File de poveste

Din vălul nesfârşit de neguri se naşte-n taină dimineaţa.
Acelaşi soare cerne, palid, lumini pe chipul lui april,
Cerându-şi dreptul său la joaca de-a v-aţi-ascunselea cu viaţa,
Bătrânul cel cu plete dalbe ascunde -n suflet un copil...

Acelaşi soare cerne, palid, lumini pe chipul lui april.
Cireşii sunt pătrunşi în ramuri de-a florilor înfiorare...
Bătrânul cel cu plete dalbe ascunde-n suflet un copil...
O pasăre ce-a stat din cântec, îl cercetează cu mirare.

Cireşii sunt pătrunşi în ramuri de-a florilor înfiorare.
Doar ochii săi apoşi înoată pe-un chip de vreme împietrit,
O pasăre ce-a stat din cântec, îl cercetează cu mirare:
În frumuseţea-i statuară, bătrânul pare fericit.

Doar ochii săi apoşi înoată pe-un chip de vreme împietrit.
Un gând pios spre cer înalţă, cerând la Domnul mare milă,
În frumuseţea-i statuară, bătrânul pare fericit,
Privind la firava-i soţie ce-ascunde-n suflet o copilă.

Un gând pios spre cer înalţă, cerând la Domnul mare milă.
Mulţumitor în vremuri tulburi şi-n vremuri binecuvântate,
Privind la firava-i soţie ce-ascunde-n suflet o copilă,
Privirea lui, de lacrimi plină, i s-a umplut de bunătate.

Mulţumitor în vremuri tulburi şi-n vremuri binecuvântate,
Cu mult curaj, în astă lume, s-a tot luptat din plin cu viaţa.
Privirea lui, de lacrimi plină, i s-a umplut de bunătate...
Din vălul nesfârşit de neguri se naşte-n taină dimineaţa.

poezie de Valeria Moroşan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Venit-a, Doamne, vremuri tulburi...

Venit-a, Doamne, vremuri tulburi
Şi viaţa-i luptă ne-ncetată,
Pustiu se vrea moarte şi neguri,
O lume stearpă şi-ngheţată.

Se vrea, o, Doamne, necredinţă
Şi-un trai cu fruntea în noroi,
Se vrea doar om fără putinţă
Cuprins de neguri şi-n nevoi.
Pândeşte-n umbra nopţii, veliar,
Râzând perfid când suntem încolţiţi
De oastea a sa ce nu are altar,
Nişte mişei ce-n suflet sunt robiţi.

Dar vremea, laţu-ncet îl strânge
Vin semne clare din înaltul cer,
Pământul strigă înecat în sânge
Nu mai suportă negrul temnicer.
Trimite, Doamne, Îngeri cu dreptate,
S-aducă printre noi divina Lege
Şi să păzească intrarea în cetate,
Din laţul lui Satan să ne dezlege.
Veniţi cu toţii la sfântă rugăciune
Un glas să fim şi-o singură dorinţă,
Să ştergem clipa de chin şi-amărăciune,
Să reînviem prin Cruce şi credinţă.

poezie de Rodica Constantinescu
Adăugat de Rodica Constantinescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bătrânul arbore

După taifun

De ani împovărat,
bătrânul arbore
s-a prăbuşit înlăcrimat
şi murmură înspăimântat:

"ce vremuri tulburi,
ce lume nebună,
unde mi-s fraţii?!
pământul alunecă,
oceanul se-agită,
e-o vreme cumplită
pentru bunici şi nepoţi,
pentru mame şi taţi,
chiar pentru prieteni şi fraţi...
Sunt singur,
unde - aţi dispărut cu toţii?!"

Cu flăcări pe nări
şi suflu fierbinte,
vulcanu-i răspunde:
" degeaba te-ntrebi,
nimeni nu-ţi va răspunde,
lumea-i grăbită,
doar eu am venit la priveghi,
închide ochii şi dormi..."

poezie de Floarea Cărbune
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sufletul prin iarna eternităţii

Suferinţa mă apasă
pe firea-mi neputincioasă,
iar doru-n suflet fremătând
se-ncheagă pe lacrimi de gând.

Cu singurătatea-n noapte,
se scurg lacrimile-n şoapte,
la sfinţi ducând rugăminte,
când pun sufletu-n cuvinte.

Năzuind la vremuri bune,
de la Domnul cer minune
în speraţe ruinate,
de-a fi binecuvântate.

Iarna vieţii greu mă ninge
şi lumina în ochi stinge,
din ramuri să rămână scrum
pe al vremelniciei drum.

Din foc recuperez scântei
şi-n razele ochilor mei
le pun cu viaţa stinsă-n glas,
pe ele, rod de gând să-mi las.

Dar vânt rece îmi îngheaţă
viaţa-n ultima speranţă,
spulberând cenuşa sorţii
prin eternitatea morţii.

Suflet pe cărări albite
se-nalţă la cete sfinte,
ducând făclie de ceară
pe a veşniciei scară.

Visul de odinioară
îl închid într-o cămară
din sufletu-mi neliniştit,
să-l scot în alt destin menit.

Din flori de soartă umbrite
strâng petale ofilite
în covoraş multicolor,
să-l duc pe Drumul Robilor.

Cu lacrimi de gând le stropesc
şi-n suflet le adăpostesc,
prin a veşniciei ceaţă
să-mi amintească de viaţă.

Din speranţe ne-mplinite
zugrăvesc muză-n cuvinte
pentru poeţii Cetăţii,
la Poarta Divinităţii.

Pe covor va îngenunchea
sufletul meu, Domnul să-i dea
viaţă şi destin pe Pământ,
să-mi leg menirea de cuvânt.

2 Februarie, 2022
© Maria Filipoiu

poezie de Maria Filipoiu (2 februarie 2022)
Adăugat de maria.filipoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bătrânul

În umbra de ape se-nfăşoară-un gând,
Dincolo de vreme, departe în timp,
Cu ochii în rouă, suspin culegând,
Bătrânul mai speră la un anotimp.

Au căzut din frunze, nisipul rărit
Se-ntretaie-n vise, gârbovit de dor,
Nici nu îi mai pasă când îi spun "sărit",
El în amintire ‘nalţă zmeie-n zbor.

Sub sălcii pletoase, apa spală nori
De pe fruntea-n valuri, zâmbet protector
Cheamă glasul mamei, dar îl trec fiori,
Spre cer strigă tare după ajutor.

Tace vântu-n ramuri, clipa stă pe loc...
"Nu mai simt durere, sunt doar ameţit!"
Crâmpeie de viaţă la final de joc...
Azi, bătrânul pleacă într-un asfinţit.

poezie de Daniela Tiger
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bătrânul

Un bătrân mergea agale
Şi în barba-ncărunţită,
Îşi scria povestea vieţii...
Ah, ce viaţă chinuită!
Legănându-şi pe picioare
Ale sale zile grele,
Aduna amare gânduri,
Chin şi lacrimi, neputere.
Pe sub streaşina sprâncenei,
Ca un gând îi trece viaţa...
Stă tăcut, cu ochii-n lacrimi
Şi aşteaptă dimineaţa.
Pruncii i-au plecat în lume,
Căutând averi şi vis,
Bătrânul, singur pe lume,
Ca o flacără s-a stins.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La mulţi ani, Alexandra!

Sufletul tău e darul cel mai de preţ, pe care,
Divinitatea însăşi, de mic copil ţi-a dat...
Ţi-a dat spre veşnicie, o inimă, din care,
Ca dintr-o pâine coaptă, la cei flămânzi ai dat.

Candoarea din fiinţă e înger de lumină...
Îmbelşugată lume cu centrul virtual
În trupul tău şi-n gândul de stea diamantină
Prolifică, perpetuă, pe plan transcendental...

Ţi-e frumuseţea taină şi-n nerostite umbre,
Te-ascunzi de necuvinte la fiecare ceas...
Eu îţi doresc din suflet, mulţi ani şi fericire,
Iubire şi lumină la fiecare pas...

O, turn de modestie, angelică mireasă
A celor ce de vremuri, în suflet te-au iubit,
Să-ţi fie viaţa lină, lipsită de durere
Şi lacrimă-ngânată de plâns, să-ţi fie schit.

În energii celeste să-ţi prinzi îmbrăţişarea,
Tu, moleculă vie-a eternului firesc...
Din lacrimi să-ţi răsară dumnezeiască lume,
Căci mulţi din lumea asta, de-a pururi, te iubesc!

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Culorile sufletului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lume priponită

în mine arde-o lume priponită
de crucea vieţii fără de-ntuneric
aprind un lemn de gând
dau foc iubirii
întorc spre cer privirea-nceţoşată
şi-ascult cuvântul
cel dintâi din punct

de foc de-argint din lemn
sau fier
sau aer
prin apă calc
şi simt că mă scufund

o mână cât o frunză de măslin
mă scapă
ridică umbra-n mine
ca pe-un zid

şi ştiu că într-un unghi al lui
al zidului
m-aşteaptă
înţelepciunea firii să-mi înalţe
inima-n ceruri peste ceruri albe
şi sufletul
în pasăre de foc
mi-l lasă
cenuşa lui să-mi fie far prin lume

din spirit aspru mă ridic
şi-n creste
înzăpezite îmi trimit şi visul
şi frica
frământarea şi căderea
când lumina
la ceas de taină reaprinde
viaţa

e chipul chip al chipurilor aspre
blândeţea nu se vede
se trăieşte
se pictează

din fir de iarbă
scânteia prinde forţă
din lemn din apă şi metal
spre gheaţă

în gheaţă înnoptez
apoi răsare
el, forţa vieţii, blândul, asprul
soare

poezie de Anne Marie Bejliu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bătrânul cu plete albe

Un bătrân cu plete albe
în cale mi-a apărut.
Purta cu el frumoase salbe
din vremurile de demult
Cum venea aşa, în zare,
gânditor şi abătut,
La trecut făcea visare
şi la viaţa ce-a avut.
Bătrânul purta în plete
istoria acestui neam.
Istoria fără regrete
după care toţi tânjeam.
Purtând cu el iarna în spate,
memorii din trecut aduce,
Să le ducem mai departe
când ţara e la răscruce.
Bătrânul mesager -simbol de ţară-
şi de naţie română,
Vorbea de viaţa milenară
în Dacia -Felix, străbună.
Acel bătrân cu barbă albă,
venit din vremuri trecute,
Când a plecat în mare grabă,
Ne-a lăsat îndemnuri multe:
Sunteţi datori să curgă neamul.
Patria să dăinuiască.
Să iubiţi râul şi ramul,
zestrea voastră strămoşească.
Să nu vă risipiţi în lume!
Bucuria vieţii, aici o trăiţi.
Când vremurile nu sunt bune,
oaselor, odihnă, aici le găsiţi.
Casa voastră-i România.
Nu plecaţi afară!
Cu drag lucraţi-vă glia.
Iubiţi această ţară!
Nu vindeţi casa, nici pământul!
Nu ştiţi cum vă duce vântul.
Casa vă adăposteşte
Şi pământul vă hrăneşte.

poezie de Dumitru Delcă (11 ianuarie 2018)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă celui care moare

Şi sufletu-şi păzeşte trupul, la căpătâi arzând
Precum un muc de lumânare, pâlpâitor, plăpând.
O lacrimă-şi găseşte cale ca-ntr-un oracol sfânt,
Un drum spre ultima suflare, un ultim jurământ.
Viaţa-i decât copac cu flori... rodeşte... şi-n tăcere
Un vis şi doar deşertăciuni, păcate şi plăcere.
Un timp zadarnic irosit, o lume de ispite...
Înalţă rugi spre cer, creştin! Pios să iei aminte!

Şi sufletu-şi păzeşte trupul la căpătâi arzând
Şi clipa tremură-n oglindă. Coboară Duhul Sfânt.
Îţi pregăteşti de-nmormântare gândul abia ivit
Te doare-o clipă viaţa toată şi chipul ţi-e cernit.
E doliu-n suflete şi-n casă... Ce rost strigarea ta?!
Şi plâns şi lacrimă şi clopot, curând tu vei lăsa.
E-o lume, iată,-n transformare, tu zid vei fii mereu,
Etern rămas în nemişcare, mucegăit şi greu.

Precum un muc de lumânare, pâlpâitor, plăpând,
Îţi curge-o lacrimă în suflet... Pleca-vei în curând.
Ai vrea să-i ai acum aproape pe cei ce ţi-au fost dragi,
Cu gândurile negre,-n tihnă, deodată să te-mpaci.
De-ar prelungi un ceas sau două, viaţa, Dumnezeu,
Poate c-ar fi o bucurie... Părerile de rău
În vălătuci vuiesc şi plânge întreaga fiinţă a ta...
Cu îngerii, spre altă lume, curând te-oi îndrepta.

O lacrimă-şi găseşte calea ca-ntr-un oracol sfânt.
Poate că ai lăsat iubire şi pace pe pământ
Vor ninge flori de păpădie, de crini ori roze, iar,
Zadarnic plângi, te pierzi străine, căci toate-s în zadar.
Vei trece vămi, la porţi închise, vei bate ne-ncetat...
- De ce vii tu şi-mi baţi în uşă?! Mi-e sufletu-ncuiat.
Credeai că lumea-ţi la picioare, mereu se va-nchina.
- Iartă-mi Iisuse drag greşeala, cad înaintea Ta.

Un drum spre ultima suflare, un ultim jurământ,
Un somn prelung, o veşnicie, o cruce, un mormânt.
Cioclii plătiţi a jelui pentru un pumn de bani,
Durere-n suflet de copii, mulţi ani, mulţi ani, mulţi ani.
Din scrumul vieţii irosit, nimic n-a mai rămas,
S-a stins şi cel din urmă vis şi cel din urmă ceas.
Supuşi aceluiaşi sfârşit, acelaşi glas ne cheamă.
Deşi de-a pururi ne-am minţit, trăim aceeaşi dramă.

Viaţa-i decât copac cu flori, rodeşte şi-n tăcere,
Sub vraja vechilor ninsori, secundele îşi cerne.
Şi ninge-n plete de bătrâni şi lacrimă şi vis,
Mărgăritare-n borangic, sub floare de cais.
Un drum spinos pe care ieri mergeam încrezători,
Un lan de grâu cu maci arzând sub soare, uneori.
O trecere spre nesfârşit, o liră de răcoare
În dans etern, necunoscut, aceeaşi resemnare.

Un vis şi doar deşertăciuni, păcate şi plăcere,
Prologul unuei alte lumi, prologul altei ere.
Hublou ce duce repetat spre ornicul durerii,
Popas în vreme, peste timp, la mesele tăcerii.
La tâmple cad ninsori... Târziu, ninsori ne-ascund în noapte
În urmă nu-i decât un gol şi vânturi reci de şoapte.
În noi furtună-i... ori e ceasul 'nainte de-a pleca
Tăcut, în alte veşnicii?! Aici cât vom mai sta?!

Un timp zadarnic irosit, o lume de ispite
Ce între timpuri s-a ivit... Un pumn de oseminte...
Tăcere... lângă un mormânt se-aşează un fecior,
De bunii lui părinţi, ghiciţi, îi este tare dor.
O fiică,-n lacrimi pune flori, citeşte rând cu rând,
Despre părinţii ei iubiţi. Cu fiecare gând
E mai aproape a-i vedea. Şi fiecare ceas,
Petrece-n amintirea lor, atât cât i-a rămas.

Înalţă rugi spre cer, creştin! Pios să iei aminte!
Căci toate pe acest pământ, de-a pururi sunt ispite,
Doar fapta ta şi gândul tău, trist călător prin lume
Pentru acei ce-ţi vor urma în amintiri rămâne.
Fii blând şi bun, nu regreta nicicând o faptă bună,
Înţelepciune, vis, gând bun, în viaţa ta adună,
Ca-n clipa când va fi să pleci cu inima-mpăcată,
Să nu regreţi nimic, nimic, din tot ce-a fost odată!

Înalţă rugi spre cer, creştin! Pios să iei aminte!
Un timp zadarnic irosit, o lume de ispite...
Un vis şi doar deşertăciuni, păcate şi plăcere,
Viaţa-i decât copac cu flori, rodeşte şi-n tăcere,
Un drum spre ultima suflare, un ultim jurământ,
O lacrimă-şi găseşte cale ca-ntr-un oracol sfânt.
Precum un muc de lumânare, pâlpâitor, plăpând
Şi sufletu-şi păzeşte trupul, la căpătâi arzând.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Picuri de lumină

De-a păcatului arsură
Doar Isus azi ne dezleagă
Dacă noi după Scriptură
Trăim viaţa noastră-ntreagă

Doar Isus e Cel ce poate
De păcat să te dezlege
Căci El a trecut prin moarte
Şi-a trăit a vieţii lege

Numai Mesia-i izvorul
De milă şi îndurare
El este Mântuitorul
Ce ne oferă-n veci salvare

Doar prin El suntem spălaţi
Prin sângele care-a curs
Chiar din El — să fim iertaţi
Şi curaţi azi prin Isus

El e jertfa ce s-a dat
Ca noi în neprihănire
S-avem sufletul furat
Numai doar de-a Lui iubire

Domnul este Dumnezeu
Şi este iubirea noastră
El ne-mbracă aici mereu
În lumina cea albastră

Doar acum suntem aleşi
Puşi deoparte şi sfinţiţi
De iubirea Lui culeşi
Sus în cer să fim primiţi

Hristos ne e biruinţa
Noi prin El aici trăim
Şi îi dăruim fiinţa
Ca ai Săi pe veci să fim

Prin El doar aici umblăm
Privind spre desăvârşire
Cununa ca s-o luăm
De har plini şi de iubire

Ne vrem picuri de lumină
Dar pe palma Lui Hristos
S-avem viaţa fără vină
Înspre cerul glorios

Din lumina Lui lumină
Pentru veci cu toţi să fim
În cântarea Lui Divină
Pe Isus să-l proslăvim

poezie de Ioan Daniel Bălan (12 aprilie 2018, Cluj)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

În ceas de taină

Sunt un castel cu zidul, pe-alocuri, dărâmat
De valul nestatornic în ţărmul lui bătând-
Un boţ de humă arsă cu suflet prea mirat
De-atâta ritm ce bate în trupul lui flămând.

Destinul ce mi-i dat îl port cum se cuvine
Şi-n Tine, Doamne, caut puterea şi-alinarea
Căci pentru-ntregul cer, ce azi îmi aparţine,
Mi-ai dat în dar tăria de-a mă lupta cu marea

Acestei vieţi în care am fost, cândva, sortită
De-a bea din cupa plină pelinul dar şi... vin.
Iar de-am greşit vreodată, eu, oaia rătăcită,

Am regăsit Lumina-n cuvântul tău blajin.
Şi-acum, în ceas de taină, precum o stalactită
Mă scurg în mii de lacrimi şi Ţie mă închin.

poezie de Elena Victoria Glodean din Între două tăceri (25 aprilie 2008)
Adăugat de Elena Victoria Glodean
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se auzea un vaier

În două degete se auzea un vaier
Era ceva ciudat, un plâns de-amărăciune,
Un bocet de copil ce-a fost rănit şi rupt
Din braţele femeii în care a crescut.

Am sperat să fie glasul vântului de toamnă
Plin de greutatea norilor mâhniţi şi grei,
Ce se roteau deasupra pomului cu floare
Din care am rupt o creangă plină-n muguri albi.

Priveam în jurul meu cu sufletul la gură
Doream să văd o lacrimă pe un obraz de om
Un trecător ce şi-ar-fi-plâns tot dorul şi durerea
Ţinut în suflet după o fiinţă dragă ce-a plecat.

Nimic şi nimeni nu lăsa o lacrimă să cadă
În aburii pământului ce mă-ncălzeau in tălpi
Doar două degete strângeau în ele lacrimi
Din albul florilor tăiate crud de mâna mea.

Cu mintea am clătinat în mine inima mâhnită
Am fost atinsă-n cuget de-o mână nevăzută,
O rază de lumină ce mi-a umplut pe dată ochii
Să văd ce am furat şi am ucis în văzul tuturor.

Într-o secundă m-am simţit toporul rece
Un fier ce-a spintecat o mamă şi-a zâmbit
Un ucigaş de prunc mulţumitor de a lui faptă
Smulgând o viaţa din cosiţa şi ochii anotimpului.

Goală m-am simţit sub cerul ce mă mângâia!
Am coborât cu lacrima în plânsul florilor din degete!
Regretul mă sufoca şi mă îngenunchea pe iarba verde
În aburul pământului ce mă certa în taină de moartea unui
prunc.

Cu soarele la gât am hotărât să fug de-acolo,
Pe mâini simţeam răcoarea lacrimilor parfumate,
Parfumul morţii intrat în pielea degetelor mele
De care nu puteam să scap oricât fugeam de iute.

Cu chihlimbarul aşezat în poală m-am oprit,
Şi-am ridicat din el spre nouri calde braţe
Cu soarele am vrut să mă înalţ spre Dumnezeu,
Să pot ajunge iute la poarta celor ce primesc Iertare.

poezie de Adelina Cojocaru (5 decembrie 2018)
Adăugat de Adelina Cojocaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec de lacrimi

Zâmbea.
Visa.
Iubea.
Credea în tot şi în nimic.
Credea în tine.
Doar atât.
Şi îi era de ajuns.
Nu-i trebuia alt vis, alt gând
Sau alţi îngeri care să-i cânte imnul iubirii.
Îl ştia de la tine
Şi întreaga ei lume
Era plină de o adâncă fericire.
Întregul ei univers avea viaţa şi culoare.
Doi ochi căprui şterseseră orice urmă a trecutului.
Erau ochii lui,
Atunci ai unui înger,
Acum ai unui demon,
Dar a unuia şi aceluiaşi vis tainic de iubire.
Era aici,
Era lângă ea.
Şi el o iubea,
Dar a plecat
Lăsând doi ochi înlăcrimaţi
Şi o lume care s-a prăbuşit peste ei.
Sunt ochii ei azi trişti şi înneguraţi,
Înecaţi în gustul amar al durerii.
Sunt ochii ei frumoşi
Cei care nu mai au lumină
Şi nu mai văd nimic.
Sunt ochii ei cei care nu-l mai văd
Şi plâng,
Iar sufletul îl strigă,
Dar în zadar.
Lumea aceea frumoasă nu mai există.
Nu a luat-o cu el
Căci ea nu a vrut să i-o dea,
Dar prin ruperea visului
S-a stins şi ea.
Un cântec de lacrimi a rămas în urma tuturor.
Doar el mai spune că a existat un înger,
Că astăzi este demon
Şi că ea plânge.
O tânără ridică ochii spre cer
Şi înalţă o rugă de iertate
Pentru ea, pentru un înger
Şi pentru un vis pierdut în zare.
Sunt ochii ei cuminţi cei care tac
Şi plâng de când el a plecat.
În lumina lacrimilor reci
Ea caută lumea pierdută,
Dar tot ce astăzi mai găseşte
Este cântecul de lacrimi
Pe care în ruga ei îl spune
De dimineaţa până seara
Şi în visul tăcut din noapte.

poezie de Andreea Ion (2008)
Adăugat de Andreea Ion
Comentează! | Votează! | Copiază!

O poezie

O poezie e un cânt al iubirii
Un vis, o speranţă, un dor
O taină a desăvârşirii
Talentului de creator.

O poezie e lacrimă-n cer
E rugăciune şi sfântă chemare
Prin lume un vechi mesager
Miracol şi rază de soare.

O poezie e serviciu divin
Un necontenit legământ
E liturghie şi stih şi suspin
Adus din înalt pe pământ.

O poezie e-o uşă spre Rai
Magie, mister, gingăşie
Binecuvântat, dulce grai,
Legendă şi duioşie.

O poezie e filă de viaţă
În suflet o desfătare
O lecţie care se-nvaţă
Minune şi încântare.

O poezie e vioară din aur
Un sonet, un palid mister
O formă suavă-ntr-un abur
Putere ascunsă-n eter.

Lumini în vremuri cumplite,
Scânteieri, dar şi fantezie
Emoţii ascunse-n cuvinte
Toate astea-s o poezie.

poezie de Aurora Cristea
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mandolinate

Când l-a zărit,
Venea în sus
Din răsărit,
Ea — din apus.

De nu mă-nşel,
Era-n april:
Copil şi el,
Şi ea copil!

Cum s-au văzut,
Dragi şi-au căzut.
Cum şi-au zâmbit,
Şi s-au iubit.

Şi-au hoinărit
În jos şi-n sus,
Spre răsărit
Şi spre apus…

Dar ceasul cel
Fatal veni —
Ea râse, el
Îngălbeni:

S-au despărţit;
Şi ea s-a dus
Spre răsărit,
El — spre apus…

II
Te prind
Fiori
Privind
La flori
Vai, când
Mai treci
Pe vechi
Poteci
Şi vezi
Trecând
Perechi
La braţ,
Şi cum
Te-abaţi
Din drum,
Oftezi
Şi-ţi chemi
În gând
Un blând
Profil,
Şi gemi
Plângând
Nebun,
Ca un
Copil!

III
Eu ştiu cât sânt
De efemer —
Un fulg în vânt —
Dar până pier,
Vreau să te cânt!
Un cântec sfânt
Cum n-a sunat
Mai minunat
Nici pe pământ
Şi nici în cer…
Şi-atâta-ţi cer
În schimb, ca preţ:
Doar să zâmbeşti
Când trist, pe drum,
Îl întâlneşti
Pe cântăreţ —
Tu numai cum
Ştii să zâmbeşti!

poezie celebră de Şt.O. Iosif
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ultimul zbor

Se-aude un strigăt venind dinspre cer,
sinistru în noapte şi-n liniştea ei,
ce pare să-ncheie un dans –derniėre-
c-un ultim adio spre vechi odisei.

Se rupe din neguri, coboară, uşor,
apare, ca-n vis, o frântură de stea,
m-apropii şi văd cum bătrânul cocor
continuă, încă, din aripi a da.

Pământul e ringul în noul balans
din care se-opreşte, privind înspre cer,
spre stele ce par că-l invită la dans,
şi uită că-i singur; începe, stingher,

un vechi ritual, o rotire, şi-apoi
în vechi amintiri îşi găseşte puteri,
pluteşte prin ele, devine vioi
şi-ncheie în ritmul de vis şi plăceri.

Când zorii se-anunţă şi stelele pier,
iar ziua renaşte în zarvă şi cânt,
o scurt-adiere înalţă spre cer
o pană a celui ce zborul şi-a frânt.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Zece
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gânduri noi

Era o-nvălmăşeală de secvenţe
în mintea sa, pe drumul din pădure,
încât îi provocau incoerenţe
în logica gândiri lui mahmure.

Vedea cum paşii săi strivesc în umbre
a razelor de soare veselie,
iar sunete venite din penumbre
îi cântă, prin copaci, o simfonie.

Voia, în ochii tulburi, limpezire,
în suflet, printre gânduri şi în viaţă,
mergea pe vechiul drum, dar n-avea ştire
de ţinta lui în noua dimineaţă.

Îşi aminteşte noaptea cea din urmă,
de ea, de-o fericire nepereche,
dar, dincolo de asta, chiar de scurmă,
nu poate da de-o amintire veche.

Trecutul i s-a scurs ca printr-o sită
cu ochiuri mari, prin care poate trece
chiar timpul însuşi, viaţa osândită
să poarte-un suflet care vrea să plece.

Dar gânduri noi, sălbatice, necoapte,
apar de pe niciunde, iar privirea
îi străluceşte; vrea o nouă noapte
în care să-i vorbească doar iubirea.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viaţa

Pe-o geană de lumină
Apusul răsărit-a,
Iar fără de vreo vină
Îşi cerne-uşor clipita.

Un dor nespus ce cere
Momentele trecute
Se lasă în tăcere
Şi-n inimă s-ascunde.

S-a mai lăsat o seară...
Cu ea, şi-o întrebare,
Ce tot prin minte-mi zboară –
Ce este viaţa oare?

Cu fiece-asfinţire
În vasta slăbiciune
Visăm la nemurire
Şi la redempţiune.

Privind atent apusul,
Sortit spre isprăvire,
Şi cum al său crepuscul
Aşterne amorţire,

Cum de a lui tăcere
În suflet îmi pătrunde,
Şi-n stări de înmuiere
Cătând să mi-l cufunde,

Ştiind de-a sa rutină –
Eterna-i repetare –
Că mâine-o să revină
Chiar fără pregetare,

Această disciplină,
A soarelui în lume,
Îmi lasă-n gând să-mi vină
Şi să observ c-anume,

Ciclicitatea-arată
Cu zel şi măiestrie
Cum că în a sa artă
Ce-a fost o să revie.

Deci viaţa se transpune
Precum al nostru soare:
Precum pe-o parte-apune
Pe cealaltă răsare.

poezie de George Ciprian Bălan din revista Luceafărul de seară Botoşani (4 ianuarie 2019)
Adăugat de George Ciprian Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Litanii către Satan

O, tu, ce între îngeri, eşti cel mai învăţat
Şi mai frumos, de soartă şi laude trădat,

Satan, te rog, ai milă de-a mea nefericire!

Prinţ izgonit din ceruri, rămas nedreptăţit,
Şi care, -nvins, de-a pururi, te-nalţi mai oţetit,

Satan, te rog, ai milă de-a mea nefericire!

Tu ce ştii totul, rege al celor din-desubt,
Vindecător al lumii cu sufletul abrupt,

Satan, te rog, ai milă de-a mea nefericire!

Tu care iei leprosul, hulitul şi proscrisul
Şi cu a ta iubire le-nchipui paradisul,

Satan, te rog, ai milă de-a mea nefericire!

Tu, cel mereu al Morţii, preamarea ta iubită,
Ai izvodit Speranţa, nebuna fericită,

Satan, te rog, ai milă de-a mea nefericire!

Tu ce calmezi privirea celui pe eşafod,
Dispreţuind tăcerea prostitului norod,

Satan, te rog, ai milă de-a mea nefericire!

Tu care ştii acele tărâmuri cu ispite,
În care-ascunde Domnul comori nemaizărite,

Satan, te rog, ai milă de-a mea nefericire!

Tu ce cu ochiu-ţi ager pătrunzi în arsenale
Unde, în mari adâncuri, dorm neamuri de metale,

Satan, te rog, ai milă de-a mea nefericire!

Tu ce ascunzi cu mâna genuna pânditoare,
Când somnambulul trece pe streşini fără soare,

Satan, te rog, ai milă de-a mea nefericire!

Tu care în mod magic mlădii bătrâne oase,
Când e zobit beţivul târziu în nopţi ceţoase,

Satan, te rog, ai milă de-a mea nefericire!

Tu care pe cel şubred îl scapi de suferinţă,
Şi-i pui trăgaciul armei în mană cu ştiinţă,

Satan, te rog, ai milă de-a mea nefericire!

Tu care-ai pus pe fruntea lui Cresus cel mârşav
Pecetea-ţi de putere şi-a aurului brav,

Satan, te rog, ai milă de-a mea nefericire!

Tu ce iveşti în ochii fecioarelor crescând
Poftirea spre amorul de trupul lor flămând,

Satan, te rog, ai milă de-a mea nefericire!

Toiag celui ce fuge şi far născocitor,
La spânzuraţi duhovnici şi la uneltitori,

Satan, te rog, ai milă de-a mea nefericire!

Tată-adoptiv al celor ce Domnu-a vrut să fie
Goniţi din raiul veşnic, în neagra lui minie,

Satan, te rog, ai milă de-a mea nefericire!

poezie clasică de Charles Baudelaire, traducere de Radu Cârneci
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plecarea tatei

în iarna ceea taica nu voia să moară
se zbuciuma pe laiţa sa din sărăieş
mereu ruga să fie dus cumva afară
să vadă de nu vin dinspre Făleşti...

sau poate-a fi cumva dinspre Ungheni
şi-oi claxona la poartă ca pe vremuri
eu, trup din trupul lui de Osoieni
şi sânge, şi suflare, şi blestemuri...

simţea bătrânul că de moarte-i încolţit
că-i rândul lui să-i cerce ascuţişul coasei
dar înainte de-a pleca spre infinit
voia ca să mai stăm pe prispa casei...

să bem în doi un ultim păhărel de vin
şi să ne luăm un bun rămas, fără cuvinte
şoptindu-mi cam pe unde-n ţintirim
ar vrea să-i facă popa loc printre morminte...

şi să-mi mai zică cât îi pare rău
că s-a-însurat cu alta, după moartea mamei
în rest, aşa pe semne vrut-a Dumnezeu
în zbucium şi framânt să-şi ducă anii...

dar n-a fost dat să fie. Am venit
când el zăcea-n sicriu şi-n resemnare
şi chipul lui cu-n zâmbet ostenit
parcă-mi şoptea o ultimă iertare...

în iarna ceea taica n-a murit
ci doar s-a dus de unde nu se vine
s-a dus să stea în aşteptare, liniştit
să facă fiul meu un loc alături. Pentru mine...

poezie de Iurie Osoianu (2 februarie 2013)
Adăugat de Iurie Osoianu
Comentează! | Votează! | Copiază!