea valsa niciodată Şostakovici
pentru asta trebuie să te poţi privi adânc în ochi
ca şi cum ai săvârşi o liturghie

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă din Iubire cu lămâie şi sare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

M-am gândit

M-am gândit într-o zi
la ce aş fi eu fără zâmbetul tău,
eu fără mângâierea ta.
Nemăsuraţi, paşii vorbei m-au
dus uneori către tine şi ţi-am spus ce nu era.
Din vorbe
îmi făcusem regat şi eu,
pierdută prin el, nu mai ştiam
să spun ce era cu mine.
Gândurile mele vechi mă cuprindeau şi mă făceau noapte.
Fără să văd lumea,
fără să-mi pese ce era cu ea şi cu mine,
credeam că trăiesc.
Şi s-a făcut toamnă peste aleile
pe care fugeam. Şi nu mai ştiam dacă era
toamnă afară sau doar în mine.
Nu vedeam, nu simţeam penele
vântului zburând peste nori...

M-am gândit că eu
am venit la tine în suflet
ca într-o casă dărâmată
din temelii de cuvânt.
Până în zori
am să mă nasc

din nou rază
şi cuvântul meu poate
o să ajungă la tine
ca un pescăruş străin
ce ne împarte de azi
cerul în bucăţi
egale cu noi.

M-am gândit la o zi în care
vorbele nu ar mai fi, în care
paşii ar bate doar pe loc,
urmele ar păşi înainte şi
umbrele ar merge alături de
oameni pe stradă,
la braţ cu zâmbetul lor.

M-am gândit că
asta ar fi
de n-am fi.
Dar tu, tu te-ai gândit
ca într-o zi
să dai de pomană cerneală
pentru sufletul meu?

poezie de Daniela Slapciu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

NU SE POATE TRĂI FĂRĂ IUBIRE

De teamă că am să te pierd,
am scris tot ce am ştiut despre tine.
Am scris poezii multe şi un roman,
am scris numai de bine,
sperând că într-o zi, vei deveni
eroul meu din carte şi citind despre tine,
vei rămâne mereu cu mine.
Când te-am rugat să mă iubeşti,
mi-ai spus că nu mai poţi iubi,
că eşti "bătrân" şi dedicat unei iubiri apuse.
Ţi-am acuzat oglinda de infidelitate
şi m-am întrebat:
oare, m-am înălţat prea mult,
încolăcindu-i trupul,
cu întrebări prea multe?
Am pus atunci mâna pe cuţit
şi am tăiat cartea în două.
Literele plângeau şi zburau asupra mea,
iar eu m-am prăbuşit sub povara lor.
Apoi, m-am ridicat,
m-am scuturat de ruşinea
lăsată de ele asupra mea
şi am aşteptat să renaşti
aşa cum doream eu să fii,
dar n-ai renăscut, pentru că
ai rămas agăţat între
indecizie, neputinţă şi dorinţă.
Te-am rescris exact aşa cum erai
şi am bătut la uşa ta,
pentru a mă învăţa şi pe mine
cum să trăiesc fără iubire,
ca tine.

poezie de Elena Buţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Déjà-vu primăvăratic

(file de jurnal afectiv)

n-am copilărit împreună
şi iată-ne pierduţi văzului lumii
pe dealul dintre mesteceni
micşunelele ne descleştează pumnii
pumnii şi sufletele

nu ţi-am spus niciodată
despre rochia albă-cu-frunze aproape-ca-n realitate
cum cântau prigoriile prin stâncile crăpate în adânc-de-sine
o mare îşi căuta ţărmurile/ minima recuzită pentru a induce
în irealitate

nici despre ziua în care pe marginea unei ape
mă statornicisem dincolo de un timp
nimic n-ai ştiut
şoseaua urca albastră şi netedă printre păduri şi tentacule
undeva sub coapsa aşteptărilor se deschisese Oraşul
visul meu de copil incurabil mă devenea mare

! deodată cimitirul... 2-3 magnolii

făcută mică m-am lăsat sub grija câtorva păsări
a strigătului Mamei – muzică a grădinii grandioase

! poate era Cerul / poate te apropiai tu

această istorie atemporală care se pornise şi nu se mai oprea
să alunece înspre mine

n-ai ştiut nici măcar mireasma aurie a mărului dintr-o poartă
găsindu-şi habitat în rând cu firele de arpagic
cu nevinovatele nelinişti ale copilului fidel drumului
printre buburuze şi fluturi

curajul acesta
marea frică... puţina inconştienţă
mâna mea scuturându-ţi uitările
lăsând virgin locul cu sunete colorate
sufletul trupului prea obosit de convenţii
în fapt un poem sustrăgându-se
amatorilor de nimicuri

nucul este la fel de adevărat în capătul viei mele
verdele împinge cu tandreţe şi viaţă pământul...
pământul acesta ca un căpcăun blând abdicând
domesticit la ţipătul poveştii

! ne vom afla în timp util

când va fi să fie
o vom face ca şi cum
niciodată n-am fi făcut-o
am lăsat suficient suflet pe aici
o grămadă de NOI...

ne vom întoarce!

... n-am copilărit împreună
şi iată-ne pierduţi văzului lumii
pe dealul dintre mesteceni...

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un bărbat încă tânăr îmi povesteşte: «Acum câţiva ani, în menajul meu au intervenit neînţelegeri. Găseam că soţia mea era prea rece şi trăiam unul lângă altul lipsiţi de tandreţe, ceea ce de altfel nu mă împiedica să-i recunosc calităţile sale excelente. Într-o zi, întorcându-se de la o plimbare, crezând că mă interesează, ea mi-a adus o carte pe care o cumpărase. I-am mulţumit pentru "atenţie" şi i-am făgăduit să citesc cartea, pe care am pus-o de-o parte. Au tecut luni de zile, timp în care, amintindu-mi în mai multe rânduri de cartea dispărută, am încercat s-o descopăr, fără a reuşi. După vreo şase luni, mama, pe care o iubeam foarte mult şi care locuia separat de noi, a căzut bolnavă, iar soţia mea a dat fuga s-o îngrijească. Starea bolnavei a devenit gravă, prilej pentru soţia mea de a-şi dezvălui cele mai bune calităţi ale sale. Într-o seară m-am întors acasă încântat de soţia mea şi plin de recunoştinţă faţă de tot ceea ce făcuse. M-am apropiat de biroul meu, am deschis fără nici o intenţie definită, dar cu o siguranţă de somnambul, un anumit sertar şi primul lucru care mi-a căzut sub ochi a fost cartea rătăcită, rămasă de negăsit vreme atât de îndelungată.» Odată ce a dispărut motivul, obiectul a încetat să mai fie de negăsit.

Sigmund Freud în Introducere în psihanaliză
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dumnezeu în cu totul altă parte este!

îmi spui că timpul se scurge în neant
că degeaba întâlnirea noastră virtuală
dacă ea nu lasă dâre în realitate

şi violetul se sparge de primul zid
crezând orbeşte în neconcretitudine
de nu cumva or fi convingerile mele personale

de nedestin îţi este spaimă
de filele acestea nescrise ca şi cum
"doar în felul acela" am putea intra în istorie:
ditamai anonimatul!

trăieşti cu lumini de avarie
în grote rupestre te laşi disecat de fantasme:
aceşti zei fără personalitate intraţi la apă
în neputinţa lor de a săvârşi miracole

o prezenţă străină însemnează locul
respiraţia sacadată ce nu-ţi mai aparţine
în această vale a plângerii niciun peregrin
nu sesizează inutilitatea smochinului prea-puţin-rodnic

toate sunt luate ca atare
miza: fericirea îngustându-se
prăbuşindu-se asupra ta ca o capcană

îmi bruschez amnezia cu gesturi hotărâte:
cu certitudine... Dumnezeu nu aici este!

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te-am visat

Te-am visat mai demult,

când încă ne căutam,

şi fiecare iubea pe altcineva,

şi între noi era o graniţă pe care am învins-o într-un final.

Corpul tău nu era al tău,

era al altuia, şi nici chipul,

dar te-am recunoscut în vis,

ştiam că eşti tu,

cel pentru totdeauna,

trecut prin multi-galaxii şi civilizaţii,

una mai teribila ca cealaltă,

cu lideri nebuni şi zei pentru tot ce nu înţelegeau,

aveai aceeaşi tăcere şi în mijlocul ei,

o inimă la fel de firavă,

un cub rubik ale cărui culori abia le potriveam.

Te-am visat mai demult şi am plâns,

nu ştiam cum am să mă descurc

cu toată iubirea asta,

cum am să plătesc,

când te voi găsi,
dacă va fi prea târziu

sau mult prea devreme

şi vom trece unul pe lângă celălalt

ca doi străini într-o galerie de artă.

Şi frica mea a fost mare,
o grenadă ascunsă într-o altă grenadă,
o grenadă ca o matrioska care a explodat
şi explozia ei nu a distrus nimic.

Explozia ei te-a adus pe tine.

poezie de Alexandra Negru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tablou

am înghiţit pastila roşie
pe străzi nici urmă de om/ m-am transformat în ceva care nu visează

pe planşetă desenasem în cameră o casă cu o mansardă încântătoare
o casă fără etaj / doar un coridor lung şi în capătul lui
o uşă

// mi-au spus că o singură dată în viaţă pot deschide această uşă//

cred că de fapt construisem un tunel pentru ei în care să-i pot vedea
mai bine mergând în şir iar eu să stau pe băncuţa din mansarda cu flori/ să desenez

la sfârşit toţi au deschis uşa şi au plecat
iar eu am rămas singură la capătul coridorului

era vară şi afară soarele lucea violent
era timpul sa deschid şi eu uşa
era timpul ca şi eu să visez/ să dorm / să visez

//
m-am lăsat jos pe dalele încălzite ale tunelului şi mi-am dat seama că nu voi putea deschide acestă uşă niciodată

m-am aşezat la masă înpoi la planşetă & am desenat înăuntru un oraş mai mic fără oameni/
acesta era adevărul / aveam nevoie de frică pentru a-mi împinge corpul în partea cealaltă unde ei mă aşteptau

să intru în lumea lor ciudată şi strălucitoare

//
am rămas aşa mult timp cu telefonul pe silent
până uşa s-a deschis singură / am vomitat pastila roşie şi eram din nou eu însămi la semafor într-un lan de maşini albastre care se unduiau pe un bulevard. şi totul părea
ca la început / atât de real.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Repere

Trăiesc imperceptibil doar printre puncte de reper
ce mi se dau încă; multe primite, neîntrebat de le prefer.
Nu am ştiut nimic -şi-i despre mine- şi niciodată nu voi şti
cum m-am născut, când am ieşit, intrat, venit şi nici când voi muri...

Nici cel puţin de cât de bun am fost nu ştiu... sau cât de rău;
n-am calitatea să mă judec singur, altul mi-e călău.
Nu ştiu, oricât m-am pregătit -şi cât m-am pregătit- de-am competenţă...
Până şi-n dragoste cutume mi s-au dat... Şi mi s-a luat din existenţă.

Mă uit pe cer 'ntr-o noapte, asta, într-o primăvară, după ploaie;
ce neînsemnat sunt, nici măcar un punct, nici cel puţin un licărit-văpaie...
Ce mult aş fi dat totul, m-aş fi dat pentru-a mă şti, pentr-o părere,
să ştiu mult peste timp, cândva, de voi fi parte din repere?...

Dar n-are rost să m-amăgesc, în fond sunt două emisfere
ce greu, ce greu le-am câştigat şi-s primele ce-mi pierd, cele mai efemere.
Noroc că singur mi-am fantomele de libertate, mă strecor citindu-mi ere
ce-am moştenit şi-aşa-mi mai prelungesc pulsaţii de pulsar, în lungile-mi artere..

... Mă-ntind un scurt popas, parcurs de suflet nevăzut ce-i la vedere,
încorsetat printre piroane, răstignit pe-o cruce sângerândă de repere...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (10 mai 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonya: Înţeleg... Spune-mi, ai mai luat parte la alte misiuni spaţiale?
Lucian: Nu, n-am mai participat la nici o altă misiune; asta este prima. Curios, nu?! N-am fost nici măcar într-o misiune de scurtă durată, pe vreo planetă din apropierea Terrei, fie chiar doar în recunoaştere. Ba mai mult, nici măcar pe Lună, satelitul natural al Terrei, la o bază lunară... Asta-i prima mea misiune spaţială. Până la aceasta, n-am fost nici măcar într-o scurtă călătorie spaţială de ocazie, sau de plăcere. Am fost doar un matematician al Institutului Astronomic, deşi, de fapt, nici asta n-am fost, pentru că eram ocupat cu construcţia navei "Pacifis" şi n-aveam timp de nimic altceva.
Sonya: Deci, ţi-a fost dat ca la prima misiune spaţială la care participi să fi tocmai tu piesa de bază, comandantul. Asta presupune că erai bine văzut prin Institut, cum pari a fi peste tot.
Lucian: Te rog... Aş vrea să nu discutăm despre asta.
Sonya: Ah, scuză-mă; te-am atins într-un punct slab. Dar orice ai zice, tot eşti comandantul acestei misiuni, fie că-ţi place, fie că nu, deşi în ultima vreme nu-ţi mai onorezi datoria, de conducător.
Lucian: Ţi-am spus şi-ţi repet: Nu vreau să vorbesc nici despre asta!
Sonya: Hmm, faci pe laşul, deşi nu eşti... Nu abordezi subiectele care nu-ţi convin, le ocoleşti cu bună ştiinţă, vorbeşti numai despre ceea ce-ţi place.

replici din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-am dat seama, prea târziu

Mult prea repede-am căzut
Când din flori ai apărut.
Pe spate eu am căzut,
Toată viaţa am zăcut.
Să mă ridic, n-am putut,
Şi m-am transformat în lut.
Poate tu, asta ai vrut,
Când din flori ai apărut.
De-atunci, mult timp a trecut.
Din cenuşă-am renăscut,
Pe tine iar te-am văzut,
Pe spate, n-am mai căzut.
Acum, noroc am avut
Că tu mi-ai dat un sărut.
Viaţa nu mi-am mai pierdut
Şi-am rămas pe acest lut,
Să trăiesc, nu ca-înainte,
Fiindcă m-am învăţat minte.
Atunci când răsari din flori,
Tu nu vrei să mă omori.
Tu vrei doar să mă iubeşti,
Fericire să-mi doreşti.
Viaţa vrei să ne unim
Şi-împreună să trăim.
M-ai convins, acuma ştiu.
Mi-am dat seama, pre târziu.

poezie de Dumitru Delcă (17 ianuarie 2013)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nici nu-ţi închipui ce plăcere mi-a făcut venirea dumitale, şi iată de ce: mai întâi m-am bucurat că sunt socotită ca făcând parte dintr-o colectivitate – din cercul «Vieţii româneşti». Dacă unul de la revistă ajunge în puterea nopţii în oraşul meu, vine de-a dreptul la mine ca la un camarad din aceeaşi confraternitate, din acelaşi grup de prieteni, din aceeaşi familie. Dar mi-a părut bine şi din altă pricină. Eu stau cu bagajele gata de fugă. Cum se vor apropia nemţii de Focşani, noi fugim. Şi după, cum dumneata ne-ai bătut în uşă, iar eu ţi-am deschis, tot aşa şi eu – cine ştie? – o să bat la o uşă străină şi cineva poate îmi va deschide şi mie...

Hortensia Papadat-Bengescu în Vizita scriitorului Mihail Sevastos la scriitoare (septembrie 1916)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Penitenţă

o vreme ne vom mulţumi fără glorie
ne vom înfrânge complexele
sentimentul nonsensului
vom fi eroii anonimi
incognito vom planta
hectare de bulbi până vom ajunge
la floarea virtuţii
îi vom distribui razele
fără să cerem ceva în schimb

vom intra în acest voluntariat
cu acea cămaşă de unică folosinţă
cândva urâta cămaşă de forţă
nu vom pretinde compătimire
despuiate trupurile noastre vor scrijeli
ingratitudinea rece a terrei

nu vom lăsa pe nimeni să ne identifice
vom da asigurări temeinice de confuzie
acoperindu-ne cu o frunză
semn al recunoaşterii Vinei

între timp
se vor scrie file victorioase
ale norocoşilor sorţii sau poate
ale bieţilor impostori asumându-şi inconştient
triumful chior asupra destinului orb

trecerea in absentia
ne va durea suficient cât să ispăşim
o pasăre îşi va împrăştia puii
împotriva sufletului ei
împotriva propriilor convingeri

... frumuseţea mea te va durea nevăzută... netrăită...
lumina mea pusă sub obroc sau poate
procurând altuia starea de graţie
numai prilejul ordinar pentru satisfacţia de sine

cel mai greu va fi atunci când vom înţelege
cum nici cel mai umil dintre cuvinte nu ni se va mai supune
îndurat în muţenie chinul va trece paroxistic în blestem

contextual vom deprinde coduri preistorice
disputându-ne peticul de posesiune gestuală
cu fiarele întunericului

ceva din afara noastră ne va-mpinge să continuăm...

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă din Iubire cu lămâie şi sare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

M-am ridicat

pe jumătate
de lângă un bărbat care locuieşte cu mine
cealată jumătate dormea adânc
în braţele lui
mi-am strâns părul
mirosea a trecut
ca florile ce se vestejesc şi rămân aiurea
suspendate între două vârste

am păşit
încet
în faţa oglinzii
să mă învăţ cu mine
jumătatea nelipită de pielea bărbatului
teribil de tânăr

am întins arătătorul
ca şi când aş fi dat acele ceasornicului înapoi
până la vărsta lui
cât să încapă şi această jumătate
ce umblă cu mâinile înfipte în părul trecut

apoi m-am liniştit
eram doar o parte din ceva ce se tot divizează
pe măsură ce paşii se îngroapă în covor
ca într-o chemare
absolut întâmplătoare
a timpului
sau poate a mâinilor lui
încercuite de o linişte asurzitoare

păream atât de naivă
în faţa oglinzii
eu
adică
jumătatea ridicată din mine însumi
eu
neînvăţată cu toate jumătăţile
ce se înjumătăţesc în fiecare zi
eu
care m-am abandonat în braţele bărbatului obişnuit
cu umbletul meu din fiecare viaţă

poezie de Any Drăgoianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Balada unuia ca tine

Nu sunt erou, dar nici vreaun vagabond,
Nu am iubit şi nici n-am fost iubit...
Mereu fost-am îndrăgostit,
Când prea roşcat, brunet, sau poate blond.

Nu am cules doar o singură floare,
Nu m-am oprit doar la frumos şi blând;
Ori mult am mers, ori mult prea stând,
Am cunoscut şi dulci şi-amare.

N-am fost vreun prototip care să-l placi,
Dorit, de nepătruns, fără s-aleg...
Tot de isteţ pe cât am fost de bleg,
Printre bogaţi şi printre săraci.

N-am fost văpaie, dar nici un invizibil
Şi am trecut prin vieţile a mulţi...
Lipsit fiind, le-am dat tot la avuţi
Văzut ca-nflăcărat, sau impasibil.

Nu sunt iubirea cuiva, cum n-am iubire...
Nu caut să mă vezi, sau să mă şterg.
Nu stau... dar poate nici nu merg,
La fel ca toţi şi unic prin trăire.

Mă poţi cunoaşte dacă te uiţi în tine.
Sunt genul cel iubit şi cel respins...
Pe cât de intangibil, cât cuprins,
Ascuns, sau la vedere, întru sine.

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu din Izvoarele vieţii (2009)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu ştiu dacă te iubesc, -Escu!

ştiu numai că te-am

confundat în mod constant
cu prinţul oferindu-mi cosmosul
per pedes apostolorum

că am închis ochii ca de gâză intrată
de fiecare dată când ceaţa primea somaţii
din dreptul femeii angoasate

am simulat paradisul
vecinătatea lui Dumnezeu
m-am arătat lumii chiar şi cu
Pasăre Măiastră

am tastat îmbrăcată frugal
aproape goală riscând oprobrii
privarea de demnitate
am ignorat viruşi potenţiale zăpezi...
să nu care cumva
în absenţă
fericirea s-o ia la goană

ţi-am pus o parte însemnată
din concepţiile mele afective
am împins cât colo
convingerile-ţi mult prea individuale
ca o alchimistă
doar ca o îndrăgostită
am făcut aliajul rezistent
la apocalipsă

în sfârşit

am intrat în condurii Cenuşăresei
şi-am compus tămăduitor
poem minuscul
pentru 2 degete retezate
şi picătura de sânge
prelinsă insidios
pe o tulpină de iarbă ingrată

am fost surdă şi oarbă
am dat cu pietre în realitate
clamându-mi demiurgitatea

acum că m-am trezit

lasă-mă
să-mi amintesc
până la capăt!

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă din Iubire cu lămâie şi sare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Anxietate postdeprimitivistă (!)

Mi-a fost frică de iubire
Până m-am obişnuit cu ea;
Mi-a fost frică de mine
Până m-am obişnuit;
Mi-a fost frică de moarte
Până s-a obişnuit cu mine...
De fapt, eu sunt obişnuit
Numai cu frica.
Iubirea, moartea şi cu mine,
Îmi sunt străin între străine!
Dacă există,
Îţi acordă o singură întâlnire,
După care nu s-a mai întors nimeni
Să spună cum e,
Dacă sunt.
Căci, dacă nu sunt,
Iubirea şi moartea sunt fără de mine
Cum este Moş Crăciun
Fără Naşterea lui Hristos:
Un om.
De nimic nu trebuie să-ţi fie mai frică
Decât de faptul că eşti om.
Nimic să nu te încurajeze mai mult
Decât că nu eşti, poate, Dumnezeu.

poezie de Marius Robu din Aproape alb (3 noiembrie 2012)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În ultimă instanţă

[file de jurnal afectiv]

nu aveam un cuvânt viu
sensurile se luaseră la harţă
trăgând într-o parte şi alta
până la implantarea nimicului

se apropia august
timpul ieşise din sine
salahor cu braţe zdrelite
savurând mirajul unei plaje
marele copil proiectându-şi naivităţile
într-un scenariu lăsat pe seama omului

arşiţa mi-a îmbrăcat lipsa de imaginaţie
într-o geografie aleatorie
un pescăruş accidental s-a atins de mine
preluându-mi o parte din vina personală

eram înaltă şi palidă
treceam ca o Femeie
dovadă dârele de lumină parfumată
felul graţios de a-şi întoarce capetele al narciselor

silueta mea se sustrăgea
tentativelor tale poetice
cochetând cu versuri prozaice

copacul se dovedise o invenţie unilaterală
cântec sugrumat implorase mila călăului
în faţa agoniei interminabile

nu crescusem o pasăre
nu schimbasem un scutec
floarea avea alt habitat

de aceea poate

oceanul ne lua şi ne scufunda în ere contradictorii:
o mână nu ştiuse vreodată s-o spele pe alta

în instanţă am dat fiecare răspunsuri diferite
n-a fost loc pentru procese de conştiinţă
într-o doară s-a lamentat urma de ploaie nimerită
pe apropierea fantomatică dintre-un-mine-şi-un tine

la ieşire purtam valsul lebedelor
incorigibil rămâneai marele amator de nimicuri

adversari sau intruşi
pur şi simplu cunoştinţe întâmplătoare
reciproc ne-am repudiat numele

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lia: Ar trebui să ştii ce-a fost, pentru că, în mare parte, tu eşti responsabil că s-a întâmplat astfel!
Lucian: Eu?!
Lia: Da, tu... Pur şi simplu, m-ai provocat, tot privindu-ne, atât de insistent... Eu nu aveam de gând să procedez astfel, mai ales că nu era deloc corect faţă de Sid, nici faţă de mine, poate că... nici faţă de tine.
Lucian: Sid Kelso... La naiba! L-ai sărutat... Nici acum nu-mi vine să cred că într-adevăr ai făcut-o! Lia, îţi dai seama că din cauza asta m-am dat la o parte din calea voastră? De asta m-am retras, în toată perioada asta...
Lia: Din calea noastră?! Cum adică, Luci? Ce tot spui?
Lucian: Păi, eram convins că astfel ai vrut să-mi arăţi că eşti împreună cu el, prietena sau iubita lui, iar eu aş fi în plus, deci, să-mi văd de treaba mea, să vă las în pace, ceea ce am şi făcut. M-am retras, v-am lăsat în pace... Şi tot din cauza asta ţi-am cerut săptămâna trecută să nu mă mai cauţi, să uiţi de mine; de fapt, în realitate, tot eu încercam să uit de existenţa ta, să mi te scot din minte, ceea ce nu reuşeam deloc, mi-era imposibil. Off, Lia... De asta zic, am interpretat totul greşit, dar aşa mi-ai dat tu de înţeles, prin acel gest din seara aceea.
Lia: Nu, Luci, în nici un caz! Nu trebuia să înţelegi aşa ceva...
Lucian: Dar ce altceva?! Pune-te în locul meu şi gândeşte! Ce altceva aş fi putut înţelege?! La naiba! N-ar fi trebuit să fiu acolo! Blonda avea dreptate. Ar fi trebuit să-i dau ascultare, când mi-a propus să plecăm de acolo, înainte de a se fi întâmplat, dar eu, căpos ca de obicei, nici n-am vrut să o aud. În plus, m-am dat în spectacol, ca un prost, în faţa localnicilor prezenţi acolo, doar ai văzut cum am reacţionat atunci, dar nu m-am putut controla pe moment...

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu-ţi aparţine soarta!

Minţită a fost iubirea mea pe când iubeam...
Cântau cocori şi corbi sub cerul moale;
M-am dăruit apoi spre siderale,
Din grija ce o resimţeam.

N-am fost să trec decât pe unde plânge vara,
Din griurile de pe paleta de culori
Răzbit-au ochi pătrunzători,
Pictaţi numai când vine seara.

Nu am ales pe cineva anume special...
Mi-a fost ales pentru-a-nvăţa iubirea.
Nici ochii şi nici mintea nu uită amintirea,
Nici spiritul, de-ar fi chiar glacial.

Când ţi-e permis pe el ca să iubeşti,
Nu poţi negocia, sau cere altul...
Nu poţi rezilia sau arde pactul,
Pe care vrei aici să-nlocuieşti.

Îţi este dat ca să iubeşti şi-atât.
Tu n-ai puterea să hotărăşti pe cine...
Nu poţi opri, sau ignora pe-acel ce vine,
Fie frumos, sau poate chiar urât.

Schema ta de viaţă nu e planul real.
Tu l-ai uitat când ai venit pe lume;
Zadarnic îţi pui soarta în albume,
Doar unul e autentic şi legal.

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu din Izvoarele vieţii (iunie 2009)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rick: Noaptea trecută ne-am spus multe lucruri. Tu ai spus că trebuie să gândesc pentru noi amândoi. Ei bine, m-am gândit mult. Am ajuns la o singură concluzie: te vei urca în acel avion cu Victor, unde ţi-e locul.
Ilsa: Dar, Richard, nu. Eu... eu...
Rick: Trebuie să mă asculţi! Ştii ce te aşteaptă dacă rămâi aici? Există nouă şanse din zece să ajungem amândoi într-un lagăr. Nu-i aşa, Louie?
Căpitanul Renault: Mă tem că maiorul Strasser ar insista pe varianta asta.
Ilsa: O spui numai ca să mă faci să plec, Rick.
Rick: Îţi spun asta pentru că e adevărat. Amândoi ştim, în adâncul sufletului, că locul tău e lângă Victor. Eşti parte din munca lui, din ceea ce-l face să funcţioneze. Dacă avionul decolează şi nu eşti înăuntru, cu el, vei regreta. Poate nu azi. Poate nu mâine, dar curând şi pentru tot restul vieţii tale.
Ilsa: Dar ce se va întâmpla cu noi doi?
Rick: Vom avea mereu povestea trăită în Paris. Nu am avut-o, noi... a fost pierdută până când ai venit în Casablanca. A renăscut noaptea trecută.
Ilsa: Când ţi-am spus că nu te voi părăsi niciodată.
Rick: Şi nici nu mă vei părăsi. Dar şi eu am ceva de făcut. Nu mă poţi urma acolo unde merg. Nu poţi fi parte din ceea ce trebuie să fac. Ilsa, nu mă pricep la chestiuni nobile, dar nu trebuie să fii mare deştept ca să vezi că trei oameni şi problemele lor nu au mare însemnătate în lumea asta nebună. Vei înţelege asta într-o bună zi. Dar acum... acum... Închin paharul în cinstea ta, puştoaico.

replici din filmul artistic Casablanca
Adăugat de Ionita Ioana
Comentează! | Votează! | Copiază!