Et in Arcadia ego

(plecasem de la copacul trăsnit)

1.

spune tu ce loc de vis
între iad şi paradis
orb să fii să nu găseşti
rai în cele pământeşti...

şi uite-aşa
imaginile - şi fac de cap
amintirile vin peste noi
insularii din vecinătatea ţărmului înalt

pe un paner
un guguştiuc şi-un porumbel
şi tot ce-ţi cântă inimioara
e-n susur de izvor
rebel

Meşterul matematicar,
cu cioara-n vârf de par,
se plimbă hoinar
peste hotar
de la Pasarela lui Cerasela
până la Stradela lui Adela
cea care-nvârte jumătate din galaxie
într-o colivie de cuvinte
cu Carul Mare şi Cloşca cu Pui
în pridvorul cu Cassiopeia lui Maya
într-un pui de poveste de august
cu Isihie de la Frăsinei
sfătuindu-mă, cu Glas de Pateric
şi pilde de Filocalie

"Măi, tăticule, să te rogi din toată fiinţa, din toate ale tale, din
toată măsura neputinţelor şi slăbiciunilor tale. Aruncă-le pe toate
spre Hristos, zvârle-le în focul închinării. Închină-le pe toate lui
Hristos, să le prefacă după cum ştie El. Întoarce-I cu închinare
deplină darul lui Dumnezeu, ca să primească pecetea harului."

încercat de duioşie
tu din Unu faci o mie
şi din mie nu mai ştiu
că se pierde în pustiu

pus pe şaua calului
pe cărarea ţărmului
coborâm pe digul plajei
şi cu băţul de alun
facem din atunci
acum
şi dăm zvon
că v-am trimis
un cais dintr-o livadă
şi Flamingul năzdrăvan
cu joben şi geamantan
deschidem sertarele de la mansardă
vizităm stradela boschetarilor romantici
trecem pe la piramida de pe plaja cu suflet
înmulţim nunta fluturilor de la sălcii
cinstim şi iubim marea

din lună
n-a mai rămas
decât o paranteză
facem o noapte lungă
cu întâmplările, cântecul şi lătratul de câine

plecasem de la copacul trăsnit
acum despicat de furtună
în zboruri transparente

cărarea coborâtoare spre mare
a făcut ramuri
ca un arbore
cu ramurile-n mare
şi rădăcinile-n cer

iubirile au înlocuit nălucirile şi plăsmuirile
în haina nouă s-a îmbrăcat dragostea
doi copii aleargă cu zmeul
strigând la ferestrele noastre
azi mi-a ieşit în cale prima bufniţă
am mers cu ea la salcia poetului
în scorbură n-am găsit nimic
ariciul fugise

ceva
ca o vrajă
pluteşte pe ţărmul acesta înalt

Plouă... cad caisele-n livadă...
un copil aruncă lumini albastre în port
catargele sunt cruci mişcătoare

mirosim a ţărm
şi-a dragoste
ne caut

uite-aşa se face iară
ziua cea mai plină
cu cărări şi cu lumină

Et in Arcadia Ego

Constanţa, luni, 5 august, 2019

2.

uite că s-a strâns cântarea
în strigarea

"Pleacă-te Îngere!
Spre mişcătoarele
Pustietăţi."

şi de aici
se ridicară apele
se treziră munţii
şi pe Muntele Tabor
a venit un nor vorbitor

stau în însemnări minore
din minuscule majore
note de pe portativ

o cortină stă să cadă
scena-ntreagă să se vadă
tu pictând la un motiv

nu mişca să-ţi prind scânteia
din pădurea fermecată
de acum şi altădată

chiar aici, în miezul nopţii
cade-un punct din zarul sorţii

"Nu e păcat
Ca să se lepede
Clipa cea repede?"

Tocmai de-aceea
Clipa cea lungă
Stă să ne-ajungă
Din urmă

Ne-au ajuns din urmă paşii
Şi-au trecut mai în faţă
Fiecare cu povara
Şi cu rugăciunea sa

poezie de Ioan-Mircea Popovici
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fluturii de la sălcii

(anul acesta au nuntit)

1.

Plouă... cad caisele-n livadă...

un copil aruncă lumini albastre în port
te caut
catargele sunt cruci mişcătoare
miroşi a ţărm
şi-a dragoste

un violonist
cântă între ziduri
tu plăteşti
apoi înşiri cuminte fotografii
treziri şi mulţi fluturi

fotografiile tale sunt alb negru
m-ai ţintuit la fereastră
ca pe-un fluture în insectar
văd stradela boschetarilor romantici
îţi povestesc uneori despre ei
tu zâmbeşti
ridici din umeri şi întrevezi lumi
n-ai avut niciodată curajul să priveşti în jos

2.

când iubirile au înlocuit nălucirile şi plăsmuirile
în haina nouă s-a îmbrăcat dragostea
doi copii aleargă cu zmeul
strigând la ferestrele noastre

azi mi-a ieşit în cale prima bufniţă
am mers cu ea la salcia poetului
în scorbură n-am găsit nimic
ariciul fugise

ceva
ca o vrajă
pluteşte pe ţărmul acesta înalt
cărarea coborâtoare spre mare
a făcut ramuri
ca un arbore
cu ramurile-n mare
şi rădăcinile-n cer

toţi fluturii de la sălcii
anul acesta au nuntit
aşa de frumos
i-am auzit cântând
pe luna plină
şi când din lună
n-a mai rămas
decât o paranteză
au făcut şi ei o noapte lungă

străveziu este muntele acum
în spatele lui este marea
după logodna cu Infinitul
începi să simţi
nedefinită
şi plină de viaţă
aripa gândului
zborul ei neîntrerupt

când s-a arătat martora
iară
şi-a început să crească
ea
luna
făcuse ogradă nouă
pentru casa de pe plajă

3.

zestrea ta
omule
fă-o să fie
atât cât este
şi încă ceva
scară interioară
cu multe trepte
care urcă
sau coboară
ca tot zborul gândului
să fie
întotdeauna viu
şi apăsat
pe realitatea imaginarului
din care
doar gura paharului
este cercul perfect
pe care aşteaptă ea
bila albastră
care-n curând
se va rostogoli
pe linia vieţii

4.

de câte ori ţi se năzăresc lumi
în spatele limanurilor
se nasc decorul şi corul
în zboruri transparente
cântecul şi lătratul de câine

întâmplările-s cele care sunt să fie
sub umbrela albastră a cerului
pe care norii alunecă
picătură cu picătură
la rădăcina crescută din piatră

pietrele noastre de hotar
fâşii de pământ
între ape

5.

nu pierdem nimic
decât
cel mult
o iluzie

eu şi geamănul meu
de când mă ştiu
înălţăm acelaşi zmeu

se aşterne blând seara
mai pun câte o piatră pe scară
să pot urca iară
spre vară

Plouă... cad frunze şi gânduri pe rând...

poezie de Ioan-Mircea Popovici
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când ai spus tu, nu se poate

(Oglindiri în clipa lungă dintr-un gând căzut din lună)

Motto: "Fă bine şi aruncă-l în drum pentru că nu ştii când îl vei găsi"
(proverb armean)

1.

Spune tu că ştii ca mine
Ce e rău şi ce e bine
Cum ţintise Delianul
Punctul despicat în anul
Când, din graba ei, o clipă
Se lipi de Infinit
Luna a rămas gravidă
Şi povestea s-a sfârşit...

2.

Tu văzuşi într-o oglindă pusă-n colţ să nu se vadă
Cum stau clipele-n clepsidră aşteptând pe rând să cadă
Prima zicere albastră, dintr-o zi de luni,
Cu fereastră roşie,
într-o pictură cu rochie

Lume multă pe faleză cu actori ieşiţi din piesă
Cu regina, o metresă, plimbând o căţea în lesă
Nu departe de casino, Ovidu şi prietenii săi
Într-o ceartă cu jandarmii în drum spre vernisajul
Oglindiri şi iubiri

Lui Vinicius îi scăpă o înjurătură
Suficientă cât să-nceapă o întreagă tevatură...

3.

Oglindiri în clipa lungă dintr-un gând căzut din lună
Într-un punct de la răscruce unde vine şi se duce
Valul vorbei de pe mare ce se sparge lângă dig
Unde creşte stuf albastru şi se-nsoară Pipirig

Tipitina potriveşte întrebarea fără rimă
Şi pescarul descâlceşte firul lung de la meşină...

4.

- Ce faci acum?
- Un scenariu, o scenă şi-o dilemă.
- Mă plimb printr-un vers cu ceva ce nici nu pare, dar apare pe cărare.
- Fă-ne o fotografie.
- Spune-mi un număr.
- Şapte.
- Şapte nu-i faţă de zar.
- La mine este.
- Nu se poate.
- Ba se poate.
- Zarurile spun altceva.
- Din hazard se naşte un fel de ordine.
- Când ai spus tu, nu se poate, nu era posibil doar atunci sau niciodată?
- Taci, ascultă şi vezi oglindirile...

5.

uite-aşa se plimbă-n mine câte-un cântec de uitare
şi mă ţine zi şi noapte, lângă munte şi la mare
iar din toate câte-s spuse mai rămâne-n Infinit
floarea florilor de rouă şi Iubirea de iubit

că oricât ar fi ea, Marea, şi tăcerea unui munte
tot rămâne Ea, cântarea, şi lătratul unui câine
care vine după mine şi mă latră să-l iubesc
să-i arunc un băţ departe să-l găsească-n vis lumesc

eu când zic că-n mine-i cântec şi-i cântare şi-i uitare
sunt atins de Infinitul dintr-o insulă din mare
cu cărare-n vârf de munte, cu cascadă şi izvor
unde plopul încă creşte şi se leagănă de dor

ai văzut ce oglindire stă în clipa ce-a căzut
dintr-un răsărit de lună în cetatea ce-a crescut
dintr-un ţărm bătut de vânturi şi crestat de surpături
şi un măcieş cu floarea din sămânţa de spărturi...

6.

Într-o coloană fără sfârşit
Tu ciopleai scara spre cer
O scară dublă precum Scara lui Leonardo
Pe care urcau şi coborau arcaşii lui Xerxes
Cum o făcuseră cândva, la Salamina

Ceasurile lui Baruch Elton intraseră-n oglinda din cancelarie
Hrănindu-se cu orele mele de meditaţie
Cronofage şi arcofage-n pendulul de la Zorile
Lăsat amanet de sculptorul Holuţă
Colecţionarului Ionel Mătăsăreanu...

poezie de Ioan-Mircea Popovici
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Revelaţie

Şi am văzut atunci casa-altar-
Micuţă, simplă şi stingheră,
Iradiind un calm hoinar
Venind aici din altă eră.

Ceva mă atrăgea spre uşă
Ceva de-acolo, de demult...
Un zvon de glasuri din cenuşă
Soseau acum spre noi, tumult.

Şi am pătruns în întuneric,
Lăsând să cadă uşa lin
Şi-un zvon de fluturi, calm, tomnatic

Mă potopi cu har divin.

Şi-o ruginie zbatere de noapte
Mă inundă de nicăieri.
Şi mii de aripi, galbeni şoapte
Veneau spre noi de azi, de ieri.

De-atuncea, merg mereu pe cale
Şi ştiu acum că m-a schimbat,
Un zbor de fluturi, alb şi moale
Ce într-o zi Domnul mi-a dat.

CERŞETORUL

poezie de Gherasim Constantin (1999)
Adăugat de Gherasim Constantin
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stelele-n cer

Stelele-n cer
Deasupra mărilor
Ard depărtărilor,
Până ce pier.

După un semn
Clătind catargele,
Tremură largele
Vase de lemn;

Nişte cetăţi
Plutind pe marile
Şi mişcătoarele
Pustietăţi.

Stol de cocori
Apucă-ntinsele
Şi necuprinsele
Drumuri de nori.

Zboară ce pot
Şi-a lor întrecere
Vecinică trecere –
Asta e tot...

Floare de crâng,
Astfel vieţile
Şi tinereţile
Trec şi se stâng.

Orice noroc
Şi-ntinde-aripele,
Gonit de clipele
Stării pe loc.

Până nu mor
Pleacă-te, îngere,
La trista-mi plângere
Plină de-amor.

Nu e păcat
Ca să se lepede
Clipa cea repede
Ce ni s-a dat?

poezie celebră de Mihai Eminescu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ca o speranţă de mister

(Se întindea cărarea lunii)

În seara dintr-un vers cu lună
Sub pleoapă s-a deschis ca-n vis
Un Paradis cu marea-n spumă
Şi trei vapoare din abis

Se întindea cărarea lunii
Spre plaja unei pescării
Unde un pictor şi un câine
Goneau albastru-n clipe vii

O clipă le-a scăpat în mare
Un fulger a căzut din cer
Restul poveştii-l las pe tine
Ca o speranţă de mister
Care
Fiind albastră
Se pare că n-a fost

Călătoria începe acum
Când
Ne faci, ne dai, ne ceri
Un gest de mister

poezie de Ioan-Mircea Popovici
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată. Cât despre proorocii - se vor desfiinţa; darul limbilor va înceta; ştiinţa se va sfârşi; Pentru că în parte cunoaştem şi în parte proorocim. Dar când va veni ceea ce e desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa. Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil; judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului. Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu. Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.

Sfântul Pavel în Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel, 13:1-13, traducere ortodoxă
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe tine

Te strig din varul de mireasă
A mea pe veci, neînţeleasă
Într-un decor pictat naiv
De tine, preamărit motiv

Te chem în zboru-mi absolut
Tu chip de jad cu ochi de lut
Până spre marele abis
Acum când raiul stă promis

Te înţeleg mai ud, ca marea
Mai inocentă ca uitarea
Mai sus de toată trebuinţa
Atât cât mai cuprinde fiinţa

Aici respiră ale noastre
Cărarea inimei albastre
În drumul tipărit în astre

poezie de Ciprian Emanuel
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Voi sta aici până ce va trece o femeie
Îmbrăcată în alb,
Îi voi spune cu jumătate de glas
Că amintirile nu se îmbracă niciodată astfel,
Iar dacă ea va zâmbi, aşa cum foarte puţine
Ştiu să zâmbească, departe de ele,
Atunci îi voi spune că privirile ei
Sunt ca un ecou de pădure tăiată,
Că eu caut pădurea aceea de mult,
Că nu ştiam că nu mai există,
Că aş fi vrut chiar sa n-o găsesc niciodată,
Dar să ştiu că există, că de crengile ei
Se leagănă, toamna, vânturi albastre.
O voi ruga apoi să mă ierte,
Voi schiţa o plecare uşoară,
Ca o desprindere de ţărm, ne vom alătura paşii,
Voi inventa o poveste frumoasă,
Abătând drumul acela în trecut, înspre copilărie,
Îi voi vorbi despre lumile îndepărtate,
Despre vuietul mării, de marile temperaturi ale stelelor,
Şi-ncet, atunci când vom fi departe de lume,
Când, pentru prima dată, ne vom da seama ca suntem singuri,
Când ea însăşi va recunoaşte că nu e nimeni cu noi,
Atunci nu ştiu, nu ştiu ce îi voi spune,
Dar stau aici, voi rămâne aici,
Până va trece...

poezie de Darie Novăceanu
Adăugat de El
Comentează! | Votează! | Copiază!

Langoşi şi pălincă

mi-am spus
aici nu-i loc de tine

langoşi şi pălincă
(pe 7 cărări)

1.

uite aşa m-am luat cu vorba
şi m-am trezit cu oamenii aceia în atelier
hainele femeii erau de mătase
iar ale bărbatului
un surtuc peste cioareci cu vipuşcă
şi-un joben de magician
într-un decor teatral

2.

bărbatul a luat pipa mea
de la personajul de pe şevalet
a tras un fum
pufăit într-un rotocol
care s-a aşezat aură
deasupra poveştii

3.

cu olimpicii mircişti de Constanţa
eram la casa memorială a lui Goga
din localitatea Ciucea
la o masă rotundă
cu ţuică de prună
în protocolul matematicar
ne-au servit specialităţile casei
langoşi şi pălincă

ca nişte mărgeluţe
una lângă alta
păhărelele de pălincă
făcând cercuri de 9 pe masă
codul bunelor maniere spune că
omul serveşte ce are aşezat în faţă
aşa că
s-a nimerit să dau peste cap
tot cercul din faţa mea

când să plecăm
gazdele au venit la masa noastră
cu o sticlă cu tricolor
să ne împrietenim
închinând un păhărel şi cu ele
ca la vară
când începe vacanţa
să-i găzduim la Constanţa

orice dorinţă
numai un păhărel de palincă nu
le-am spus gazdelor

asta, că veni vorba de "niciodată, nu"
nu mai puteam
că dacă aş fi ştiut ce urmează
ţineam o rezervă de protocol
ca să nu mă dau de gol...

4.

vezi kakemonoul
Flamengul, Pescăruşul, Peştişorul de Aur
Cormoranul şi cântecul de graur

5.

am făcut imprudenţa să ies pe malul lacului
vântul, foarte tare, dinspre mare
a adus lângă mine o Arătare
o lebădă vorbitoare

am întrebat-o
despre viaţa zburătoarelor

primele zburătoare despre care mi-a vorbit
au fost pescăruşii aceea mici
cât nişte porumbei
care-s râzătorii şi ponticii
prieteni cu zburătoarele de la debarcader
lebedele fiind
graţioasele fidele
ţărmului...

Din Ferestrele Tympului Alchemistului îţi alegi ce vrei...

ce ţi-e şi cu bunele maniere!
când tace comedia
umbrele devin lumină

poezie de Ioan-Mircea Popovici
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cât de scump eşti Tu Isuse

Cât de mare eşti Isuse
Cât de scump şi minunat
Toate florile nespuse
Sunt de Tine aici aduse
Pe toate Tu le-ai creat
Nouă Doamne ni le-ai dat

Cât de scump şi minunat
Eşti Isuse Mire Sfânt
Viaţă nouă Tu ne-ai dat
Să-ţi cântăm în lung şi-n lat
Orişiunde pe pământ
Să-ţi cinstim al Tău Cuvânt

Cât de scumpă ţi-e Fiinţa
Mâna Ta de Dumnezeu
Tu ce-ai pus în noi credinţa
Dându-ne şi biruinţa
Să-ţi cântăm aici mereu
O Isuse Domnul meu

Cât de gingaş Isus eşti
Plin de slavă şi lumină
Duhu-ţi când ne dăruieşti
Şi-n Cuvânt ne împleteşti
Să trăim fără de vină
Viaţa nouă şi deplină

Doamne mintea ne-ai furat
Cu-a Ta sfântă gingăşie
Căci lumina Ta ne-ai dat
Mire scump şi minunat
Slăvită Fiinţa-ţi fie
O Isus — în veşnicie

Căci doar Tu ne eşti menirea
Tu al vieţii Creator
Noi îţi dăm acum iubirea
Să ne dai neprihănirea
Căci ne eşti Doamne izvor
De viaţă dătător

Vrem Isus pe veci să fim
Doar ai Tăi şi-n curăţie
Fiinţa Ta să o slăvim
Şi în veci să ne sfinţim
Mire drag din veşnicie
Onorat Numele-ţi fie

Ne-nchinăm dar Isus Ţie
Pentru veci noi te cinstim
A Ta gloria dar fie
De acum în veşnicie
Căci pe Tine te iubim
Şi ai Tăi ne vrem să fim

Slavă cinste şi onoare
Fiu al Celui Prea Înalt
Căci Tu ne-ai adus salvare
Şi ne-ai dăruit iertare
Fii în veci glorificat
Şi fii al nostru-Mpărat

poezie de Ioan Daniel Bălan (25 ianuarie 2022, Mănăştur)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atingeţi-vă clipa

trosnetul se aude şi-un bolovan ţărâna-n frunze-ndeasă
culmea dealului prin copaci cerul apasă
inima-mi bate şi mă doare, urcuşul frigului mă arde-n oase
pădurea încet primeşte urma mea ce trece
bat clopote-n urechile mele
o Doamne!
stau şi strig la soare
nu-mi mărgini privirea, nu te duce-n orizontul rece

pun palma pe copacul înalt şi frunzele lui freamătă
vorbesc între ele şi spre pământ se-îndreaptă
plâng zborul lor, şoptesc că nu vor să fie moarte
nu vor să uite roşul ruginiu din ochii noştri
nu vor să fie noapte

printre crengi ne caută şi printr-un ultim gând ne spun
ascultaţi copacul vieţii, dorinţa lui din gând
căutaţi în albastru stelei, în cerul nopţii vara
simţiţi albul zilei, scânteia de lumină, fulgul iarna
simţiţi în sunet glasul trecerii, uniţi-vă cărarea
fiţi unu-n altul vara şi dăruiţi iar viaţa

puneţi-vă împreună trupul, inima şi sufletul
fiţi pe lume, prin iubire, gândul
atingeţi-vă clipa şi nu uitaţi că-i toamnă!

poezie de Viorel Muha (octombrie 2010)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ne-ai promis

(Îţi aduci aminte! Când?)

Pe ţărmul unei mări
Cu flux şi reflux

Cânta, lângă un zid scorojit, la un pian închipuit
Fără să se oprească, s-a întors spre mine şi mi-a zâmbit
S-a ridicat de pe scaunul rotativ, a venit la mine şi mi-a spus:

- Şi acum că ştii secretul şi-ai primit rolul râvnit
Să te văd cum duci trăsura autorului trăsnit

- Ne-ai promis. Îţi aduci aminte! Când?

- De la Flaşnetarul vesel cu arici şi porumbei
până la poemul mării cu măgar şi cu căţei
ai la mâna ta tot rolul, tot ce vrei şi ce nu vrei
numa să nu pui în mine toată vina dumneaei

din luna mai
cu porumbei şi fluturi
norul il scuturi
şi plouă, plouă
ploi de vară
iară

s-o luăm pe drum de coastă
până dăm de coasta ta
unde tu pictai măslinul
şi măgaru din vâlcea
care s-a trezit cu tine
că îl călăreşti precum
ieri îl călărise Naşul

pe strada fără capete
cu ferestre fără cercevele
pe al cărei acoperiş
crescuseră nişte oţetari
în care veneau ciorile
şi pescăruşii
aşteptându-mă dimineaţa
să ieşim împreună din noapte

de aici, din locu-n care, poţi vorbi cu Infinitul
a venit Dorra la mine să-mi dea pui din Nesfârşitul
începând cu Fericirea şi Iubirea fără margini
desenând Nemărginirea şi pictând-o din Imagini
scene dintr-un film cu casa unui pictor de pe stradă
cel ce a pictat femeia vindecând orbul să vadă

Constanţa, Duminică, 19 mai, 2019
(Peninsulara cu cercel de scoică)

Ne ţine viaţa-n scară ecuaţii
De rezolvat în noapte şi-n tăcere
Dar cel mai mult doreşte şi ne cere
Să derivăm dilema-n demonstraţii

Mă luau de acum grijile că i-am promis
Şi nu-mi dădeau răgaz mai mult de-o noapte
Că aşa-s grijile, dau din pinteni
Toate vor acum...

casa părea părăsită
femeia ţinea un prunc în braţe
pruncul se juca cu năsturelul care încheia bluza mamei

poezie de Ioan-Mircea Popovici
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Transfigurare

Pe aripi străvezii de zbor
Spre-nalt tu te ridici uşor
Mai sus, mai sus s-atingi un nor
Iar de banal să nu simţi dor.

Arunci privirea-ncet în jos
Şi vezi tot ce-ai lăsat în urmă,
Iar peste-o mare de-amintiri
Se-aşterne acum un strat de brumă.

În zborul tău înalt spre cer
Pe ochi îti cade-un văl de ceaţă,
Iar amintirile îţi pier
Lăsându-ţi trupul fără viaţă.

Dar uite ai zburat prea sus,
Mai sus de-atât nu se mai poate
Oare acuma n-ai ajuns
Mult prea aproape chiar de moarte?

E mult prea greu să rămâi sus,
Când viaţa-ntreagă ţi-e departe
Te afli între poli opuşi
Păşeşti spre viaţă sau spre moarte?

poezie de Teodora Todea (aprilie 2009)
Adăugat de Teodora Todea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă...

dacă tu n-ai mai fi, eu nu aş fi
decât o adieră tristă în vânt
dimineţile vor fi tăcute şi pustii
nu mă întreba femeie azi nimic
voi rătăci în gol pe ţărmul tragic al unui suflet
ce a văzut odată, doar odată
o ielă dezbrăcată în poiană
poiana dorului, tărâmul norilor
jucai, dansai în jocul firii
eu te priveam, visam, trăiam
pierdut sunt acum
nu am cale, nu am drum
tu ai plecat, ai trecut
azi nu mai strâng la piept privirea
în mine a rămas durerea
risipită în petale de gânduri
pe aici, pe undeva, prin triste rânduri
călcând prin tristeţi, sufletul meu arde
mă apasă
tu azi eşti tu
eu nu sunt eu
dacă tu n-ai mai fi
aş fi o frunză moartă într-o glastră spartă
te-aş căuta în paşii dorului târziu
prin crângul blestemat al sorţii
am astupat ochii cu un munte
să nu plângă
am strâns în braţe marea
să nu curgă
căutam să ajung la tine
tu ai plecat
să aprinzi pe boltă stele
ce rece e noaptea şi crud e destinul
eu mor la ţărmul mării
mi-e atâta dor de tine
eu, barcă sfărâmată
legănată spre cer, de tragice valuri
soarele a apus obosit pe pământ
în mine acum niciun cânt
tu eşti steaua iubirii, a visării, a trăirii
te voi aştepta pe ţărm în fiecare noapte
să-ţi simt atingerea divină pe strunele durerii
cuvântul e lacrimă, e blestem
dacă tu ai pleca, aş fi nălucă în cer
învăluit în ceaţă
privesc valurile ce ţipă
cascade de gânduri
cad, se izbesc de mine
în ultima suflare a timpului rămas
strig, plâng
în obsesia unui vis ucis
plec la o întâlnire
ce nu va avea loc
în faţă o usă
ce nu există
e doar o părere
atunci de ce mă aştepţi dincolo...
răscolit de gânduri
te caut caut femeie în noapte
noaptea tăcerilor în lacrima durerilor
dacă tu ai pleca
zările vor fi moarte şi pustii
iar cerul se va stinge în mare
dar marea va mai fi vreodată mare
tu unde eşti, eu cine azi mai sunt
în ziua în care vei legăna luceferi
mă voi aşeza în palma ta
să simt atingerea luminii
visând la caii mei sălbatici
aici, în cer, nu pe pământ

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Domnia Lui Hristos

Când în slava Lui cerească Domnul Isus va veni
El îşi va întinde mâna şi totul va înnoi
curăţa-va tot pământul de păcat nelegiuire
şi toţi oamenii cei răi vor fi daţi doar la pieire
Domnul va-nnoi pământul şi faţa-i va transforma
căci doar El crease totul şi a Lui este puterea
şi toţi oamenii-or să fie de Hristos dar îmbrăcaţi
prin a Lui lumină sfântă o să fie transformaţi
vor trăi aici viaţa cum copacii din pădure
căci nu va fi aici nimeni mintea lor ca să o fure
doar Satan va fi legat şi în temniţă închis
astfel că pământu-ntreg va fi atunci un Paradis

nici un rău nu se va face pe tot muntele cel sfânt
căci Isus îşi va impune omenirii al Lui Cuvânt
şi va fi o nouă eră omul cum n-a mai văzut
căci viaţa va fi-ntreagă sub al Domnului Sfânt scut
împreună atunci cu mielul lupul blând va locui
şi cu vitele-ngrăşate leul se va zbengui
cu ursoaica la păşune vaca se va desfăta
pe pământ chiar nici un rău loc aici nu va avea
o pace fără hotar va fi iarăşi peste tot
împlinindu-se Cuvântul Celui Sfânt şi Savaot

copilaşul cel micuţ cu năpârci se va juca
nici un rău nu se va face şi nimic nu va avea
tot pământul va fi plin de lumina Lui Hristos
şi rău nu va exista pe pământ aicea jos
iată Domnul dar ce zice al vieţii Creator
Eu fac ceruri noi pentru omul muritor
şi-atunci vă veţi bucura tresăltând de bucurie
căci trăi-veţi dar viaţa iată până-n veşnicie
şi întreg Ierusalimul piatră scumpă atunci va fi
căci peste întreg pământul Hristos doar va stăpâni

oamenii vor înflori ca şi cedrii din Liban
îndreptându-şi dar viaţa înspre-al fericirii lan
a lor muncă pe pământ în zadar nu va mai fi
vor avea atunci de toate sute de ani vor trăi
iată Domnul ce vorbeşte şi El Însuşi azi ne spune
atunci va fi o nouă viaţă şi va fi o nouă lume
oamenii nu vor avea copii ca să îi înmormânteze
ci ca plini de bucurie pe braţe să îi aşeze
Hristos le va fi lumina şi de toate le va da
să trăiască-n bună stare fericită având viaţa
iată dar ce se va face oamenii cum vor trăi
când peste întreg pământul Hristos Însuşi va domni
îmbrăcată-n fericire planeta va fi lumină
omenirea atunci întreagă va trăi fără de vină

prea puţini înspre păcat ochii îşi vor îndrepta
şi vor fi toţi pedepsiţi doar stăpân va fi Mesia
astfel că-n neprihănire omu viaţa-şi va trăi
ce-a râvnit atâta vreme iată el va dobândi
Raiul Raiul cel pierdut îi va fi iar locuinţa
numai pentru că Hristos îi oferă biruinţa
glorie dar Lui Hristos slavă Celui Prea Înalt
Raiul cel plin de miresme iarăşi omului l-a dat
Tată scump şi Sfânt din cer noi o iată-ţi mulţumim
pentru Noul Paradis în care ne-ai dat să fim
slavă cinste şi onoare acum iată ţi-am adus
te slăvim o scumpe Tată şi-l cinstim azi pe Isus

poezie de Ioan Daniel Bălan (30 noiembrie 2018, Mănăştur)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Somn de august

Pustiul rece al nopţii
doarme în cenuşa
înca fierbinte,
fără cuvinte,
a focului de tabăraă
Stelele-s treze pe cer,
clipind din gene albastre,
când luceferi pier
printre astre...
Din ţnaltul bolţii,
la miezul nopţii,
luna iubită
se uita uimită
la stânca prăvălită,
demult adormită
în unda râului îngust,
în noaptea de august.
În corturi cenuşii
tineri şi copii,
călătoresc prin vise
alergând cu braţe dechise
cu gânduri senine
spre ziua de mâine,
iar nopţii vrajă,
le şade de strajă.

Lapuşna, jud. Mures, august 1968

poezie de Ioan Friciu (august 1968)
Adăugat de Ioan Friciu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În aşteptarea motivului

(Mai multe glasiuri)

lebăda
mai frumoasă ca visul
mai senină ca Paradisul
mai luminoasă ca floarea soarelui
o ancoră albă în inima Plajei cu suflet
un zâmbet peste-o amintire
de fericire... să fie!

pe iarba peninsulară
pana de lebădă, plină de rouă
stă-n aşteptarea motivului
"I was so alone and myself i can't make it..."
spuse lebăda înainte de-a lăsa pana să cadă

Mai multe glasiuri cu Rembrandt şi terpinol
Dau perspectiva prin gol, cu nămol de Techirghiol
Sol, sol, la, si, re, mi, fa sooooooooool
Ultimul sol fiind aşa de luuuung
Că poate să ajungă soarele din urmă
Ieşindu-i în faţă
în fiecare dimineaţă
înainte de-a se ridica din mare...

"Hello, my friend, so happy to see you again"
Soarele-mi vorbeşte-n engleză
Îl înţeleg şi-i răspund în limba română
Întrucât el cunoaşte toate limbile

Mărturisirile tale s-au adunat într-o picătură de cerneală
Foamea clipelor este-n inima ta
Transparenţele stau în pensula mea
Va fi eclipsă de lună
Astă seară...
Ca atunci când ţi-ai luat lumea-n cap
Ai mers cu şevaletul pe dig
Ai pictat un ou
Şi din ou a ieşit un pui
Nici de gâscă, nici de lebădă, nici de raţă
Nici de găină... Ghiceşti?

(Pui de poveste)

poezie de Ioan-Mircea Popovici
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

BAT-O FOCUL, POEZIE

Poezia... bat-o focul
A adus şi un venit.
Eu mi-am încercat norocul,
Publicul doar a citit.

N-a fost zi... şi n-a fost noapte
La concurs să nu gândesc.
Mă gândeam cine împarte
Notele ce se primesc.

Şi... de atâta agitare,
Am cerut şi ajutor.
Am făcut-o ziua mare
Pentru voi... cei din popor.

Şi.. săriră toţi poeţii,
Vorbe bune-mi trimiteau,
Eu... scriam pe toţi pereţii
Poezii ce-n cap aveam.

A venit şi ziua mare
Lume multă adunată,
Satul tot în sărbătoare
Poezia-i adorată.

Fiecare concurent
A adus o noutate.
Cititorii permanent,
Îşi dădeau numai din coate.

Juriul aduna pe note
Cifrele în cap zburdau,
Am recitat acum de toate
Nici nu ştiu ce mai voiau.

Şi din toată aventura,
Am ieşit toţi campioni.
Că degeaba î-mi bat gura,
A depins de... cititori.

poezie de Ioan Cojocariu din Orhideea albastră
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Omul invizibil

(la sfârşitul viitorului)

1.

căzute din cer, cuvintele mesagere, găzduite-n inima ta
tare de dimineată, înainte de răsăritul soarelui, te cheamă la mare
aerul dimineţii se umple de lumea invizibilului
care-i mult mai bogată
ca cea a vizibilului
cu îngeri şi cu oameni invizibili
ca omul de ieri şi ca cel de alaltăieri
între cei invizibili şi imposibili fiind şi tu
celcarezicecă "între acum şi atunci
se intinde o clipă lungă
ca o punte între a fi şi a nu fi"
trăite deodată-ntr-un punct cu proprietăţi
care descrie locul geometric
de prin alte locuri şi alte dăţi

mâinile olarului simt mai bine nectarul lutului
aşa cum mâinile sculptorului modelator
simte trupul formelor de neatins
precum albina simte nectarul din floare
şi învăţătorul, răspunsul din întrebare

2.

Nici nu mai ştiu când am apărut.
Îmi aduc aminte că era o zi ca azi.
Eram invizibil, ca un păianjen inexistent.
Lucrurile vechi s-au dus. Toate sunt noi acum.
Etic, estetic şi viu, din tată-n fiu.

Ascultă cum cântă cocoşul.
Dimineaţă-l auzi în vis.
Apoi te trezeşti şi-l auzi altfel.
Mi s-a umplut sufletul
de cântecul cocoşului
şi de lătratul de câine

3.

Mă trezisem devreme.
Nu aveam nimic de făcut.
Ceva mă ţinea totuşi în ultimul vis
De la sfârşitul viitorului

Astăzi e ziua ta de naştere
am învăţat de la tata că 8
este Infinitul în picioare
numai că pentru el
Infinitul este mai mult decât cel
pe care-l folosesc matematicarii

Paranteze pentru inimi şi plajă.
Ne grăbim. Soarele nu aşteaptă.
Mergem să prindem primul tău răsărit.
Maya, sub vişin, aşteaptă o îmbrăţişare
În livada cu vişini de pe ţărmul de mare

4.

Se întâmplă într-un verde-albăstrui de iederă
Să-mi scape un sâmbure de adevăr şi de dor
Algebra misterului se ţine de calendar.
Gâlceava culorilor la ivirea zorilor
Ceasuri lente, clipe lungi...

Şi totuşi, ai deschis o uşă imaginară.
Ai păşit peste un prag inexistent
Şi te-ai trezit, trup şi suflet, în gară.
Ai urcat în ultimul vagon
Rezervat pentru bâlciul deşertăciunilor...

Nici nu se putea mai bine de atât.

poezie de Ioan-Mircea Popovici
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rostogolire spre cer

Tu
niciodată nu ştii
cât mi-e de greu în fiecare noapte
cât de banal
ca un scrum de ţigară

niciodată nu vei şti
cât de mult mi-am dorit să-ţi pot scrie
măcar un vers
despre frunzele care au rămas din ultima
toamnă

aş fi vrut să am timp
să pun coperţi iubirii noastre
să-ţi vorbesc despre ploi
dar ştiu că versurile şi mâinile acestea reci
nu vor putea niciodată să te mângâie

am să cobor peste ape şi undeva
aproape de liniştea zăpezilor
am să mă rostogolesc spre cer
peste tăcere

acum
îmi vine să râd
e ca şi cum te-aş invita să-mi vezi
un pic din moarte
nu e simplu
am să plâng într-una de frig
n-am să ştiu ce să fac cu umbrele mele
cu răbdarea şi credinţa mea
n-am să ştiu să umblu
hai-hui
prin gândurile tale

îmi va fi sete
am să stau pe marginea drumului
n-am să înţeleg nimic
am să-mi asfixiez pe rând toate visele
de frică să nu mi le ia cineva
am să le ucid
voi desena cu fum
un sfârşit
peste o mie de gânduri, o mie de ape

voi muri frumos
fără să ştiu de ce
pe noi
Dumnezeu ne-a adunat
greşit

poezie de Mădălina Maroga
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!