Părinţilor le este dat să rămână în miezul triumfului chiar dacă nu se mai pot ridica din pământuri: în faţa suferinţei sunt numai fiinţă până la nefiinţă. În realitate, ei sunt entuziasmul soarelui care se ridică şi tot de atâtea ori coboară printr-un joc ciudat al luminii pentru a favoriza altă viaţă.

Camelia Opriţa în Părinţilor noştri, între esenţial şi etern (11 mai 2019)
Adăugat de Camelia Opriţa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Părinţilor noştri – între esenţial şi etern

(poem în proză)

Printr-un joc ciudat al luminii, soarele cucereşte cerul,
simbolizând avântul implacabil al vieţii
care rezultă după marile purificări ale flăcărilor din interiorul lui.
Dar adevărata purificare există în arderile de clipe
ale părinţilor noştri care mor puţin câte puţin
în flăcările din interiorul lor. Unii mor atât de tulburaţi în ei,
obsedaţi de ideea că n-au făcut suficient pentru copii,
murind într-o inconştienţă dulce.
Au învăţat că dintr-o mare suferinţă se ridică
iubirea fără margini pentru vlăstarele lor,
dragoste care îi devorează până la moarte.
Le-a fost dat să se nască pentru a răsări din ei altă viaţă,
deşi sufletele lor sunt adevăratele flăcări ale unui soare invizibil.
Când îi apasă pământul, copiii descoperă neliniştea metafizică
şi un timp se lasă dominaţi
de aceeaşi adâncire între esenţial şi etern.

Iată-mă la căpătâiul unei lumânări ca o singurătate cosmică,
fără a vedea adevărata intensitate a flăcării care uneori
îmi dă senzaţia părăsirii acestei lumi,
şi asta că nu te poţi vedea a fi puternic printre lacrimi;
vezi doar a fi nimic fără părinţi – o deznădejde absolută
care vine din nevăzut ca un vârtej de foc să-ţi ardă lacrimile.

Părinţilor le este dat să rămână în miezul triumfului
chiar dacă nu se mai pot ridica din pământuri:
în faţa suferinţei sunt numai fiinţă până la nefiinţă.
În realitate, ei sunt entuziasmul soarelui
care se ridică şi tot de atâtea ori coboară printr-un joc ciudat
al luminii pentru a favoriza altă viaţă.

Şi tata şi mama, oare nu ard ei în mine
când sunt nimicită de umbre şi lumini străine?
I-am descoperit ca pe o integrare în viaţa mea;
experienţa sacrificiului este o succesiune a momentelor lor
care se stransformă într-o pură trăire condiţionată de binele meu.

Aş vrea să rămân în tinereţea părinţilor
fiindcă aş fugi din mizeria asta în umanitate
şi m-aş opri în luciditatea lor infantilă pentru a regăsi
acurateţea acestei lumi galopante spre apocalips.
Uneori îl simt pe tata cum a învins întunericul
şi urcă într-o exaltare de agonie şi încântare
dincolo de orice rezistenţă cosmică,
spunându-mi într-un limbaj stelar că golul întunecos
de dinaintea lui este cel din urmă pământ al sufletului

Camelia Opriţa

poezie de Camelia Opriţa din Cuvântul deschide gândul omului - Editura Sfântul Ierarh Nicolae - 2019 (11 mai 2019)
Adăugat de Camelia Opriţa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Părinţilor noştri – între esenţial şi etern

(poem în proză)

Printr-un joc ciudat al luminii, soarele cucereşte cerul,
simbolizând avântul implacabil al vieţii
care rezultă după marile purificări ale flăcărilor din interiorul lui.
Dar adevărata purificare există în arderile de clipe
ale părinţilor noştri care mor puţin câte puţin
în flăcările din interiorul lor. Unii mor atât de tulburaţi în ei,
obsedaţi de ideea că n-au făcut suficient pentru copii,
murind într-o inconştienţă dulce.
Au învăţat că dintr-o mare suferinţă se ridică
iubirea fără margini pentru vlăstarele lor,
dragoste care îi devorează până la moarte.
Le-a fost dat să se nască pentru a răsări din ei altă viaţă,
deşi sufletele lor sunt adevăratele flăcări ale unui soare invizibil.
Când îi apasă pământul, copiii descoperă neliniştea metafizică
şi un timp se lasă dominaţi
de aceeaşi adâncire între esenţial şi etern.

Iată-mă la căpătâiul unei lumânări ca o singurătate cosmică,
fără a vedea adevărata intensitate a flăcării care uneori
îmi dă senzaţia părăsirii acestei lumi,
şi asta că nu te poţi vedea a fi puternic printre lacrimi;
vezi doar a fi nimic fără părinţi – o deznădejde absolută
care vine din nevăzut ca un vârtej de foc să-ţi ardă lacrimile.

Părinţilor le este dat să rămână în miezul triumfului
chiar dacă nu se mai pot ridica din pământuri:
în faţa suferinţei sunt numai fiinţă până la nefiinţă.
În realitate, ei sunt entuziasmul soarelui
care se ridică şi tot de atâtea ori coboară printr-un joc ciudat
al luminii pentru a favoriza altă viaţă.

Şi tata şi mama, oare nu ard ei în mine
când sunt nimicită de umbre şi lumini străine?
I-am descoperit ca pe o integrare în viaţa mea;
experienţa sacrificiului este o succesiune a momentelor lor
care se stransformă într-o pură trăire condiţionată de binele meu.

Aş vrea să rămân în tinereţea părinţilor
fiindcă aş fugi din mizeria asta în umanitate
şi m-aş opri în luciditatea lor infantilă pentru a regăsi
acurateţea acestei lumi galopante spre apocalips.
Uneori îl simt pe tata cum a învins întunericul
şi urcă într-o exaltare de agonie şi încântare
dincolo de orice rezistenţă cosmică,
spunându-mi într-un limbaj stelar că golul întunecos
de dinaintea lui este cel din urmă pământ al sufletului

poezie de Camelia Oprita din Cuvântul din lumina condeiului - WordPress.com (11 mai 2019)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Există oameni care îţi luminează viaţa pentru totdeauna, sunt oameni care îşi dau viaţa pentru a salva altă viaţă, există rugăciuni care anulează lacrimile suferinţei, există speranţă şi aceasta este Isus, adevărata înţelepciune a vieţii.

Camelia Opriţa în WordPress.com (aprilie 2020)
Adăugat de Dobrin Filip
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu sunt femeie

Eu sunt femeie, şi-nseamnă că-s actriţă.
Joc mii de roluri şi am si mii de feţe,
Eu sunt femie, sunt cea mai rea fiinţă
Aleg drumurile scurte si isteţe.

Eu sunt femeie, şi mint fară să vreau
Şi fac orice pentru a cuceri
Pot într-o clipă sufletul să-ţi iau
Eu sunt femeie, iubesc şi pot urî...

Eu sunt femeie, şi sunt ca şi pustiul
Pot să sufoc, şi pot să-ţi ard privirea,
Şi pot sa fiu şi apa, atunci când îţi e sete
Dar să nu mă bei, de vrei să simţi iubirea.

Eu sunt femie, mai pot şi ajuta
Pot să gasesc răspuns, când cineva mă-ntreabă,
Fiind femeie multe aş putea...
Dar sunt femeie, şi pot să fiu şi slabă...

Eu sunt femeie, şi multe ori bârfesc,
Şi câteodată mă prefac că-s tristă,
Cu aceleaşi chip al meu cel îngeresc
Sunt atât de multe ori şi egoistă.

Eu sunt femeie, sunt marea fericire
Pe care bărbaţii nu o preţuiesc
De-s dură sau sunt rea, toate-s din iubire
Şi din iubire pot să şi urăsc.

Puternică sunt azi, mâine răzbunătoare
Aşa că fugi de mine când sunt ca o scânteie,
Şi chiar de slabă sunt şi plâng fără-ncetare
Eu sunt şi voi rămâne tot femeie...

poezie de Anna Panovici (14 iulie 2008)
Adăugat de Anna Panovici
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trandafirul a fost întotdeauna un simbol al nobleţii.

Reprezintă renaşterea noilor forţe, o adâncire a triumfului frumuseţii dumnezeieşti. Pentru că el vieţuieşte într-o scurtă perioadă de timp într-o realitate divină.

Camelia Opriţa în Universul Iubirii
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Culorile, clătinându-se, lovesc clipele

Gândurile mele
cad în pacea amurgului;
culorile, clătinându-se, lovesc clipele, auzindu-se o rază a Lunii
cum străpunge întunericul, şi din nou tăcere.

Gânduri independente
de clipe urcă miezul nopţii în căutarea altui adevăr decât cel care a fost azi
pentru că vreau să mă sprijin de cuvintele tale
care sunt viaţa însăşi.

vezi mai multe poezii de: Camelia Opriţa

poezie de Camelia Opriţa din BOEMA - Revistă de Literatură şi Artă Nr. 146 - Aprilie 2021
Adăugat de Ileana Vasiliu -Odobescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De chaos pătruns

Mă-nvârt în juru-mi ca un astru
În poala soarelui măiastru,
Întunecimea mă-nfăşoară
Sălbatic, m-atacă ca o fiară.

Mii de vânturi mă pătrund
În chaos mă trezesc că sunt,
Călcat de pietre fără frică
Ce-n aer cred că se ridică.

Căci, doar pietre ele sunt,
Cad în praful cel mai crunt
Dar, chiar şi-atunci, sfidând
Tot vulturi, se cred zburând.

Iar eu, uitat în carcera cea grea
Searbădă şi rece, solitudinea,
Nu sunt, ce sunt cu-adevărat
Ci, doar, ce alţii au aflat.

Dispar, ca un gând ciudat,
Ca un fum, de alţii dispersat.
Eul meu se-afundă-n nefiinţă
Pustiit de-a focului voinţă.

poezie de Mihail Romanov
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oamenii sunt într-o căutare permanentă şi neobosită şi adevărul este că ceea ce căutăm este dincolo de ceea ce se vede şi ceea ce se simte. Căutăm banii care se văd pentru că ne dorim siguranţa şi confortul care se simt în urma obţinerii lor. Căutăm partenerul de cuplu fizic pentru că ne dorim iubirea şi căldură care se simte când suntem alaturi de o altă fiinţă umană. Însă ce ne facem cu atât de multe lucruri pe care ne dorim să le simţim însă nu pot fi văzute sau atinse? Ca de exemplu un sens şi un scop în fiecare clipă e existenţei precum şi pentru întreaga viaţă. Împlinirea sufletească. Bucuria. Relaxarea şi liniştea sufletească. Libertatea. Entuziasmul. Majoritatea lucrurilor pe care le căutăm şi fără de care nu putem să trăim, nu pot fi văzute sau atinse însă ele sunt extrem de reale. Pentru a le "vedea" şi "simţi", pentru a le transforma în realitate, e nevoie să schimbăm realitatea, să intrăm într-o altă stare de conştiinţă. Iar una din căile prin care ne putem schimba starea de conştiinţă este alcoolul. Una din căile cele mai ieftine, uşor de accesat de către oricine şi deasmenea una din căile cele mai dăunătoare. De aceea, foarte mulţi oameni cad pradă dependenţelor. Orice modificare a stării de conştiinţă ce foloseşte un compus chimic va duce rapid la dependenţă.

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nemărginită trebuie să fie recunoştinţa pentru cei care ne-au dat viaţă. Dragostea lor ne conduce întotdeauna spre mari obiective chiar dacă se lasă aşteptate, important e să-i preţuim: este primul pas spre împlinirea noastră.

citat din Camelia Opriţa (2020)
Adăugat de IoanIoan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă mă uit în jos, la elementele care au dus greul prigoanei, nu văd decât pământ ars. Toţi cei care au lucrat sub comanda mea au fost ucişi până la unul. Legătura cu mine, chiar dacă se mărginea la servicii secundare, era o indicaţie suficientă pentru Siguranţa Statului ca să treacă un legionar pe listele morţii. Dorca, Noaghea, Clement, Cioflec, Nadoleanu şi alţii, zac în morminte necunoscute. Iar eu dacă mai sunt în viaţă, nu pot să-mi explic altfel decât prin ocrotirea cerului. Se împlinesc aproape doi ani de când sunt urmărit de toată poliţia, jandarmeria şi Siguranţa Statului. S-au pus premii pe capul meu. Sute de oameni au fost schingiuiţi, unii ucişi în bătăi, ca să spună unde mă aflu sau cum pot să-mi dea de urmă. De nenumărate ori s-a închis cercul prigonitorilor în jurul meu până aproape a mă atinge cu mâna şi tot de atâtea ori o putere nevăzută mă scotea din primejdie, adeseori fără să ştiu.

Horia Sima în Sfârşitul unei domnii sângeroase
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toate căile omului îi sunt poruncite, în afară de una, cea a desăvârşirii, a sporirii forţei spirituale, a eliberării de trup şi a apropierii de Dumnezeu. Aceasta e singura faptă înţeleaptă din viaţă şi se săvârşeşte numai în momentulul prezentului. Trecutul nu există, el este, ca şi toate raporturile cu lumea, doar material pentru desăvârşire. Nu stabili însă viitorul ca scop al activităţii tale ( este cel mai important lucru pe care l-am înţeles până acum ). Viitorul, imaginea a ceea ce va fi, nu trebuie să existe pentru omul care trăieşte cu înţelepciune. Există numai prezentul, în care pot să înfăptuiesc lucrarea vieţii mele care mie proprie. Ce va ieşi din asta nu mi-e dat să ştiu. Nu mi-e dat să ştiu ce va ieşi pentru lume ( iar oamenii îşi închipuie că pot să ştie asta şi sunt călăuziţi de asta; aici se află principala cauză a vieţii rele a oamenilor ), nu mi-e dat să ştiu ce va ieşi pentru sufletul meu. Aşa că nu trebuie să devenim mai buni sau să trăim o viaţă mai bună aşteptându-ne la răsplată. Şi cât de bine e. Simţi adevărata bucurie a binelui numai dacă nu primeşti nimic în schimb.

Lev Tolstoi în Despre Dumnezeu şi om din jurnalul ultimilor ani
Adăugat de Gabrine94
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fuziunea lumilor

Am fuzionat cu lumea vie -
O lume moartă pentru care
Mormintele s-au deschis...
Sălăşluieşte în vis
Dublura eului meu,
Ori poate sunt propria fiinţă
Ce s-a desprins de cochilia cunoaşterii
Spre a se întrupa
Într-o altă identitate.
Şi atunci cine sunt?! Ori unde?!
Ce realitate m-ascunde?!
Imaginea ce se ascunde în ape,
Ori cerul ce a făcut din om cumpănă între
Două infinituri secunde?!
Luceferi pe câmpul cerului sfânt...

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Deznădejdea este o stare cerebrală în care şi partea cerească trăieşte durerea a cărei profunzime duce până la momentul absent al gândirii, încordat cu disperarea, dar nu-şi pierde lumina. Deşi convulsiile sunt vii, ele nu pot stăvili lumina părţii cereşti.
Ca şi dragostea, spiritul din lumină a venit, în lumină se întoarce, căutându-şi esenţa şi eternul în adâncimea luminii.

Camelia Opriţa în Iubirea nu are dreptul la somn
Adăugat de Camelia Opriţa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubirea, supremaţia a tot ceea ce sunt

când m-am trezit Dumnezeu
dormea cu mine în pat
pe jumătatea lui
din rădăcini de lumină
creştea ca un Făt Frumos
o dimineaţă ce se hrănea cu
ultimele respiraţii ale nopţii
încercam să evadez din mine şi
prin fiecare rază să devin fereastra
pentru zborul de mâine
să aud paşi îndreptându-se fără grabă
înspre o altă zi în care oamenii
coboară unul într-altul
dizolvându-se în iubire
deşi nu cred că există iubire fără atingeri
ci doar înţelesuri nerostite
respir din acelaşi interior şi mă gândesc
la o altă realitate în care viaţa îşi caută urma

nu ştiu dacă e bine sau rău dar tac şi clipesc des

în cameră e cald miroase a busuioc proaspăt
tăcerea creşte ca un aluat
îmi unesc palmele şi-mi cer iertare
pentru cei care n-au iubit niciodată şi
pentru oamenii desprinşi de Dumnezeu

aş putea să dispar pur şi simplu
dar las gândurile să pulseze în
lumina interioară a suferinţei
şi asta pentru că
supremaţia
a tot ceea ce sunt este iubirea

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Propunere de legi cosmice pentru poeţi

ar trebui adoptate prin legi cosmice
anumite privilegii pentru poeţi

cum ar fi sticle de uitare, la discreţie
căci numai Dumnezeu ştie prin câte săbii este trecută în fiecare noapte
conştiinţa lor

cum ar fi locuri de reculegere deferite de ochiul oricărui privitor
paturi în mijlocul oceanelor
care să fie neapărat străjuite de rezervaţii
de linişte

căci poeţii sunt ca nişte angajaţi ai adevărului cu normă infinită
căci numai cuvintele lor pot mângâia chiar şi străfundurile morţii
căci numai tăcerile lor pot fi auzite
chiar şi de ultima stea din Univers

şi dacă tot veni vorba de nefiinţă
ar trebui ca acolo unde sunt înmormântaţi poeţii
să nu poate păşi numai veşnicia
căci cine ştie ce aprige şi neîmblânzite nelinişti
se odihnesc sub ţărâna aceea

ar trebui ca măcar din când în când fiecare om să îmbrăţişeze tot ceea ce îi iese în cale
lacrimi şi umbre, cerul şi iarba,
absenţa, absintul
pentru a simţi cu propriile lui ţesuturi cum este să iubeşti viaţa
până la ultima picătură de sânge
asemeni poeţilor

şi mai presus de toate, cititorule
poezia aceasta trebuie parcursă cu aceeaşi evlavie cu care un poet
descoase
nedesluşitul

poezie de Gabriel Petru Băeţan din Estetica decadenţei
Adăugat de Gabriel Petru Băeţan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Omul are drept la conştiinţă tocmai pentru a conştientiza că fără Dumnezeu e pierdut pentru viaţă. Deşi moartea este un limbaj pe înţelesul vieţii, n-ar exista altă soluţie pentru renaştere într-o altă sferă de existenţă şi la fel de pură cum e cuvântul Lui, căci viaţa se întregeşte cu moartea până la următorul elan al renaşterii sale.

citat din Camelia Opriţa
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Logica spune că un om este puternic atunci când face ceva ce alţii nu pot să facă. Dacă un om poate să ridice 200 de kilograme şi mulţi nu pot, acel om este mai puternic decât ceilalţi care nu pot. Dacă un om poate să alerge 100 de kilometrii şi ceilalţi nu pot, este mai puternic. Dacă un om poate să îndure frig sau căldură mai mult ca alţii, este mai puternic. Atunci în iubire cum măsurăm puterea ca să ne dăm seama ce este ea de fapt? Cine în iubire face ce nu pot alţii să facă, acela este un om puternic. Şi ce fac majoritatea? Se îndrăgostesc. Sunt atraşi de o altă persoană şi poate chiar o iubesc cu acea iubire adevărată. Cealaltă persoană nu le răspunde conform aşteptărilor. Cealaltă persoană înşeală şi acordă iubire altor persoane. Majoritatea oamenilor în această situaţie se închid în ei şi spun "nu am să mai iubesc!". Oamenii sunt răi. "Dacă nu primesc prima oară, nu mai dau." Aceştia sunt oamenii slabi, pentru că sunt majoritatea. Mă uit în jur şi văd că oamenii sunt răniţi, spun cuvinte precum "nu voi mai iubi niciodată". Aşadar, iubirea şi capacitatea de a iubi sunt caracteristici ale oamenilor puternici. Există şi o altă categorie de oameni care după ce au fost loviţi în miezul sufletului lor, iubesc mai tare, mai mult. Să iubeşti continuu şi mai mult este putere, pentru că puţini pot să o facă.

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am cutreierat pământuri străine, poleite şi semănate cu mori de vânt să poată face faţă furtunilor barbare:
Aceste pământuri m-au hrănit şi le-am dat în schimb sudoarea, dar nu erau un adevăr al meu căruia să-i aparţin. Atunci am înţeles că strămoşii mei întregesc rădăcinile stejarilor cu frunţile în nori, din frunzele cărora toamna doineşte la umbra galbenă a pădurii.

Camelia Opriţa în Aşa am învăţat să redevin român, Revista Boema, nr. 152, oct. 2021
Adăugat de Brătescu Teodora Vasiliu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ansamblul reprezentării tale interioare este dat de cealaltă fiinţă: prin ea te poţi iubi pe tine pentru că aceeaşi persoană se întoarce mereu acolo unde suişul tău este mai greu.

citat din Camelia Opriţa
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Apusul, mi-am dat eu seama atunci, este numai o iluzie, pentru că soarele este ori deasupra, ori dedesubtul orizontului. Şi asta însemna că ziua şi noaptea sunt îngemănate într-un fel în care puţine lucruri sunt; nu pot exista separat şi totuşi nici laolaltă.

Nicholas Sparks în Jurnalul unei iubiri
Adăugat de georgi
Comentează! | Votează! | Copiază!