Creioanele

sunt una dintre cele mai catastrofale realizări
ale lui dumnezeu,
fireşte,
alături de picioarele interminabil de fine
ale unei femei
sau de momentul acela
(de la care începe rătăcirea grafică)
de când un poem nu-şi mai ţine de mână
cuvântul...
şi mai sunt şi alte distrugeri,
dar aici am preferat să tai enumerarea.

câte kilograme de îngeri umezi
a putut managerul ăsta să bage într-un creion,
astfel încât întinează cu lacrimi lactee
pe toate istoriile cearşafului?

mi-am dezlegat creionul
din lanţurile laptelui său,
devenise mult prea trist domestic
pentru gustul meu,
i s-a mai scurs câtva alb pe la vârful gurii,
dar, iată,
ştie că trăim acum să murim altădată
de dragoste, de grija literei, de potop,
de fapt.

o, şi ce pedepse medievale mă aşteaptă
în biroul divin al fabricii
pentru erezia asta de a usca, puţin,
paradisul forţat.

ascult însă vocea creionului pe youtube,
sare pe portative negre,
dar ce catastrofă am putut evita...

acum uneori...
îmi încarc un deget cu un înger subţire
ca să pot scrie (sau ţine) de mână
poemul.

poezie de Corina Daşoveanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lacrimi sărate

Acum, e atât de trist
aici...
nu mai am cui povesti
ce am mai simţit azi
ce trăiri
sau ce vise prosteşti de copil

Când ne vom întâlni iar
nu mi le voi mai aminti
dar nici nu vor mai conta
şi curg lacrimi...
şi-s sărate...

Şi nu mai ştiu ce să cred
sau în cine...
"O să fie bine!" aud
oriunde merg şi de la
oricine întâlnesc...
le zic şi eu la fel, dar
oare chiar va fi?

Şi parcă dacă zic şi îmi repet...
"acum" e tot trist
iar "atunci" încă nu a venit!
şi lacrimi iarăşi se preling...
şi-s sărate...

Nu ştiu cât voi rezista
mi-e dor...
şi te vreau...
acum şi aici

Îţi ascult ticăitul ceasului
şi el plânge după
mâna ta...

Şi totul e trist şi
mi-e frică...
Simt cum îmi pierd speranţa,
iar încrederea în mine
nu o mai am de mult

De ce toate astea? mă întreb...
pentru ce? pentru cine?
şi răspunsul – pentru noi! – vine.

Lacrimile se usucă pe obraz
nu mai ajung să
le simt gustul (poate
acum sunt dulci?)
şi gândul devine rece
iar ochii se măresc în
intensitatea culorii...

Dar eu tot singură rămân
fără un scop în viaţă
şi fără nimeni care să ştie...

Poate totuşi voi ajunge la tine...
poate... mai devreme decât
mai târziu...

Şi în jur e rece de
priviri pline de compasiune
care mă apasă
până la lacrimi...
lacrimi sărate...

poezie de Lidia Mihai
Adăugat de Natasa Radu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cum se face că pasiuni foarte diferite concordă prin aceea că sunt forme ale iubirii? Nu este necesar nici să deosebim tot atâtea feluri de iubiri câte obiecte diferite există pe care le putem iubi. Căci de exemplu, cu toate că, pasiunile pe care un ambiţios le are pentru glorie, un avar pentru bani, un beţiv pentru vin, un brutal pentru o femeie pe care vrea s-o violeze, un om de onoare pentru prietenul său sau pentru iubita sa şi un tată bun pentru copiii săi, se deosebesc mult între ele, totuşi, prin aceea că sunt forme de manifestare ale iubirii, ele sunt asemănătoare. Primii patru însă n-au iubire decât pentru posesiunea obiectelor la care se referă pasiunea lor, neavând deloc iubire pentru obiectele însele, faţă de care simt doar o dorinţă amestecată cu alte pasiuni aparte. În schimb iubirea pe care o nutreşte un tată bun pentru copiii săi este atât de curată, încât el nu doreşte să aibă nimic de la ei şi nu vrea deloc să-i stăpânească altfel decât îi stăpâneşte şi nici să şi-i alipească mai strâns decât acum;privindu-i ca pe alte întrupări ale lui sine -însuşi, el urmăreşte binele lor ca pe al său propriu, ba chiar cu mai multă grijă. Afecţiunea pe care oamenii de onoare o au pentru prietenii lor este de aceeaşi natură, cu toate că rareori ea este atât de perfectă;iar afecţiunea pe care o au pentru iubita lor ţine în bună măsură de o asemenea iubire, dar ţine oarecum şi de cealaltă.

citat celebru din Descartes
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi cum ar putea să se bucure un om care a făcut un drum lung până la "un închipuit vârf" la care eu nu pot ajunge? Nu cumva este el extenuat de oboseală?. Eşti atât de orb, încât nu vezi că tu eşti deja Adevărul şi el e de o veşnicie aici şi acum. Ce călătorie, drum e pentru Aici? Cât de lungă e călătoria ta ca să ajungi Aici? Doar ego-ului ca să ajungă aici îi trebuie o călătorie măreaţă care să treacă prin vârful bucii anusului. El e atât de umflat în pene încât orgoliul îl împiedică să vadă că eşti chiar dinainte de naştere, concepţie ceea ce cauţi. Dacă e găsit în vârful prostiei pline de efort, când vei coborî fireşte îl vei pierde. Iată de ce stai cocoţat pe vârful ego-ului şi propovăduieşti practici întru adevăr, ego-ul nu poate vedea că înainte ca practicile lui iluzorii să apară tu Adevărul erai. Iată de ce crezi că Adevărul nu e Acum, Aici ce e "Altă dată" pe drumul rătăcirii. Tu acum unde eşti? Pe vârful ego-ului ultra evoluat, rătăcit pe drum, sau undeva cândva la Sfântul Aşteaptă al minţii, deci altă dată. Acum eşti Aici, nu-i aşa? Rămâi Aici şi mintea ta nu o să mai creeze atâtea fantezii evolutive, drumuri, întuneric-lumină şi alte proiecţii ale fricii şi închipuite strădanii.:) Doar ego-ul se crede mai evoluat, Sinele este dintotdeauna acelaşi.

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Directorul porni îngândurat spre biroul său. Din nou intervenea pentru favoritul său; dar cum să nu-l ajute, măcar pentru a zări expresia de mulţumire ce-i lumina chipul tânărului, ştiindu-se sprijinit de cel mai influent om din Institut... Că dânsul era chiar tatăl său, băiatul habar n-avea şi nici nu va afla acest amănunt atât de curând. De fapt, directorul i-ar fi putut spune adevărul oricând, dar pentru că amânase mereu momentul, din pricina Dianei, nedorind să-i provoace acesteia suferinţe, se temea acum de modul în care ar reacţiona băiatul la aflarea unei asemenea noutăţi. Poate că l-ar respinge brusc, iar directorul n-ar putea suporta nici măcar acest gând. Cel puţin, aşa-l avea totuşi aproape: era Lucian, elevul său favorit şi simţea că băiatul îl admiră, îl respectă; ar fi preferat să-l iubească, dar nu putea avea asemenea pretenţii. Pentru el, era totuşi, doar directorul Institutului, nimic mai mult...

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucian: Nu! Nu sunt deloc modest, dar nici nu mă prefac; de obicei, sunt sincer, foarte sincer. Şi doar atât. E adevărat, nu-mi place să fiu lăudat, dar nici criticat. În general, nu-mi place să se vorbească despre mine, să se comenteze pe seama mea, dar nu pot evita să se întâmple astfel. Şi de fapt, sunt aşa cum sunt şi n-am ce face, pentru că ăsta sunt eu, iar dacă celorlalţi nu le place, treaba lor, cu atât mai rău pentru ei, pentru că nu intenţionez să mă schimb, rămân aşa cum sunt: Un Don Juan faimos sau nu, un matematician celebru sau nu, preferatul domnului director sau nu... Asta e! Ăsta sunt eu: Lucian Enka. Şi atât!

replici din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu (2009)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt strain si calator

“Sunt strain si calator,
n-am aici palate.
Dar in tara fara nor
ale mele-s toate.

Toate stelele de sus,
tot ce n-are-n veci apus,
prin iubirea lui Isus,
ale mele-s toate.

Domnul meu in infnit
multe ceruri tine.
Pentru cine le-a zidit,
decit pentru mine?

Din neant cind le-a chemat,
Domnul mult s-a bucurat,
insa viata nu si-a dat
decit pentru mine…

Dar nici eu nu-s al oricui;
Lui Ii sunt cununa.
Casa mea si cerul Lui
tot ce-avem e una!

Si la bine si la greu
eu al Lui sunt, El, e-al meu;
eu, nimic — El, Dumnezeu,
dar ce-avem, e una!”

poezie celebră de Costache Ioanid
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tata

Tata ştie foarte bine calea pe care
Ţara noastră trebuie să meargă;
El zilnic îşi convinge copiii că are
Soluţii pentru problemele din lumea-ntreagă.
Ştie cum să pună la punct orice monopol
Şi-are mereu un plan de rezervă-n buzunar;
Dar dacă soba are nevoie de reparaţii,
Trebuie să apelăm la un sobar.

Tata – crezi, nu crezi, îţi place sau nu-ţi place –
Ştie cum să bage marii infractori în puşcărie;
Nu-i nimic să nu poată într-un fel sau altul face,
O situaţie complicată pentru el e-o jucărie.
"Încrederea în noi" o ţine mereu trează,
Asta am înţeles toţi extrem de clar;
Dar dacă-i nevoie să fie reparat un scaun,
Trebuie, musai, să apelăm la un tâmplar.

Toate zaverele din lume, una câte una,
Le poate stinge, le ia de-a dreptu-n dinţi,
Făr-a aştepta să se potolească-ntâi furtuna,
Le înşfacă de gât cât încă sunt fierbinţi.
În marile probleme financiare ale statului
Poate-n orice clipă Congresul lămuri;
Dar, of, în schimb nu-şi poate niciodată
Achita facturile, cât de cât, la zi.

I se face pur şi simplu rău, spre-exemplu,
Când ascultă legislatorii – clişeu după clişeu!
Şi când te gândeşti că totu-ar fi atât de simplu
Dacă senatorii-ar asculta ce spune tatăl meu!
Orice război s-ar transforma-ntr-un bal,
Cu uşurinţa cu care îmi întorc eu grumazul;
Dar când un vecin violent face scandal,
Mama trebuie să rezolve cazul!

În conversaţii tata poate ţine oricui piept
Şi învinge lejer cele mai strălucite minţi;
El e croit după un plan mai înţelept
Decât au fost croiţi mulţi regi sau preşedinţi.
E iniţiat în subtilităţile tuturor tratatelor
Şi poate clarifica orice noţiune;
Pe el îl căutăm când e vorba de vreo teorie,
Dar apelăm la mama pentru acţiune.

poezie de Edgar A. Guest, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Că mi te pierd, septembrie, mi-e teamă...

În ţipătul de pescăruşi strig eu, dar numai păsările-mi înţeleg cuvântul,
că m-a născut din păsări Dumnezeu, doar că n-am aripi pentru zbor şi n-am avântul
Să mă înalţ la cer, s-ating neatinsul, jinduitoare umbră pe pământ,
să prind în palme, Doamne, necuprinsul, pentru o clipă să fiu ce nu sunt...
Şi marea îmi recită din poeme, când face dragoste cu-amurgul pe ascuns
şi versul meu de neiubiri se teme, când de furia mării e pătruns...
Suspinul frunzelor de toamnă în cădere îmi este mic dejun, dejun şi cină
şi totuşi muşc din lacrimi cu plăcere, când ştiu că mai am veri la rădăcină...
Şi noapte sunt mai mult decât sunt zi şi-n stele mă alint deşi la ele eu niciodată nu am să ajung, doar m-amăgesc că-s una dintre ele...
În toate câte sunt mă regăsesc, dar mai ales septembrie mă cheamă şi când prin alte luni mă rătăcesc, că nu te mai găsesc îmi este teamă...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Chiar dacă eu mai cârtesc puţin, îi spunea inima, o fac pentru că sunt inimă de om, şi inimile oamenilor aşa sunt. Le este teamă să-şi împlinească cele mai îndrăzneţe visuri, pentru că li se pare că nu merită sau că nu vor reuşi. Noi, inimile, murim de frică numai la gândul unor iubiri care dispar pentru totdeauna, la clipe care ar fi putut să fie bune şi n-au fost, la comori care ar fi putut fi descoperite dar au rămas pentru totdeauna îngropate în nisip. Pentru că atunci când se întâmplă aşa ceva, suferim îngrozitor.

Paulo Coelho în Alchimistul
Adăugat de IvanovCecilia
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce v-ar păsa?

Doamne, niciodată!
Genunchii mei nu au putut săruta
pământul,
fără să fiu Eu!
Eu sunt nimeni, efemer, dar...,
ai mei, Bunicul, Străbunicul şi Răstrăbunicul sunt acolo!
În ţărână. Eu încă sunt aici!
Sper că, aici, încă mai este un loc curat!

Am şters mult până aici!
M-am şters şi pe mine
şi
aici oare mai pot ramâne Om?
mai departe mai am şi alte...,
ca să văd ce voi mai fi?
Mulţumesc pentru cei puţini care m-au citit din suflet.
Mâ înclin în faţa lor,
sincer,
dacă au simţit cu adevărat ceva
din cuvintele mele, aiurea inşiruite!
Mulţumesc pentru, că citiţi aceste rânduri!
Dacă nu, pentru mine nimic nu are sens,
sau nu mă luaţi în consideraţie!
Eu sunt un nimic, dacă nu sunt capabil
să
îmi dau seama că nimicul nu există!
Asta am simţit, şi, sincer, asta am scris!
De fapt cui îi pasă? De ce v-ar păsa?

poezie de Viorel Muha (august 2009)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Darul divin, dar ceresc

Pe o rază de lumină
am primit un dar.
Un dar care îmi alină
sufletul hoinar.

Dumnezeu mi l-a trimis
ca să nu mai rătăcesc.
În inimă am închis
darul divin, dar ceresc.

Ascult sfatul îngeresc,
sunt alături de Hristos.
Ce mă-învaţă înfăptuiesc,
nu mai sunt un păcătos.

Pentru darul ce-am primit
cerului îi mulţumesc.
Sufletul mi-am liniştit,
calea nu mai rătăcesc.

poezie de Dumitru Delcă (decembrie 2016)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tai ceapă

iubito, tai ceapă şi plâng
îmi spun: tai ceapă, tai ceapă
lacrimile curg pe obraji
sunt zeci de poezii nescrise
şi eu repet: tai ceapă, tai ceapă
mai tai şi-un deget printre lacrimi
de plictiseală îmi aduc aminte
că m-ai părăsit îmi scurtez
degetul care ţine ceapa şi nu scrie

repet: tai ceapă, tai ceapă, iubito
şi plâng cu poezii peste mâna
care ţine volumul recent editat
cuţitul feliază cam gros ceapa
o văd printre lacrimi şi sânge
îmi spun: tai ceapă, tai ceapă

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am vorbit cu Henry despre gelozie, despre cât de recunoscător este el că nu folosesc gelozia ca să-l tiranizez. Fac atât de mult ca să-i menţin siguranţa, căci în siguranţă lucrează, se dezvoltă, îşi găseşte echilibrul şi se găseşte pe el însuşi. S-a găsit pe sine pentru că eu n-am făcut din el un sclav. I-am respectat entitatea - simte că nu i-am încălcat niciodată libertatea. Şi de aici s-a născut forţa lui. Şi cu această forţă mă iubeşte, total, fără război sau ură sau rezerve; lui am putut să-i fac cel mai mare dar: acela de a nu-l ţine prizonier, de a păstra sufletele noastre independente şi totuşi unite. Cel mai mare dar al dragostei înţelepte. Şi tot asta îmi oferă şi el.

Anais Nin în jurnal
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mă retrăgeam, acum, din câteva vieţi. Deodată. Mă întreb ce sens au mai avut atâtea speranţe şi aşteptări. Sau atâtea regrete. Nu mă văd mai înţeleaptă. Mă simt mai pustie, ciobită şi destrămată. Ca un colţ de haină, ros de şoareci. Foarte multe se încheiau aici. Obsesia singurătăţii revenea. Şi odată cu ea, cele mai grele gânduri, cele mai crude nelinişti şi cel mai amar sentiment al pierderii. Al inutilităţii. Al remuşcării. Al groazei. Al neputinţei. Lucrurile începură să-şi piardă sensul. Nu cele pe care le făcusem până atunci. Dar restul obiectivelor, alte speranţe, alte realizări păreau să nu mai fie importante de acum încolo. Pentru că nu îmi mai rămăsese entuziasm. Nu mai era nimeni, pentru care să le fac. Nu aveam cui să le dăruiesc.

Doina Postolachi în Maeştri din cotidian (2015)
Adăugat de Doina Postolachi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oare este Dumnezeu monopolul unei religii sau vreunui presupus fiu a lui "Dumnezeu"? Pentru că Iisus Hristos nu a afirmat niciodată o astfel de trăsnaie? EL a spus, eu şi Tatăl unul suntem, dar tu cum de eşti a doua? Cum de exişti tu şi Dumnezeu? Când te-ai desprins de EL, de ai devenit sclava unei religii primitive? Oare câţi dintre creştini realizează că se închină la mintea lor şi nu la Dumnezeu, sau Hristos? Şi ce altceva ar fi asta decât cretinism, înapoiere mentală? Pentru că dintre agnosticul sau ateul care nu crede în nimic şi creştinul care crede în mintea lui travestita în Dumnezeu, adevărat, adevărat vă spun, căci primii doi sunt mult mai apropiaţi inimii mele, sunt mult mai apropiaţi libertăţii, decât ultimul? Doar în numele unei religii cretine, oamenii sunt purtaţi în războaie, sunt arşi pe rug, iar simbolul chinului lui Hristos şi nu viaţa LUI, le devine o mortuară călăuză, pretinzând căci crucificarea, ne aduce aminte de chinul lui Hristos şi nu de cât de cruzi şi imbecili sunt oamenii. Ceea ce i s-a întâmplat acum 2000 de ani lui Hristos continuă şi azi, să îi fie crucificată învăţătura iubirii lui, ca şi cum crucificarea ar fi o virtute?

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rânduiala lui Dumnezeu...

De câteva zile cobor în
mine
doar seara
şi caut
un anume lucru
pe care poate că nici
nu l-am avut sau poate
l-am pus undeva
pentru a- mi aduce aminte de cel care am fost...

şi ce trist...

uneori nu mănânc
nu beau şi nici
nu mai vorbesc cu Dumnezeu
ştiu că dincolo de mine
e cimitirul în care
se odihneşte tata
plictisit şi el de-atâta aşteptare...
uneori trec pe lângă el
cu privirea în pământ
pentru că de ceva vreme
am uitat ca să-l întreb dacă
a mai vorbit cu mama
dusă şi ea cu nu prea mult timp
înainte de paşti

mi- e greu să-l învinovăţesc pe Dumnezeu pentru
toate astea
dar
sunt sigur că este complice cu timpul ce roade din mine
câte puţin în fiecare zi...

ştiu că aşa trebuie să fie
dar ce să- i spun copilului meu?

poezie de Teodor Dume (ianuarie 2022)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unele femei te silesc să asculţi mai înainte un preludiu de vorbărie goală, înainte de a se lăsa dezbrăcate. Altă flecăreală în timp ce le dezbraci. Flecăreală după ce le-ai dezbrăcat. Potop de cuvinte înainte de a se da. Torente de cuvinte în timp ce ţi se dau. Literatură după ce ţi s-au dat. Există unele care, de cum s-a terminat operaţia (să zic alchimie?) îţi spun: - Acum mă vei dispreţui. Şi te silesc să le faci cele mai măgulitoare jurăminte: - Să te dispreţuiesc? Dar cum poţi spune una ca asta! Ai putea să crezi că eu... dar nu! Te preţuiesc mai mult acum, când te cunosc mai bine. Literatură, literatură! Alte femei însă îţi glorifică faptul de a-ţi fi dăruit trupul lor.

citat clasic din Pitigrilli
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucian: Ascultă-mă, te rog... Noi nu ne aflăm aici pentru a explora munţii, peşterile, sau alte zone necunoscute ale acestei planete. Nu suntem exploratori.
Lia: Nu zău?! Atunci ce suntem? Eu credeam că exact exploratori, doar în asta constă misiunea noastră, nu?! Să explorăm necunoscutul...
Lucian: Nu chiar. Nu în totalitate...
Lia: Ba da. E destul de clar. Suntem aici pentru a descoperi lucruri noi, necunoscute. Asta-i menirea noastră.
Lucian: Bine. Poate ai dreptate în privinţa asta. Dar în cazul acesta, hai să plecăm acum. Vom veni altădată şi vom explora peştera aceasta şi alte zone necunoscute, dacă asta-ţi doreşti, dar nu acum; altădată! Mâine. Ziua. În alte zile. Oricând... Împreună cu ceilalţi, nu doar noi doi, singuri.
Lia: De ce altădată şi nu acum? Dacă tot suntem aici...
Lucian: Lia, n-am mâncat absolut nimic, de azi dimineaţă, nici tu, nici eu...
Lia: Şi... Nu mai poţi rezista puţin? Crezi că o să mori de foame, domnule comandant?
Lucian: Nu, sigur că nu, însă... Sunt şi obosit, după atâta urcuş. Nu mă crezi? Mi-a ajuns pe ziua de azi. Tu n-ai cărat deloc rucsacul ăsta; e destul de greu, să ştii.
Lia: Lasă, o să te odihneşti destul după aceea. Mâine, toată ziua, dacă vrei şi o să-ţi revii.

replici din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce bizari suntem noi, muritorii! Fiecare dintre noi se află aici pentru un scurt sejur; nu ştie pentru ce scop, deşi uneori are impresia că simte de ce. Dar fără a ne gândi prea mult la asta, fiecare dintre noi ştie că există pentru alţi oameni – în primul rând pentru cei de ale căror zâmbete şi bunăstare este dependentă propria noastră fericire; apoi pentru cei mulţi, necunoscuţi nouă, de ale căror destine suntem legaţi prin simpatie. Îmi reamintesc de o sută de ori în fiecare zi că viaţa mea este bazată pe munca altor oameni, în viaţă sau morţi, iar eu la rândul meu trebuie să încerc să dăruiesc în aceeaşi măsură în care am primit şi încă mai primesc.

Albert Einstein în Cum văd eu lumea
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Am murit demult, ceva m-a omorât!
Am rătăcit doar printre clipe, rece şi pustie!
Nu mai credeam în viaţă, nu mai credeam că mai sunt vie, nu mai ştiam ce-i zâmbetul, eram o dimineaţa stearpă fără Soare, uram chiar timpul, nu-l puteam opri, uram lumea în care Eu nu mai eram!
Jucam un rol tot mai gol, mai dăruiam un zâmbet fără noimă, îmi mai doream ceva, dar şansa era prea firavă, calea tot mai strâmtă, viaţa tot mai goală în faţa mea!
Să mor sau să trăiesc, să iubesc sau să urăsc,
nici una nici alta nu mai pot, nici nu ştiu cât aş putea să te iubesc, sau să te omor de prea mult dor, să te omor, doar atât mai pot şi să fug, să tac, în urmă să nu mai privesc!
Şi-n nopţile negre, pustii, să mă jelesc că nu te-am putut iubi, că nu te-am lăsat să-mi fii ce aş fi vrut în acea zi!
Acum mă zbat în golul dintre Noi, mă plouă lacrimi reci, te aud când tot mă chemi, dar Eu mă pierd, mă pierd!
Şi mă dori, o durere atât de surdă, aş ţipa dar nu mai am glas, sunt mută, lipsită de putere!
Urăsc ziua de mâine, te urăsc chiar şi pe tine, nimic nu pot schimba, nimic nu-mi şterge lacrima!
Sunt tot mai absentă, o umbră fără de lumină, o aripă frântă fără zbor, un muritor mort prea devreme!

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!