Adaugă un citat | Citate la întâmplare | Votează! | Votate recent | Adăugate recent | Comentarii recente | Top general

Viața este un poem neterminat

Casa părintească este rădăcina rădăcinilor mele;
Acolo, copilăria mi-a întins mâinile pentru despărțire.
Timpul insista să trec în vremurile următoare,
Am trecut până m-am îndepărtat de părinți.
Nu știu cum e Paradisul, dar inima lui
A rămas în sufletele părinților mei.
Ridurile lor sunt nevăzute,
Ca multe altele,
De parcă ar avea tâmplele de piatră.
Cât despre tata,
Nu l-a surprins nici moartea:
Avea brațele însângerate de maci și spice.
În palmele lui creștea grâul ca o pâine dospită
Pentru iertarea morților noștri.
Era la fel ca mai ‘nainte;
Zâmbea în ruga lui tăcută,
Călca peste morminte.

în Cuvântul deschide gândul omului
Adăugat de Camelia OprițaSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Citate similare

Viața este un poem neterminat

Timpul insista să trec în vremurile următoare...
Casa părintească este rădăcina rădăcinilor mele;
Acolo, copilăria mi-a întins mâinile pentru despărțire.
Timpul insista să trec în vremurile următoare,
Am trecut până m-am îndepărtat de părinți.
Nu știu cum e Paradisul, dar inima lui
A rămas în sufletele părinților mei.
Ridurile lor sunt nevăzute,
Ca multe altele,
De parcă ar avea tâmplele de piatră.
Cât despre tata,
Nu l-a surprins nici moartea:
Avea brațele însângerate de maci și spice.
În palmele lui creștea grâul ca o pâine dospită
Pentru iertarea morților noștri.
Era la fel ca mai ‘nainte;
Zâmbea în ruga lui tăcută,
Călca peste morminte.

poezie de din Cuvântul deschide gândul omului (11 mai 2019)
Adăugat de Camelia OprițaSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Nu știu cum e Paradisul, dar inima lui

A rămas în sufletele părinților mei.

în Viața este un poem neterminat (8 mai 2019)
Adăugat de Camelia OprițaSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Casa părintească este rădăcina rădăcinilor mele.

în Viața este un poem neterminat (8 mai 2019)
Adăugat de Camelia OprițaSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Bună dimineața, Camelia

Pentru ce mi-ai zis pe nume, că se întâmplă vorbesc mai repede pe limba ta?
Sau pentru că ești foarte mirositoare de parcă cineva a vărsat peste tine paradisul?
Cred că dacă mi-aș lăsa păpușa din mână s-ar adăposti
sub tine ca să n-o fure vântul.

Să nu te sperie copacii că tremură,
ei vestec vântul și nu e interesat de păpuși.
E aducător de nori și ploaie.
Avem nevoie de prospețime, deci spălare...

Mai rămân o vreme.
E tot ce îmi doresc la câte bogății mi-ai dezvăluit;
pun și păpușa lângă tine că s-o fi săturat de când merge pe deasupra pământului
Uite...
Dar câtă prospețime se amestecă cu ierburile și copacii!

Bună dimineața, Camelia!
Ți-am spus pe nume pentru că devii mai înțeleaptă pe clipă ce trece.
Prețul prospețimii mele este înțelepciunea omului de aavea împrejurul lui.
Aha! Stai mă scarpin un pic în frunte ca să pricep cât de prețios e acest lucru.
... Și știi că nu sunt supărată că ești mai frumoasă ca mine,
poate într-o zi stropii de ploaie vor fi albaștri și...

Ești la fel de frumoasă cum eram și eu în vremurile vechi...
Ce sunt vremurile vechi?
Vremurile vechi sunt poveștile.
camelia oprița

poezie de din WordPress.com (5 mai 2019)
Adăugat de IoanAIonutSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Mircea Dinescu

Cu timpul, parcă ins­tinc­tul de conservare devine mai puternic, nu vrei să mai mergi până la capăt. Marii poeți unguri au murit până-n 30, 40 de ani, chinuiți, la fel cum au murit și poeții ruși. Poeții români au avut mereu instinctul supraviețuirii. Au fost mai gospodari. Arghezi avea o moșioară, o mi­că tipografie, le rămână ceva și lui Baruțu și lui Mitzura, Blaga era profesor universitar, Ion Barbu era la casa lui, până și Bacovia avea nevastă, copil și o sluj­bă de funcționar.

citat din
Adăugat de MicheleflowerbombSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
cumpărăturiCartea "Vino in rochia ta simpa de stamba" de Mircea Dinescu este disponibilă pentru comandă online cu o considerabilă reducere de preț, la doar -38.44- 14.99 lei.

Când eram copilă, tata îmi asculta visul

Nu mai era alt cer pentru el decât lumina
Din ochii mei uimiți de strânsoarea lui puternică,
Încât îmi lovea colțurile inimii
Când își rotea buzele în părul meu încurcat.

Orizontul pierdut stă cadă pe mormintele
Uscate de soare.
În amintirea lui aștept căderea unui cuvânt;
Eu stau la marginea visului,
El vină până la marginea acestei lumi.
Visez ori nu visez,
Cuvintele lui veneau înainte și înapoi ca un vârtej nevăzut:

Am răbdat, copilă,
Ca să-ți dau ceasuri din zilele mele
Să-ți întinzi aripile peste lume.

Când îți puneam daruri sub pom,
Treceai din vis în vis
Și mi se umpleau zilele rămase cu tine.

M-am prefăcut aripă nedefinită de lumină
Într-un țipăt nestrigat,
În care timpul s-a oprit
Într-o disperare care n-a mai avut loc.

De atunci urc...
Urc,
Urc...
Și nu știu ce va fi dinaintea acestui suflet fără trup.

Mă uit încă o dată către voi,
Copiii mei cu soarele înlănțuit de lacrimi.
Trec primul inel de lumină
Și golul abisal din interiorul lui mă arde...

Doamne!
Ce dor mi-e de viață...

Am răbdat pentru speranța ta,
Să cântărești cât un vis, copilă,
Dar nu ți-am spus că Dumnezeu ne-a strecurat
Moartea în ființă
Și neantul este doar o împăcare temporară a sufletului.

Nu știu ce va fi dinaintea acestui suflet care mi-a fost,
Mi-e dor cobor o noapte
Până în visul tău să-l cântărim împreună,
Dar mă tulbură nespus sunetul suspinelor tale.
Nu mai văd,
Nu mai știu,
Doar simt...
Mi-e dor.
N-am știut că părinții sunt devorați și după moarte.

poezie de
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Părinților noștri – între esențial și etern

(poem în proză)

Printr-un joc ciudat al luminii, soarele cucerește cerul,
simbolizând avântul implacabil al vieții
care rezultă după marile purificări ale flăcărilor din interiorul lui.
Dar adevărata purificare există în arderile de clipe
ale părinților noștri care mor puțin câte puțin
în flăcările din interiorul lor. Unii mor atât de tulburați în ei,
obsedați de ideea că n-au făcut suficient pentru copii,
murind într-o inconștiență dulce.
Au învățat că dintr-o mare suferință se ridică
iubirea fără margini pentru vlăstarele lor,
dragoste care îi devorează până la moarte.
Le-a fost dat se nască pentru a răsări din ei altă viață,
deși sufletele lor sunt adevăratele flăcări ale unui soare invizibil.
Când îi apasă pământul, copiii descoperă neliniștea metafizică
și un timp se lasă dominați
de aceeași adâncire între esențial și etern.

Iată-mă la căpătâiul unei lumânări ca o singurătate cosmică,
fără a vedea adevărata intensitate a flăcării care uneori
îmi dă senzația părăsirii acestei lumi,
și asta că nu te poți vedea a fi puternic printre lacrimi;
vezi doar a fi nimic fără părinți – o deznădejde absolută
care vine din nevăzut ca un vârtej de foc -ți ardă lacrimile.

Părinților le este dat rămână în miezul triumfului
chiar dacă nu se mai pot ridica din pământuri:
în fața suferinței sunt numai ființă până la neființă.
În realitate, ei sunt entuziasmul soarelui
care se ridică și tot de atâtea ori coboară printr-un joc ciudat
al luminii pentru a favoriza altă viață.

Și tata și mama, oare nu ard ei în mine
când sunt nimicită de umbre și lumini străine?
I-am descoperit ca pe o integrare în viața mea;
experiența sacrificiului este o succesiune a momentelor lor
care se stransformă într-o pură trăire condiționată de binele meu.

Aș vrea rămân în tinerețea părinților
fiindcă aș fugi din mizeria asta în umanitate
și m-aș opri în luciditatea lor infantilă pentru a regăsi
acuratețea acestei lumi galopante spre apocalips.
Uneori îl simt pe tata cum a învins întunericul
și urcă într-o exaltare de agonie și încântare
dincolo de orice rezistență cosmică,
spunându-mi într-un limbaj stelar că golul întunecos
de dinaintea lui este cel din urmă pământ al sufletului

Camelia Oprița

poezie de din Cuvântul deschide gândul omului - Editura Sfântul Ierarh Nicolae - 2019 (11 mai 2019)
Adăugat de Camelia OprițaSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Nu ești niciodată suficient de matur pentru a spune cât de mult îți este dor de părinți: mâinile lor știu întotdeauna înlăture grijile vieții din calea ta.

citat din (5 mai 2019)
Adăugat de MariaIoanSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Iisus în celulă

Azi noapte Iisus mi-a intrat în celulă.
O, ce trist și ce-nalt părea Crist!
Luna venea după El, în celulă
și-L făcea mai înalt și mai trist.

Mâinile Lui păreau crini pe morminte,
ochii adânci ca niște păduri.
Luna-L bătea cu argint pe veștminte
argintându-I pe mâini vechi spărturi.

Uimit am sărit de sub pătura sură:
- De unde vii, Doamne, din ce veac?
Iisus a dus lin un deget la gură
și mi-a făcut semn ca să tac.

S-a așezat lângă mine pe rogojină:
- Pune-mi pe răni mânăa ta!
Pe glezne-avea urme de cuie și rugină
parcă purtase lanțuri cândva.

Oftând și-a întins truditele oase
pe rogojina mea cu libărci.
Luna lumina, dar zăbrelele groase
lungeau pe zăpada Lui, vărgi.

Părea celula munte, părea căpățână
și mișunau păduchi și guzgani.
Am simțit cum îmi cade capul pe mână
și-am adormit o mie de ani...

Când m-am deșteptat din afunda genună,
miroseau paiele a trandafiri.
Eram în celulă și era lună,
numai Iisus nu era nicăiri...

Am întins brațele, nimeni, tăcere.
Am întrebat zidul: nici un răspuns!
Doar razele reci, ascuțite-n unghere,
cu sulița lor m-au străpuns...

- Unde ești, Doamne? Am urlat la zăbrele.
Din lună venea fum de cățui...
M-am pipăit... și pe mâinile mele,
am găsit urmele cuielor Lui.

poezie celebră de
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

distincțieAceastă poezie a fost selectată Poezia zilei pe 19 februarie 2016.
Distribuie
comentariiAu fost scrise 4 comentarii până acum.
Participă la discuție!
Teodor Dume

Teo, băiatul lui tata

Patru aprilie e ziua în care mama
m-a făcut pe un pat de flori
o zi
de miercuri
luminată de cireșii ce plesneau de culoare
tata era dus la cârciuma din sat
să-și mai înece amarul în vodca de 33 de grade
primită pe datorie până la salar
din când în când scăpa printre dinți
ultima înjurătura învățată de la bunicul
dus și el cu o zi înainte de paști
"futu-i amarul măsi de viață" și
după câteva înghițituri
de vodcă cu mâinile așezate peste piept
își aștepta moartea de parcă
serviciul de urgență ar lucra numai pentru el

tata era un om bun
milostiv și cumsecade
după ce golea jumătate din sticla cu vodcă
se ridica pe vârful picioarelor și
"o lua din loc" pe lângă gardul de scândură al vecinului
clătinându-se precum
o barcă pe valuri aflată în derivă
și să nu-l simtă mama se văicărea
că-l doare un picior
dar în ziua aceea de miercuri
patru aprilie
îmi spunea moașa
după ce am mai crescut
tata
avea sentimentul că l-a întâlnit pe Dumnezeu
și că au stat la "una mică" la bufetul din sat
ca doi tovarăși de drum
cu degetele aspre și noduroase
și-a pipăit obrazul lipit de burta mamei
și cum parcă ar fi la celălalt capăt al lumii
a strigat "E băiat..."
și de atunci am rămas "băiatul lui tata"
din când în când pipăi ultimul lucru
rămas de la el –
scrânciobul mucegăit de sub nuc

și nu știu de ce
când mă apropii simt
că cineva se plimbă prin mine
tăcut
în răcoarea de sub cer Dumnezeu
an de an binecuvântează o zi

patru aprilie

poezie de din carte, atlantida din suflet
Adăugat de Teodor DumeSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.
Camelia Buzatu

Despre tata, niciodată

Cât de greu îi era nu imite,
uneori nu-ți permiți nici măcar luxul de a fi cel mai grozav nimeni dintr-o rază de la becul unui gang!
Să reușești stai într-un picior
cu ochii închiși, fără te clatini.
durerea resemnării atârne pe taler tot atât cât un kilogram de aur!
La un asemenea preț scăzut al vieții nu-i mai rămăsese decât lațul îngrădirii,
adorația oarbă pentru câmpurile cu maci pe care le înrăma în fiecare vară pentru mama,
l-a alungat pe tata sub capacul orașului.
Voia depună o coroană la mormântul singurei lui iubiri
așa că i-a îmmpletit una din străzile cele mai frumoase.
Spre bătrânețe și-a îndreptat atenția spre singura lui vocație,
se așeza la fereastră și picta nebunia,
n-a reușit niciodată combine două nuanțe
nici să se strecoare în labirintul vieții cu adevărat.
Mama l-a așteptat până și la intrarea în veșnicie,
ar fi trebuit s-o ajute să-și ridice speranțele colbuite,
cum se ridicau și făceau câțiva pași,
se împleticeau și cădeau într-un scâncet de nou născut.

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Miya și Hammy. O altă poveste de dragoste

aveam o pisică o botezasem Miya era o distinsă doamnă
și ignora mă simțeam înșelat cu o nobilă indiferență
pe atunci mă intriga la culme dar acum e clar
o meritam din plin pentru că Miya dragii mei
avea un prieten un câine pe nume Hammy

povestea e reală și vreau știți că nu dă bine
ca alea fabricate la Visătoria de Unică Folosință
vreau știți că așa în general am rămas repetenți
la lecțiile de viață oferite de animale
și dacă un câine cu o pisică sunt văzuți dușmani pe viață
vreau vă spun că e jale dar vă înșelați

ei bine în fiecare zi la aceeași oră și timp de cinci ani
Hammy lătra la poarta mea și Miya sărea gardul
pe urmă plecau amândoi la plimbare de parcă
asta era tot ce-i mai natural și nu aveau altceva
mai supra sau mai senzațional de făcut

mă rog au fost și săptămâni întregi când Hammy lipsea
mai mult ca sigur era bolnav sau rănit ce spun
maidanezii ăștia și-o caută singuri dar totuși
el revenea la Miya senin îi petreceam pe drum cu privirea
și mă-ntrebam cum poate o ființă fie ea însăși tot timpul
acasă sau în lume indiferent ce simte și orice ar fi

am încercat în câteva rânduri -i dau de mâncare
amicului Hammy dar nu s-a atins de ea nici din greșeală
singura lui bucurie era să o plimbe pe ea
că plouă că fulgeră avea damblaua asta a lui

și într-o zi cu soare Miya a murit

nici azi nu știu de ce pur și simplu era țeapănă în curte
nicio rană nicio maladie doar o mare ciudă
un fel de venin înfipt odios
în toată bucuria care mai subzista pe lume

am îngropat-o sub cireș în grădină seara următoare
Hammy era acolo se tânguia plângea și lătra la lună
o săptămână și ceva nici nu s-a atins de apă sau mâncare
dormea pe mormântul ei plângea tot mai stins
pe urmă a murit era acoperit de petale de flori parcă zâmbea

l-am îngropat lângă Miya lui știu că era în săptămâna Paștilor
și oamenii erau nerăbdători
taie spargă
miei și ouă în pace
și în lumină lină

poezie de (9 mai 2014)
Adăugat de George AsztaloșSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

distincțieAceastă poezie a fost selectată Poezia zilei pe 9 decembrie 2018.
Distribuie

Timpul este călugărul înțelept al Universului.
Divinitatea l-a creat din ape nevăzute,
clipele curg la fel de nevăzute.
Dumnezeu a zis: fie viață!
Și viață s-a făcut în ceruri și pe pământ.
Visurile au fost împărțite clipelor.
Dumnezeu a zis: fie timp pentru toate,
de la prima și până la ultima scânteie a stelelor.
Dumnezeu a zis: fie Lumină!
Și s-a făcut Lumină:
inima speranței, sâmburele visului.
Cum îngerii nu îmbătrânesc,
le-a fost dată copilăria și zborul.
Ei le împărțiră luceferilor nou-născuți
pentru a deveni stele
de nădejde ale nopților pământene,
așteptând cu aripile la gură facerea omului...
Din orologiul care a uitat pornească timpul
s-a ales iubirea. De atunci dragostea nu are vârstă.
Cum este deasupra pământului, de la răsărit
la apus, i s-a încredințat
drumul soarelui și drumul stelelor;
s-a făcut noapte și zi în numele timpului.

în Orologiul care a uitat să pornească timpul... (31 decembrie 2018)
Adăugat de Camelia OprițaSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Viața este un poem neterminat

în Cuvântul deschide gândul omului (8 mai 2019)
Adăugat de Camelia OprițaSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Petru Ioan Gârda

Un câine

Părinții mei s-au dus la Dumnezeu,
În Rai, facă și acolo pâine;
La casa lor, unde-am crescut și eu
A mai rămas, de câțiva ani, un câine.

Eu nu știu cum percepe-un câine timpul,
Dar știu că-i dintr-o specie deșteaptă,
Că, dacă-i cald sau rece anotimpul,
El stă mereu acolo și așteaptă.

Când l-am mutat pe tata în neant,
Ca ultimul plecat din casa noastră,
El a urlat prelung înspre palant
Apoi și-a dus privirea spre fereastră.

De-acolo tata îi vorbea pe-un ton
Duios, cu vorbe blânde de-alintare,
Apoi pornea,-ntr-o mână c-un baston
Și-n mâna cealaltă cu mâncare.

El stă și azi, un ghem lângă ceaun,
Căci mai așteaptă semne că e bine
Și, Doamne, cum se bucură, nebun,
Când dă cu ochii lui frumoși de mine!

Căci ne mai ducem, eu și frații mei,
Din când în când, la casa părintească,
Prea rar, ce-i drept, prea rar și eu și ei,
O fi de vină firea omenească...

El sare când mă vede și, vă jur,
Mă ia în brațe cu iubire mută
Și latră-apoi rotindu-se-mprejur
Și vine iar și iarăși mă sărută.

El nu-i flâmând, căci ni-l hrănesc vecinii,
E singur doar și știe ce e dorul
Și recunoaște sunetul mașinii
Și dă a înțelege cu căpșorul

Că vrea stau acolo, rămân
Și vrea vină tata înapoi,
Să aibă și el iarăși un stăpân,
Cât va mai fi-n putere și apoi,

Când va muri, c-așa e legea firii,
De-o groapă, undeva, aibă parte
Și-un semn de prețuire a iubirii
Ce dăinuie și dincolo de moarte!

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Străinul

într-o noapte
un străin ne-a bătut la poartă
eram copil
era toamnă abia împlinisem patru ani
ai mei i-au dat mănânce ceva
pâine cu brânză și ceapă
apoi l-au culcat cu mine în pat
în camera mea
o cameră mică cu tavanul jos
fără lampă
doar o candelă aprinsă mereu
privită de afară ți se părea că
fereastra era în flăcări
umbre alungite bântuiau dudul
din fața casei lângă fântână
câinele a început urle
sfâșietor la lună
și toată noaptea nu am putut dorm
i-am privit somnul
cum zgâlțâia patul și casa
și întunericul nopții
mă înfricoșa
când s-a făcut dimineață
străinul i-a luat lui tata căruța
și caii și pe mine sub braț
de atunci nu mai știu nimic
despre ai mei
nici despre mine
ochii mi-au ars în plâns
până am orbit
anii s-au scurs precum clipele
până m-am stins
abia atunci a venit un înger
m-a luat de mână și m-a dus
înapoi acasă la părinții mei
era liniște și fain
ca și cum aș fi ajuns în rai

mult mai târziu am aflat
mi-a fost dat străinul
și că rostul lui a fost
scrie pe sufletul meu nimicuri
cu litere reci cum a scris și Nichita

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
comentariiAu fost scrise 2 comentarii până acum.
Participă la discuție!
Nicolae Vălăreanu Sârbu

Cum plecam cu tata la coasă

rămân o vreme într-un dreptunghi
săpate urmele trupului
și un ceas de piatră într-o cruce de piatră
care-și macină timpul în fire de nisip
pe care le spulberă vântul
pe ochii închiși ai morților din adânc

e atât de tăcut țintirimul din sat
încât fiecare cruce e un poem nescris
liniștea cade din turla înaltă a bisericii
și se sparge peste satul din vale
ca o noapte lovită de săgețile luminii
când soarele abia iese pe coama dealului
atunci trist mă năpădesc amintirile
cum plecam cu tata la coasă
și somnul lui e acum mai lung decât somnul
mi se pare moartea neîngrădită și liberă
iar viața discriminată întreruptă înainte de limită
fără fie nimeni vinovat
invocând chemarea celui de sus
de ce o face atâtea chemări
m-am întrebat prima oară când a murit bunicul?
bătrânii îmi spuneau că cei buni pleacă primii
minciună, unul rău a plecat la fel
îl știam nu-mi dădea niciodată nimic
l-a chemat și pe el

poezie de (26 iulie 2010)
Adăugat de Nicolae Vălăreanu SârbuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Părinților noștri – între esențial și etern

(poem în proză)

Printr-un joc ciudat al luminii, soarele cucerește cerul,
simbolizând avântul implacabil al vieții
care rezultă după marile purificări ale flăcărilor din interiorul lui.
Dar adevărata purificare există în arderile de clipe
ale părinților noștri care mor puțin câte puțin
în flăcările din interiorul lor. Unii mor atât de tulburați în ei,
obsedați de ideea că n-au făcut suficient pentru copii,
murind într-o inconștiență dulce.
Au învățat că dintr-o mare suferință se ridică
iubirea fără margini pentru vlăstarele lor,
dragoste care îi devorează până la moarte.
Le-a fost dat se nască pentru a răsări din ei altă viață,
deși sufletele lor sunt adevăratele flăcări ale unui soare invizibil.
Când îi apasă pământul, copiii descoperă neliniștea metafizică
și un timp se lasă dominați
de aceeași adâncire între esențial și etern.

Iată-mă la căpătâiul unei lumânări ca o singurătate cosmică,
fără a vedea adevărata intensitate a flăcării care uneori
îmi dă senzația părăsirii acestei lumi,
și asta că nu te poți vedea a fi puternic printre lacrimi;
vezi doar a fi nimic fără părinți – o deznădejde absolută
care vine din nevăzut ca un vârtej de foc -ți ardă lacrimile.

Părinților le este dat rămână în miezul triumfului
chiar dacă nu se mai pot ridica din pământuri:
în fața suferinței sunt numai ființă până la neființă.
În realitate, ei sunt entuziasmul soarelui
care se ridică și tot de atâtea ori coboară printr-un joc ciudat
al luminii pentru a favoriza altă viață.

Și tata și mama, oare nu ard ei în mine
când sunt nimicită de umbre și lumini străine?
I-am descoperit ca pe o integrare în viața mea;
experiența sacrificiului este o succesiune a momentelor lor
care se stransformă într-o pură trăire condiționată de binele meu.

Aș vrea rămân în tinerețea părinților
fiindcă aș fugi din mizeria asta în umanitate
și m-aș opri în luciditatea lor infantilă pentru a regăsi
acuratețea acestei lumi galopante spre apocalips.
Uneori îl simt pe tata cum a învins întunericul
și urcă într-o exaltare de agonie și încântare
dincolo de orice rezistență cosmică,
spunându-mi într-un limbaj stelar că golul întunecos
de dinaintea lui este cel din urmă pământ al sufletului

poezie de din Cuvântul din lumina condeiului - WordPress.com (11 mai 2019)
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Un cer numit copilărie

Am aprins o stea pe cerul nopții;
seamănă întrucâtva cu mama.
Nu are nicio formă cunoscută, nu are margini.
Doar o inimă cu mult trup;

Mă urmează desăvârșit prin guri de lumină
care înghit întunericul.
Aici e pământul cerului, aceștia sunt sâmburi - mi-a spus.
Mă zvârlea dintr-un pântec în alt pântec,
înconjurându-se cu mine...

Am văzut hărnicia omului cum rodește în spicele de grâu ;
pâinea devine mai rumenă în sudoarea
celor care o urmează cu credință.
Are gust de pace și de înțelepciune ;
pâinea ține trează fruntea omului.

M-am ridicat între văz și auz pot atinge
glasul ciocârliei;
mi-am înălțat fruntea peste ceva ce nu avea sfârșit.

Umbra îmi era așa de naltă,
m-am lăsat înconjurat de sferă.
Mă țineam de propriul trup de parcă era trăit de altcineva,
mi-am lăsat până și umbra în schimbul unui miez de flacără.

Acum știu totul despre ceremonia amurgului,
de telegarii care se hrănesc cu jăratecul din inima lui.
Uneori stelele plâng;
lacrimile lor hrănesc suflete puternice
care se întoarc în trupuri limpezi.
Viața... Mereu viața este într-o continuă criză de timp.

Copilăria călătorește din aripă în aripă de vânt,
smulgând sufletele norilor,
în căutarea soarelui.

Iată-mă într-o încordare adâncă a somnului,
atârnat de stele sfărâmate;
sufletul mi s-a izbit de cer până când se făcu prunc.

Avea înfățișarea unui copil palid;
nu înțelegea că trupul meu nu mai e demult limpede,
că locuise în el atâta vreme cât fusese respirat de altcineva...

Copilăria... Mereu copilăria
cu nopțile înduioșate de glasul mamei
unde aerul era mai curat decât gândul.

Când voiam umblu, treceam de la visare
la trezire fără mă rănesc.
Am aprins încă o stea pentru mama
care s-a unit cu stânca.

O strângere de ape împlini curcubeul
ca un stindard pașnic al soarelui ;
copilăria se nălță odată cu el
și călătorește... și călătorește...

Trecu de putreziciunea timpului,
căutând miezul nopților când zăpezile erau albastre;
Chipul mamei îmi aluneca pe creștet
și răsuflarea mi se topea
cu aceeași emoție copleșitoare în rugăciunea ei.

poezie de din Actualitatea Literară (Revista USR, Lugoj - ian 2017)
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Rugăciune pentru părinții mei

am născut de ziua mea,
Era noapte, frig, ningea...
Însă mie mi–a fost bine,
a fost mama lângă mine.

Nici tata n-a stat departe,
A stat tot timpul lângă noi,
Și zic eu că–n acea noapte,
Am fost născut de amândoi.

Au constantat că–s tare dulce,
Că nu sunt ca alți copii,
am să fac în viață multe,
Și nu doar "năzdrăvănii".

Sincer, părinți ca ai mei,
N–au mai existat vreodată,
Vă spun asta cu temei,
Și jur că–i adevărată.

Bogați n–au fost niciodată,
În schimb buni și muncitori,
Și nu cred că–n viața toată
S–au certat de două ori.

Însă, fără cunosc motivul,
Anii–au trecut în neștire,
Ei s–au stins încet, cu timpul,
Rămânând doar amintire.

Doamne–ți fac o rugăciune,
Pentru sufletele lor,
Unde sunt, dă–le doar bine
Și spune–le că mi–e dor.

poezie de (27 august 2006)
Adăugat de Paul ConstantinSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Căutare

Căutări recente | Top căutări | Info
Cineva are nevoie de răspunsul tău: Cum pot avea pe PC ecran complet? Fii primul care răspunde!
Direcționează
3,5%
către Asociația Culturală Citatepedia!

Citește detalii »

Fani pe Facebook

 
Poți promova cultura română în lume: Intră pe www.intercogito.ro și distribuie o cugetare românească într-o altă limbă!