Blues fără saţiu

stăteam pe o pânză de păianjen şi mi se dăduse o lectură militară
un text lung de toamnă contorsionată în juru-mi precum adulterul
muream şi în acelaşi timp măturam praful galactic
din modesta căsuţă de ţară
a străbunilor
zbierând după mine
de ce n-am mai venit
precum abd-ru-shin pe i-phon-urile arabilor
meditând despre bacterii & endoscopii
pe scara spiralată a bibliotecii ferdinand din iaşi
ps
regele n-a citit vreo carte aici pe scara spiralată
priveam cum iordaniene nebotezate în iordan
au desşurubat dopul de la apa plată
cu o felie de lămâie
şi ce altceva ai mai făcut în casa
din roman
efectuându-ţi stricta inspecţie a zilei
în care ai fost mai bun
decât pânza de păianjen a toamnei
de pe saturn
n-am răspuns la e-mail-uri
n-am ştiut ce este sentimentul de milă
insultat vrănd să-ţi afli limitele sângerii
picurând pe trupul de adolescent al lui puşkin
tradus în poem de mine
pe data de 18 noiembrie 1990
din rusă în franceză
puşkin avea părul lunguţ şaten
şi se confrunta cu imperiul morţii
nu se considera un intelectual
adevărat demon pentru zburdalnicie şi mofturi
apoi
mâna îngerului m-a lovit şi mai tare
peste faţă
ca şi cum s-ar fi spart o fereastră
înspre poemul total
cu o singură temă şi un singur motiv
rătăcind prin labirint
amintindu-mi acea zi de sfârşit de mai
când nespuşi de fericiţi pe deasupra lumii
ne-am dat mâna într-o pădure fără repere
printre morţii de la mila 23
şi m. h. grav bolnav
& încurajându-ne lucid să nu ne pierdem cu firea
caietul dictando din care transcriu dansul tău
douăsprezece mii de cântece pe douăsprezece mii de luntrii
cum trebuie să fi fost transmigrarea sufletelor dinspre nordul japoniei
acum douăsprezece mii de ani procesul s-a judecat la copenhaga
filmat cu drone infraroşii mă imaginam pe roşii ţigle amerindiene
estimp străbunii şi-au câştigat locul de veci
o roabă de moloz a decis casa albă
cât să mai dansăm acest blues fără saţiu

poezie de Cătălin Al Doamnei
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Suntem aici de mii de ani

Suntem aici de mii de ani,
O ţară mică, râvnită de duşmani.
Statornici noi am fost de când ne ştim,
Pe-acest pământ, atât de sacru şi divin.

Noi n-am bătut la poarta nimănui,
Noi ne-am văzut de casă şi copii.
De casă şi copii ne-am ocupat,
Am fost poporul cel mai condamnat.

Istoria ne-arată cât de buni am fost,
Noi am muncit şi ne-am făcut un rost.
N-am fost o ţară mare, migratoare
Am fost o ţară mică... De sine stătătoare.

poezie de Constantin Chelaru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Maculburgul prefera să pună mâna pe o ţară sănătoasă din punct de vedere economic şi întru aceasta i se lăsă mai întâi lui Bostan grija de a diminua oareşicât efectele tuturor acelor evenimente care, în patru ani, provocaseră moartea a şase milioane de jormani. Ar fi fost un joc de copil pentru Maculburg să răstoarne fragilul guvern Bostan, mai ales că mii de agenţi ai Bedeker-ului mişunau acum în Jorjan, unde se aranjaseră în slujbe convenabile. Fiecare zbatere a guvernului nu făcea decât să-l înfunde şi mai mult în acea pânză de păianjen vâscoasă şi inextricabilă pe care i-o ţesea Maculburgul.

Ioan Petru Culianu în Păcatul împotriva Spiritului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt douăzeci şi cinci de ani de când nu mai slujesc la altar şi nici nu voi mai sluji, nu fiindcă mi s-ar fi interzis, cum eminenţa dumneavoastră se poate informa, ci din propria hotărâre, din cauza unei suferinţe care, de când m-am născut, îmi îngreunează respiraţia. De îndată ce am fost făcut preot, am oficiat timp de un an sau ceva mai mult; apoi am încetat din pricină că această suferinţă m-a silit în trei rânduri să părăsesc altarul fără să fi terminat slujba. Aceasta este cauza pentru care nu slujesc la altar. Am fost în trei sezoane de carnaval la Roma, pentru operă, după cum ştie excelenţa voastră, şi nu am slujit niciodată; am cântat în teatru cu vioara şi se ştie că însăşi Sfinţia Sa a voit să mă asculte şi cât de mult mi-a mulţumit. Am fost chemat la Viena şi nici acolo n-am slujit vreodată. La Mantova am fost de trei ori în serviciul prinţului de Darmstadt şi de asemenea n-am oficiat.

Antonio Vivaldi în scrisoare adresată marchizului Guido Bentivoglio
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

În visul dinspre miazănoapte

Chiar nu avem altceva mai bun de făcut decât să ne stingem încet?
Mă întrebam privind în oglindă
şi, cercetându-mi cu atenţie conturul, te vedeam pe tine,
şi mă vedeam pe mine.
Ne deschideam ca o fereastră înspre toţi şi toate
şi ne vedeam pe amândoi trosnind –
ascunşi în fiecare colţ al nostru -
din toate încheieturile lumii.
Şi mă vedeai pe mine,
şi te vedeai pe tine,
şi mă vedeam pe mine,
şi te vedeam pe tine.
Şi stăteam cu ochii înfipţi în oglindă şi nu ne mai vedeam.
Încercam să scriu cu oasele noastre pe care le treceam
prin ochiul lumii
toate cele câte n-au fost scrise,
când te vedeam pe tine,
când mă vedeam pe mine.
Şi noaptea, şi ziua, şi clipa, şi viaţa,
şi toate cele câte-au fost visate,
ca într-o paranteză le-am închis şi le-am ascuns de tine,
când pe treptele luminii coborai şi zâmbeai,
când mă priveam pe mine şi te vedeam pe tine,
în visul dinspre miazănoapte.

poezie de Ionuţ Popa
Adăugat de Ionuţ Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!

De dragoste de vară de demult poem de dincolo de sistemul solar sau despre felul în care poezia străbate cosmosul

astă-vară el avea atât de multă nevoie de mine încât pentru el
numai pentru el am început să scriu istoria lumii
prietenii mei de demult au venit la mine
s-au aşezat în juru-mi şi am început să le citesc poezii
polina se bătea cu geraldine
se trăgeau de părul verde şi o poezie romantică
se-ntorcea în lesbos
eu nu eram de acord cu ele
şi le-am măsurat cosiţele
până când ele şi toate fetele de care mă îndrăgostisem
cândva mărşăluiau prin viaţa-mi cu pas vioi
un om este egal cu un om
un poem este egal cu un poem
dar un om şi un poem nu este egal cu un om şi cu un poem
se ia o carte de pe primul rând din biblioteca maharadjahului
şi se observă felul în care lumina plăpândă a poeziei devine farul din Alexandria
după aceea după ai văzut de foarte departe lumina care ţi s-a oprit în gene şi nu mai poate înainta decât exact aşa cum spune un mare campion escaladând un muşuroi de furnici
stabilind felul în care furnicile îşi fac provizii pentru suflet
te odihneşti puţin
îţi tragi sufletul la perfectul simplu
pentru a nu fi uitată vechimea descălecării de pe cal a legiunii a cincea
EBRAICA
dar dacă nu au venit să ne păzească pe cai
dacă au venitără pe jos şi dacă nu au venit să ne păzească deloc
ci au venit mai curând să ne fure
istoricii au anumite documente ştim asta noi ştim asta
şi uneori la lumina stelelor din adolescenţă scoatem la iveală rezervele
de stilou
de parfum
de femeie
de cioburi
de inscripţii
de bello-dacico
ştim unde se află noi ştim unde se află
ni le-a arătat un imperiu când era o zi de retragere
într-o noapte de o mie de ani
eram cu şeherezada
nu-mi cereţi amănunte
eu aveam treabă cu felul în care ea îi compunea povestiri lui borges
marele sultan al literaturii care voia s-o decapiteze
de aceea eu viteaz pînă la călcîiul lui achile
m-am pus la pândă să-i fur capul şeherezadei pentru a nu-l lăsa patagonezilor
care nu se pricep decât la vite cum să le taie capul
un poem de borges este un poem de borges
o povestire a şeherezadei îţi dă dreptul să respiri
să inspiri futurist ca madonna ori ca la maglavit
eu nu ştiu de fapt cum se respiră la maglavit
cred că mai curând îţi ţii respiraţia
te faci una cu pământul
DUMNEZEU INTRĂ ÎN TINE
PE LOCUL RĂMAS GOL ÎNTRE TINE ŞI LUME
SE CLĂDEŞTE O BISERICĂ
o mănastire de pomenire cum n-a mai fost altă
era o noapte de vară şi mi se ceruse să rescriu istoria lumii
prietenii mei se aşezară-n cerc
eu i-am aşezat în sferă
apoi în cer
ei m-au izbit de pământ cu o critică literară
eu m-am şers pe mâini cu prosopul pe care mi l-a aruncat shakespeare
îndrăgostit de regină aşa cum scrie în volumul 33 de mii din shakespearologie
aşa spun şi eu
prosopul acela e divin
e al unui mare boxer
am observat că în pauze mohammed ali îl utiliza
pentru satisfacţia publicului în delir
ceea ce m-a marcat pe mine a fost antrenamentul lui dintr-o pădure de sequoia
a tăiat copaci şi a câştigat atât de multe titluri mondiale
mărturisesc că am fost un pic invidios n-am fost niciodată în ring
să mă bat cu el şi să-i fur toporul cu care a defrişat o pădure de seqouia
ce-aş fi făcut cu atâta verdeaţă aş fi scris o ce-aş mai fi scris viitorul
sunt inventatorul poemelor gen sequoia
homer nu s-a plimbat niciodată printr-o astfel de pădure lunatecă
nu era orb
noi suntem chiorii lui
îl citim şi nu-l vedem bine
ne trebuie un telescop cel mai perfect telescop
cu mult peste puterea sistemului solar
numai aşa am putea înţelege cu adevărat cum se văd
de dincolo de sistemul solar
profeţii
nu-i mai enumăr
vocea lor metalică străbate undele gamma
şi sparge dronele amplasate pe direcţia atomică a sufletului
mi-e foarte dor de ceva
de un singur lucru poate insuficient definit
o definiţie a luminii în poezie încă nu există
lumina emanată de vocale şi de consoane dintr-un poem transmodernist
n-a ajuns la noi
consoana s consoana z şi alte consoane specifice planetei ori sateliţilor de pe saturn şi de pe jupiter adevărata muzică a sferelor descrisă de pitagora în singura carte scrisă de el după întoaercerea din egipt de printre caldei cartea se găseşte în anticariatul de pe lăpuşneanu
nu vă fie frică nu vă decapitează doar încetineşte moartea tehuie
apoi mai îmi este dor de ceva foarte bine definit
o vorbire dintre umberto eco şi borges până înspre ora cinci dimineaţa
despre starea infinită a naraţiunii de fum
şeherezada mă iubeşte
m-a luat de mână
mi-a pus palma în palma ei dumnezeie
mi-a dus mâna înspre chip
chip de carne de lut oase vibrând de dorinţă
m-a rugat să nu-i tai capul s-o mai iert
nu sunt eu sultanul ei
ci doar efemerul năprasnicul ei vis despre mine
şi eu o iubesc
pentru ea numai pentru ea am citit toate bibliotecile lumii
atât

poezie de Cătălin Al Doamnei
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poemul nostru

nu ştiu unde a început
despărţirea noastră
ce vierme de mătase a ţesut
firul ei subţire
hrănindu-se din iubirea ta
şi din frica mea
că te-aş putea iubi.

aproape că s-a făcut iarăşi toamnă
şi uite cum firul ăsta răsucit de mii şi mii de ori
alcătuit din bucuriile şi suferinţele noastre
din tăcerile şi din cuvintele noastre
din exuberanţa şi din neputinţa noastră
din grija ta pentru mine şi din nepăsarea ta
din teama mea şi din indiferenţa mea
e tot ce ne mai leagă.
nu mai e timp acum
atât cât a fost l-am risipit amândoi
am hrănit cu el vieţile altor oameni
care am fi putut fi noi înşine
dacă eu m-aş fi aplecat să-ţi leg şireturile
atunci când aveai genunchiul zdrelit,
dacă te-aş fi luat în braţe atunci când mi-ai spus
vino,
dacă ţi-aş fi răspuns
bine,
atunci când mi-ai şoptit
rămâi.
acum despărţirea e tot ce ne-a mai rămas
singurul lucru care ne ţine împreună
hrănindu-se din apropierea noastră
numai pentru a o distruge
ca o vietate digerându-şi propriul trup
ca să rămână în viaţă.

nu mai e timp acum
decât să ne îmbrăcăm disperarea şi teama
şi tristeţea şi neputinţa
şi să le purtăm zâmbindu-ne
în vreme ce apele vieţilor noastre
se despart
după ce au curs atâta timp prin aceeaşi albie
îngânându-se încă,
jucându-se o ultimă oară
unele cu altele
ca nişte versuri sălbăticite
care nu mai rimează
dar care sînt încă legate
într-un poem.

nu ştiu unde a început
despărţirea noastră
ce vierme de mătase a ţesut
firul ei subţire
hrănindu-se din iubirea ta
şi din frica mea
că te-aş putea iubi.

poezie de Paul Gabriel Sandu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rugăciune după Anul Nou

O, Doamne! Cât sunt azi de exaltat,
Chiar fără ajutorul Tău deplin
Am început, precum ai remarcat,
Un an fără să fac niciun păcat
Cu fapta sau cu gândul cel puţin
Şi pân-acum perfect m-am descurcat ;

N-am fost invidios, nu am bârfit,
Nici arţăgos cu cei din jurul meu,
La bunul alteia nu am râvnit,
Iar cu al meu n-am fost deloc zgârcit,
Nu m-am fălit şi ce mi-a fost mai greu,
Prin vis măcar o dat' nu am minţit,

Însă acum, Te rog anticipat,
Căci anu-i lung şi nu ştiu când năpasta
Mă va lovi cât sunt eu de curat,
Ajută-mă să nu cad în păcat
Şi mai ales, să-ncepi din clipa asta
Când mă voi da, în fine, jos din pat.

Amin.

poezie de Valeriu Cercel
Adăugat de Valeriu Cercel
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vine noiembrie, iubito

Îmi bate noiembrie în geam,
Eu-i spun să mai întârzie un pic,
O iubire din octombrie mai am
Şi n-am s-o las pentru nimic.

Mai am de scris vreo trei cuvinte
Şi-un milion de alte ce-or mai fi,
Suspend şi vis şi mii de jurăminte,
Prin poezie vreau s-o pot iubi.

Noiembrie poate să nu mai vie,
În braţele ei simt cum mă topesc,
Femeie dragă, iubirea mea târzie,
Octombrie, eu vreau să-ţi dăruiesc.

poezie de Mihail Coandă (19 octombrie 2016)
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

N-am ieşit din rând

Să nu ies din rând,
să nu merg în faţă,
La rău să nu mă plâng,
Dumnezeu aşa mă-învaţă.
Cât am fost în viaţă, n-am ieşit din rând.
Nici n-am mers în faţă, am ţinut de rând.
Am rămas acolo, unde-i locul meu.
N-am fost un Apollo, nici n-am fost un zeu.
Am măsurat timpul, doar cu pasul meu.
N-am văzut Olimpul, cred în Dumnezeu.
De la El am primit viaţă, Lui m-am închinat,
El mi-a dat povaţă, El m-a luminat.
Cât am fost în viaţă, El m-a ocrotit,
Iar când s-a rupt aţă, tot El m-a primit.
De-abia atunci,
Cu credinţă-n suflet, am ieşit din rând,
să stau şi să cuget, cine-am fost şi cine sunt.

poezie de Dumitru Delcă (mai 2021)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Singur [Alone]

De mic copil, eu n-am putut
Să fiu ca alţii – n-am văzut
La fel ca toţi – n-am luat cu mine
Din primăveri, zile senine –
Tristeţi din sursă nu am scos,
Iar inima, fără folos,
Am vrut s-o înveselesc puţin –
Însă iubind, am fost meschin –
Şi-apoi, din fragedă pruncie
Am fost atras la nebunie
De lucruri rele, bune, mii,
De tainele ce-s încă vii –
De râuri repezi, de izvor –
De-al muntelui roşcat decor –
De soarele ce-mi dă tărie
În toamna blândă şi-aurie,
De fulgere în cer pierdute
Ce peste mine zboară iute –
De tunete şi de furtună,
De norul gri, când vremea-i bună
(Care când cerul strălucea,
Un demon rău mi se părea).

poezie celebră de Edgar Allan Poe, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Masa Tăcerii

Brâncuşiană

Apostolii lumii şi-au luat rând pe rând
Cuminecătura şi-au dispărut –
În urmă rămase doar masa tăcerii
Întorcând din somn neştiut
Douăsprezece scaune
Ca douăsprezece pocale
Pline de slavă şi lut.

Lumea a trecut iară şi iară
Vorbele au zburat în şir de cocoare
Liniştea a lăsat grea casa de piatră
Sub catapeteasma de stele fuioare
Torcând cernită piatra tăcerii
Din tot ce-a rămas nespus, neînceput
În albe, adormite pahare.

Şi cei ce au trecut şi cei urmează să vină
Se aşază-mpreună în chip nevăzut
La masă să schimbe vreo două tăceri
Şi să ciocnească neabătut
Pentru cei ce au fost, pentru cei ce vor fi
Şi pentru cei ce pe cale mai sunt
Prin grele clepsidre timpul iar s-a cernut-

Tăcerea ne prinse pe toţi în ciubere goale.

poezie de Ella Poenaru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prin credinţă

Cum să fac, Te-ntreb, să nu mai plâng
Să Te văd, o, Doamne, lângă mine
Frunzele s-au scuturat în crâng
Şi-au plecat apoi să Ţi se-nchine.
Am rămas cu arborii golaşi
Fără frunze, fără de veştminte,
Am rămas cu urmele de paşi
Înşirate spre luare-aminte

Le-am citit cu sufletul flămând
Bâjbâiam cu mâinile pe ele,
Mi-au deschis în inima şi-n gând
O potecă dincolo de stele.

Dincolo de stele am ajuns,
Dincolo de-a cerului zidire,
Duhul de lumină m-a pătruns
Şi mi-a dat un duh de nemurire.

Îngerii zburau în jurul meu
Se-nchinau şi Te slăveau întruna
Şi erai acolo, Dumnezeu,
Te-am văzut când mi-ai întins cununa.

Adiere molcomă de vânt,
Fără chip şi totuşi o fiinţă,
Îmi lăsasem trupul pe pământ
Şi primisem altul prin credinţă.

Abur fără formă, însa viu,
Întrupat cum n-a mai fost vreodată,
Şi-am ştiut, o, Doamne, ca Te ştiu,
C-am mai stat în casa Ta odată.

După chipul şi din duhul Tău
Mi-ai făcut şi mi-ai crescut fiinţa,
Mi-ai zidit un univers din hău
Şi i-ai pus ca pecete CREDINŢA.

Amin!

poezie de Adriana Cristea
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu

Fibrele foarte mici ale sufletului s-au rupt într-o după-amiază,
când nu am mai vorbit.
Dar el a lucrat în ascuns, zile şi nopţi,
până când a unit capătul din dreapta cu cel din stânga lui,
cum unesc copiii beţele de chibrit.

Apoi a venit altul şi a dat cu piciorul
(vrând poate să ţi se vâre în suflet întâi cu picioarele)
şi microfibrele din dreapta s-au tras înspre cele din stânga
(dacă sufletul are într-adevăr o dreaptă şi o stângă a sa)
şi a devenit mai tare ca pânza de păianjen
pe care, în sfârşit, se puteau legăna elefanţii.

Apoi altul şi altul şi tot aşa...
până când sufletul a căpătat muşchi tari ca piatra.
Au venit inginerii şi au zis, ciocănind în el:
"Ia uite ce inimă de piatră, din ea putem face un pod
un pod de piatră care nu se va mai dărâma în veci,
şi aşa s-au născut ai noştri copii.

Dar jos de tot, mai jos decât josul
(înlăuntrul fiecărei fibre adică, asta dacă sufletul are un jos şi un sus al lui)
eram eu care urmăream un fluture zilnic până la râu
ca să învăţ să te ating
fără să te întrerup
când îţi priveşti fiul sărind dintr-un picior în altul
aruncând înainte pietricica din capul unghiului
pe care ţi-am făcut-o cadou prima dată, când te răstigneam
şi amândoi ne priveam în tăcere.

poezie de Dorin Cozan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Karmă...

Tu ai venit când n-am visat,
Tu ai venit atuncea când
Să zbor din nou n-am mai sperat
Nici în cel mai romantic gând...

Tu ai venit cu gând curat,
Plin de-amintiri şi de dureri,
Căutând, cu sufletul, un sfat,
Să scapi de drama ta de ieri...

Eu te-am primit cu gând deschis,
Cu compasiune şi respect...
Ţi-am zis tot ce-am ştiut de zis,
Dorind "nedreptul" să-l îndrept...

Nici eu, nici tu, n-am vrut mai mult
Decât, cumva, să încercăm,
Ca într-al vieţii trist tumult
O oază liniştii s-aflăm...

Dar ce s-a întâmplat apoi,
N-am controlat, nici tu, nici eu...
A fost un vis peste-amândoi,
Din cerul tău, din cerul meu...

De fapt, o continuare-n vis
A unui ancestral trecut,
C-aşa, probabil, ne-a fost scris:
Să-l reluăm de la-nceput...

Căci, altfel, cum să explicăm
Că ne-ntâlnim în orice gând
Şi-n orice chip ne completăm,
Aşa deplin, aşa curând...

Da, cred că nu ai spus greşit,
Că "ne-am ştiut" fără să ştim...
Că-n altă viaţă ne-am iubit,
Chiar dacă nu ne amintim...

Că ne-am mai întâlnit, precis,
În alte vremi, cândva, cumva,
Şi-am fost eroii unui vis,
Care s-a rupt de undeva...

Dar karma e un verdict greu
Când vrea să dreagă-un vis stricat...
Şi-l reluăm, prin timp, mereu,
Din punctu'n care s-a sfăr'mat...

Vom fi sortiţi să ne iubim
Şi-n alte vieţi, neîncetat,
Până-mplinim acel sublim
Al karmei care ne-a legat...

poezie de Mariana Cruceru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

N-am nicidecum intenţia de a expune aici doctrina din Tratatul despre revoluţiile (sau mai degrabă "transmigrările") sufletelor, fiindcă, la drept vorbind, nu cred că am priceput-o prea bine nici eu. Cel mult, e vorba, în ultimă instanţă, despre copularea Celui Drept, care scoate un suflet din mijlocul "cochiliilor" (sau "cojilor": qelipoth) ca să-l aducă pe lume; la moartea omului, acest suflet e mântuit. Dar va trebui aşteptat mult până la sfârşitul lumii, care va avea loc atunci când toate sufletele poporului ales vor fi mântuite, fiindcă, în principiu, numărul total de suflete este cuprins între aceste două cifre fabuloase care sunt şase sute de mii la puterea şase sute treisprezece şi şase sute de mii la puterea şase sute de mii.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Străinul

într-o noapte
un străin ne-a bătut la poartă
eram copil
era toamnă abia împlinisem patru ani
ai mei i-au dat să mănânce ceva
pâine cu brânză şi ceapă
apoi l-au culcat cu mine în pat
în camera mea
o cameră mică cu tavanul jos
fără lampă
doar o candelă aprinsă mereu
privită de afară ţi se părea că
fereastra era în flăcări
umbre alungite bântuiau dudul
din faţa casei lângă fântână
câinele a început să urle
sfâşietor la lună
şi toată noaptea nu am putut să dorm
i-am privit somnul
cum zgâlţâia patul şi casa
şi întunericul nopţii
mă înfricoşa
când s-a făcut dimineaţă
străinul i-a luat lui tata căruţa
şi caii şi pe mine sub braţ
de atunci nu mai ştiu nimic
despre ai mei
nici despre mine
ochii mi-au ars în plâns
până am orbit
anii s-au scurs precum clipele
până m-am stins
abia atunci a venit un înger
m-a luat de mână şi m-a dus
înapoi acasă la părinţii mei
era linişte şi fain
ca şi cum aş fi ajuns în rai

mult mai târziu am aflat
că mi-a fost dat străinul
şi că rostul lui a fost
să scrie pe sufletul meu nimicuri
cu litere reci cum a scris şi Nichita

poezie de Petre Ioan Creţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lia: Luci, nu trebuie să te simţi jignit! De fapt, ai dreptate! Am exagerat. Îmi pare rău, nu ştiu ce m-a apucat. Uneori spun chestii pe care n-ar trebui să le rostesc.
Lucian: Îţi pare rău?! Zău că nu ştiu ce să mai cred.
Lia: Totuşi, Luci, despre tine n-am de spus decât două cuvinte, care te definesc şi te caracterizează, ca persoană: Don Juan! Asta spune totul, nu?!
Lucian: Asta?! Cum?! Grozav! Încă... Tot asta-i impresia ta despre mine? Atât ai înţeles? Doar atât sunt eu? Don Juan? Asta reprezint? Şi nimic altceva? Nu ţi-am dovedit nimic în toţi aceşti ani? Absolut nimic?
Lia: Nu ştiu ce-ai vrea să-mi dovedeşti, dar din comportamentul tău actual, doar asta reiese acum, nu altceva!
Lucian: Acum?! Comportamentul actual? Deci, în continuare am un comportament necorespunzător, după părerea ta, mai ales faţă de domnişoare. Ştiu, n-am uitat; sunt indisciplinat. Şi restul anilor nu contează?! Îi consideri cumva inexistenţi?
Lia: Nu înţeleg, la ce te referi!?
Lucian: Păi, am fost mereu doar un Don Juan şi-n toţi aceşti ani, cât am călătorit cu "Pacifis"?! Şase, cel puţin?!
Lia: Nu. N-ai fi avut cum!
Lucian: N-aş fi avut?! Pe naiba, n-aş fi avut cum! Aş... Nu contează; mă enervez degeaba. Mă întreb, ce-ai scris oare despre mine în raportul tău; probabil e un dezastru total! Dacă domnii din Comisia Disciplinară nu m-au sancţionat deloc înainte de plecarea în misiune, când ai depus acea reclamaţie, foarte probabil că mă vor sancţiona sever la întoarcere, după ce le vei prezenta acel raport al tău.
Lia: Aşa crezi?
Lucian: Uff... Repet: Nu contează! N-am nimic de pierdut!
Lia: Oare?!
Lucian: Ce vrei să spui?
Lia: Îţi dai seama, sper, că n-am de gând să-ţi dezvălui.

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Repere

Trăiesc imperceptibil doar printre puncte de reper
ce mi se dau încă; multe primite, neîntrebat de le prefer.
Nu am ştiut nimic -şi-i despre mine- şi niciodată nu voi şti
cum m-am născut, când am ieşit, intrat, venit şi nici când voi muri...

Nici cel puţin de cât de bun am fost nu ştiu... sau cât de rău;
n-am calitatea să mă judec singur, altul mi-e călău.
Nu ştiu, oricât m-am pregătit -şi cât m-am pregătit- de-am competenţă...
Până şi-n dragoste cutume mi s-au dat... Şi mi s-a luat din existenţă.

Mă uit pe cer 'ntr-o noapte, asta, într-o primăvară, după ploaie;
ce neînsemnat sunt, nici măcar un punct, nici cel puţin un licărit-văpaie...
Ce mult aş fi dat totul, m-aş fi dat pentru-a mă şti, pentr-o părere,
să ştiu mult peste timp, cândva, de voi fi parte din repere?...

Dar n-are rost să m-amăgesc, în fond sunt două emisfere
ce greu, ce greu le-am câştigat şi-s primele ce-mi pierd, cele mai efemere.
Noroc că singur mi-am fantomele de libertate, mă strecor citindu-mi ere
ce-am moştenit şi-aşa-mi mai prelungesc pulsaţii de pulsar, în lungile-mi artere..

... Mă-ntind un scurt popas, parcurs de suflet nevăzut ce-i la vedere,
încorsetat printre piroane, răstignit pe-o cruce sângerândă de repere...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (10 mai 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nistor: Te-ai... Îmbătat?! Cine?! Tu, şefu'?!
Lucian: Da, Nis, eu... M-am îmbătat rău de tot, nu glumă, cum nu poate fi exprimat în cuvinte, sigur cum anume, nu vă pot spune, pentru că habar n-am, nu-mi amintesc deloc, nimic... Dar e clar că aşa s-a întâmplat. Şi de ce vă uitaţi toţi aşa, la mine? Ce-i, nu vă vine să credeţi? Vi se pare imposibil? Din nefericire, e adevărat! Foarte adevărat. Vă amintiţi că v-am promis o perioadă de vacanţă de o lună de zile. Păi, după doar două zile de la plecarea voastră de aici, din navă şi până mai alaltăieri, n-am făcut nimic altceva, decât să stau închis în rezerva mea şi să beau într-una tot ce mi-a picat în mână, fără a ţine cont ce anume era în sticle, atâta timp cât nu era apă, lapte, suc sau ceai. N-am mâncat, n-am făcut nimic altceva; am băut într-una, până n-am mai ştiut de mine, iar roboţii nu m-au putut opri, pentru că înainte de a intra în rezerva mea, am blocat sistemul de închidere al uşii, cu o parolă codificată, cu recunoaştere sonoră... De ce mă priviţi aşa?! Ştiu, vi se pare imposibil ca eu să fi făcut aşa ceva. Acum şi mie mi se pare imposibil, dar adevărul e că am făcut-o! Cu vârf şi îndesat! Vă întrebaţi de ce?! Vreţi să ştiţi şi motivul pentru care m-am îmbătat în asemenea hal?! Mda, n-are rost să vă întreb, e clar că vreţi să aflaţi...
Lia: Luci... Nu spune nimic!

replici din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În loc de prefaţă

N-am fost nici ieri,
Nu sunt nici azi,
Şi nu voi fi,
Cu-atât mai mult, nici mâine, după moarte,
Nimic din ce vor crede poate
Cei câţiva cititori de carte -
Naivii care-mi vor citi
Volumele numai pe jumătate...
Volumele-mi de versuri, cumpărate
Împrumutate,
Sau furate!...

N-am fost aşa precum se spune
Şi nu sunt nici aşa cum sunt -
Nu sunt nici foc,
Nici ploaie
Şi nici vânt!...
Nu sunt nimic din ce-aş putea fi pe pământ...
Nu sunt decât un strop de vorbe bune,
Ce-aştept un cititor cinstit să mă răzbune
Şi să m-arate lumii cine sunt!...

N-am vrut să fiu volumul ideal
Cu sute de ediţii repetate -
Volumul voluptăţilor mărunte,
Cu titlul gras,
Multiplu
Şi greoi -
Un titlu cât o listă de bucate,
Iar filele cu text aproape goale,
Ca dictatorii, fără osanale,
Ca boul Apis, fără pată-n frunte,
Ca Grigorescu, fără "car cu boi",
Sau ca Mihai Viteazul, fără cal!...

Sunt un volum ce n-are titlu încă,
Deşi există-n mine tipărit -
Volum unic, ce trebuie citit
Rând după rând
Şi tot aşa, la fel,
De la-nceput şi până la sfârşit -
Până se va-nţelege ce daltă de oţel
Va trebui să-mi sape titlu-n stâncă
Atunci când titlul meu va fi găsit!...

poezie celebră de Ion Minulescu din Nu sunt ce par a fi (1936)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!