Amintirile vieţii

Printr-o-nsuşire pe care omul o are-n el însuşi, trecem deseori de la real la imaginar
în mai puţin de-o secundă, cu imaginaţia care abundă-n miliardele de exemple solidar,
noi să putem cunoaşte o unică trăire ce ne cufundă-ntr-o amintire ca-ntr-un vis în care
am trăit cândva undeva, memoria şi amintirile tale făcându-te să fii ce eşti fiindcă cum
ar putea un om să se golească de sine şi de aduceri aminte, omul nefiind un computer
din care poţi să te ştergi, altul inventându-te într-o memorie care nu e proastă, ea, fiind
numai a noastră, fără repetiţie... cunoscându-te pe tine şi calea ta din fecundarea vie a
ovulului în uter îmbrăcând forma fiinţei ca să devii om, instinctual amintindu-şi de asta
încă din pântec, tu dotat c-o materie cenuşie cu o capacitate infinită, pentr-un tot, acolo
stocat dintr-un tot în care tu vi amintirea fără să dispară trăind ci aşa lăsaţi să pierdem
noi priceperea de-a o accesa... să uiţi, ajutându-te să înveţi şi să poţi memora noutatea
din evenimente întâmplate recent, considerate mai importante decât cele ce de mult au
fost întâmplate, amintiri uitate putând fii re-nviate, ele semănând cu mersul pe bicicletă,
îndemânarea mâinii, a piciorului şi a minţii moştenind-o-n sânge pentru-aţi păstra-n eul
tău echilibrul, un sine, mereu amintindu-şi de ceva care-a fost, este, şi-a rămas închegat
ca esenţial pentru tine... ca într-un revers al medaliei omul putând uita şi ceea ce a uitat,
isteţ, arătându-se acel ce-şi aminteşte ceva instant, învăţarea lui fiind mai puţină şi mai
uşoară într-un efort depus mult mai mic, el repede învăţând, ca şi când ar părea că ştie
deja, reânvierea amintirii întâmplându-se-n funcţie de locul unde te afli şi de oamenii de
acolo într-un tot ce-ţi este în jur... procesul, întărind stiinţa, într-o acumulare rapidă, sub
controlul tău... cel mai adesea, cei mai mulţi oameni crezând că trecutul e fix, că a fost,
şi, s-a dus, şi n-o să mai vină... trăind într-un prezent continuu, în care, trecut, prezent şi
viitor se află numai în mintea noastră, omul, neânţelegând prea mult din efemerul creat
tocmai de creierul său antrenamentul unei minţi agere sprijinind oamenii să trăiască cu
trecutu-n prezentul lor gândindu-se la viitor ca la o-ndeletnicire ce luminează existenţele
care din trecut îşi aduc viitoru-n prezent, trecutul neamintintindu-şi de-un sine de care nu
a ştiut şi care nu a plecat nicăieri de aici, ci, doar a traversat un infinit al minţii spre-a se
întoarce la un moment potrivit printr-o poartă lăsată deschisă, amintiri începând să vină
ca date-n leagăn atunci când suntem singuri şi-n linişte, ele călărind gândurile îmboldite
de-o inimă ce le poartă dorul chemându-le... amintirile ne definesc vieţuind trăirea ca om
compusă-ntr-un şirag de zile parcă din mărgele negre şi albe încărcate cu amintiri urâte
sau frumoase, adunându-le-n salbe, cu întâmplările şi oamenii de-atunci... neputând nici
o amintire s-o ştergi şi nici la coşul de gunoi s-o arunci, pe unele cu greu reuşind ca să le
încui ca într-un sertar, însă... nu pe vecie, umbra lor, dând ca vulpea, târcoale... pe multe
persoane şi multe din multele întâmpinate neputând să le uiţi niciodată cum nu uiţi nici
dragostea mamei, jocurile copilăriei şi prima iubire, amintirile capătă aripi şi prind viaţă
ca nişte fantome din castelele gândirii manifestându-se şi-n vise unde re-ntâlnim pe-acei
care-au plecat de mult dintre noi... uneori, în momente de inspiraţie şi intuiţie, ipotetic şi
imaginar, părându-ni-se, că, am căra în spate amintiri din alte vieţi, trăite aievea... multe
din amintiri avându-le moştenite ca zestre genetic împlinindu-te-n făptura ce eşti... cum,
multe amintiri persistă, pot să te-mbolnăvească, altele, au puterea să te-nsănătoşească
vindecând sufletul şi trupul parcurgând căile importante pentru a-ţi găsi sensul necesar
evoluţiei, între provocări geloase ce-ar vrea să baţi pasul pe loc, modul în care-am simţit
lumea ca bebeluşi, influienţându-ne pe termen lung, asta... fără să ştim de vreo amintire
de-atunci, informaţia stocându-se-n creier implicit... mult mai târziu, înmagazinând-o în
mod explicit printr-un miros, o persoană, un cântec, sau o fiinţă ce declanşează în vreri
stări în care să lupţi sau să fugi, altele îngheţându-te reflexiv... pe scena noastră psihică
perindându-se un alai de experienţe pestriţe cu senzorii ca-n priză băgaţi în amintiri, cu
reprezentări şi sentimente care le compun, gândirea noastră cea de toate zilele punând
bază pe-nţelepciunea ce-o ai conectându-te la ele dintr-o lume reală densă care are de-a
face exclusiv cu impresii, nimeni nesimţind ce simţi tu, pe cei dragi din copilărie aşezaţi
în locurile cele mai speciale din suflet, de-acolo hrănind omul cu amintiri despre oameni
dragi, emoţii puternice şi locuri frumoase, în acelaşi timp purtând în tine răni, demoni şi
aşteptări dureroase, amintiri urâte urmărindu-te până când te eliberezi de toate nălucile
lor, ca vasal, nimeni neputând să-şi întregească o personalitate a sa până când nu-şi ia
la revedere de la fiecare dintre ei... babe-cloanţe, zmei şi lei-paralei... înrobind libertatea
de acţiune complexându-te, imaginându-ţi că nu corespunzi, tu trebuind să-i ierţi pe toţi
acei terţi ce te-au împovărat într-o-ncheietură a vieţii ce ţi-a luxat existenţa nelăsându-te
să fi tu, scoţându-i din viaţa ta pentru o reconfigurare morală în care ai nevoie de toată
lumina din tine, ea ca o pâlpâire a unei lumânări parfumate, fluturându-şi adevărul pur
conservat chiar şi tremurător, el întărindu-se ca-n puterea unei armate conduse de-acel
înger păzitor ce-ţi însoţeşte toţi paşii, cei grei, din trecut, biciuiţi de vântul tăcerilor grele
şi dureroase, devenind sprinteni şi hotărâţi, tu purtându-le amintirea bucuros c-ai răzbit,
c-ai trecut conştient peste un prag al durerii... găsind motivu-nvierii unei defuncte iubiri
într-o amintire în care-acum o priveşti ca pe un pas uriaş ce te ridică în deveniri dintr-o
lacrimă ce-nţeapă ochiul şi inima, ca un spin împlântat în lumină... în amintiri întâlnind
toate clipele ce sunt şi-or să vină, multe durându-te-n zboruri... între viaţă şi moarte toţi
plutim ca suflete de lumini luminând la întâmplare din steaua amintirii divină... dornici
să reuşim, învăţându-ne cu durerea, şi dacă nu-ţi vine uşor... o dragoste mare, pierdută,
deschizându-ţi căi şi ferestre spre alte talente-ale tale... ca-ntr-o grotă adâncă ţinând în
tine comorile lor, ce altfel, ţi-ar fi rămas necunoscute, nebănuind că le ai... tot amintirile
intervenind şi-n condiţionări ce declanşează frici şi temeri ce se dovedesc mai apoi fără
sens tu nefiind nicicând altul ci tot tu oricând... în faţa neprevăzutului şi necunoscutului
de-ai rămâne treaz să observi atent, să vezi ce ţi se-ntâmplă întâmpinându-le viteaz, tu
neuitând că porţi în tine o inimă ce te acceptă să fii propriul stăpân al întregirii-ntregirii
din noi, în neâncetate forme de deveniri ascultând de vocea vocaţiei înspre ceva anume
ce-o ai când munca se combină cu plăcerea şi devin una, să priveşti înapoi, simţindu-te
bogat, într-un flux de abilităţi făcându-le toate ca-n joacă conştiinţa dezvoltând-o-n timp
ce te joci făcând mai departe orice muncă cu drag pornind dintr-o amintire frumoasă ce
despre tine spune ce spune vorbind ca despre o investiţie divină supremă care-ar putea
transforma totul, doar să vrei din aduceri aminte amintite să-ţi construieşti amintirea ta,
despre ea luând cunoştiţă amintirea energiilor creatoare, prezente şi viitoare, de marile
iubiri, alăturea muncind, spre-a crea... iubirea din noi deşteptându-ne hărnicia, în vocaţii
muncind de dragul iubirii cu iubire... amintirea iubirii tu trebuind s-o ai şi-n suferinţă... şi
amintirile suferinţei îndemnând să poţi face ceva... găsind în noi iubirea care trezeşte la
viaţă aflăm şi cunoaşterea, pe oameni încă necunoscuţi pornindu-i către-o recunoaştere
în care gândirea înlocuieşte viaţa sedentară a sa, din esenţa tăcută a vieţii autentificând
expresia virtuţilor care cresc prin a ştii, căci rătăcirea spiritualităţii conduce la pierderea
identitâţii dacă amintiri nu ar fii, chiar şi răuvoitoare, oricât de rea, o amintire putând să
însemne rampă de lansare sau un punct de plecare... acceptarea consumând realităţile
cu modele lor trecătoare... succesul, într-o societate ca a noastră modernă în care nu se
mai merge la vânătoare ci la cumpărături, dovedindu-se-a fii o boală mortală când nu îl
ştii gestiona între hotare indecise unde lupţi prost pentru o cauză ce va cădea ca o stea
ce se stinge dintr-o ambiţie şi-o-ncrâncenare a puterii ce te domină din amintiri seculare
ca un tic nervos al unui prezent, ţie convenabil, într-un real, în care, nu poţi accepta că ai
ajuns să fi jos, vanitatea, neluând în seamă că nu e urcuş fără coborâş dar nici coborâş
fără urcuş, prea vagi, depozitele de-amintiri din bucăţile de bine trăite fiind incapabile să
te-ajute să-ncepi altceva nou să-nveţi să poţi respira într-un,, iar" care iar şi iar năvăleşte
din viitor şi pentru tine peste teama ta, cu sau fără tine-n expresia sa... cineva ce trăieşte
din amintirile altora neputându-se reconstitui în sărbătoarea unei noi perspective nimeni
negândind oficial că nu poţi pierde ceva ce nu ai avut, aici, pe pământ, toate dobândirile
împrumutându-le doar pentr-un timp, din amintiri prinzând rădăcini un nou început, oprit
la uşa amintirilor să le săruţi pragul cu tâmplele ude de ploi... păsări primindu-ţi sărutul
din cuib... câte unele, zburătăcind pe-un cer de noroi peste hergheliile de-amintiri vârtos
descătuşate... înţelepciunea iubirii spunând să nu pridideşti să cumperi un colţ de rai cu
un măr şi un şarpe, şerpi rupând dintotdeauna hălci de carne din trupuri pe cărări lungi
şi necunoscute, din vreme în vreme amintintindu-ţi să omori înc-o dată şarpele... şi-nc-o
dată, şi, mai apoi, iar, în cicatrici din inimi rămânând dinţii încrustaţi cu venin, totuşi... tu
nelăsând somnul zbuciumat să-ţi omoare visele-ntr-o noapte ce nu-i noaptea ta-n timpul
ce tace şi trece peste amintiri care rămân, tu făcând ceva, nefăcând, între veniri şi plecări
unde omul se naşte din gândul divin ce umple cu amintiri un destin, în arhivele stelare a
timpului, fiecare om explicându-se cu un caracter, al lui, scriindu-i-l divinul, observându-l
din ceruri pe el, după oricare rămânând numai... un,, a fost odată ca niciodată"... nimica
nerepetându-se la fel, noi fără să avem timp să ne treacă timpul... în fiecare secundă ne
lăsăm amprenta cu amintiri despre noi ca sparte baloane din clăbuci de săpun, flori de
cireş albe amintindu-ne de zăpezi din care se ridică capul unui ghiocel, el şoptind plin de
candoare manei pământului să nu plângă... aşa fiind lăsat tocmai de cer ca toate să se
frângă în zbucium şi trudă, într-un tot în care nimeni nu pierde nimic dar nici nu câştigă
ci, lasă-n urma lui amintiri... un om care a fost ieri, pregătindu-se, între plecări şi veniri,
pentru noi începuturi, din sine, ducând o iubire coaptă târziu şi-un pumn de fragi mici şi
roşii în căuşul palmei adunaţi pentru următoarea destinaţie ca o amintire a vieţii ce am
trăit când în priviri devorezi un univers de simţire...,, dincolo"... mergând înspre ceea ce
ai ştiut să faci aicea mai bine... în multiplul iubirii căutând ceva ce-ar putea să şteargă
trecutul din viitoarele amintiri... toţi luminându-ne-ntr-o noapte despre tot ce am fost în
ce-a fost dintotdeauna o bucăţică de viaţă, pregătită şi ţie, ca altora, unde... pierdut, nu
te-ai putut rătăci nici când aşa ai crezut... sufletul spunându-ţi că numai amintirile s-au
mutat tăcute în timpul mut din paharul timpului tău revărsate, dăruindu-le vremelniciei
spre-o judecată finală a mulţumirilor noastre sădite în ecourile amintirilor ca o răsplată
generos împărtăşită cu-amintiri ce oferă necontenit amintiri din fiecare clipă folosită cu
recunoştinţă, recunoscător că pe aici ai fost, şi-ai văzut... ai învăţat şi te-ai dus apoi mai
departe din amintirile vieţii spre alte-amintiri... doruri, născând doruri, din iubire pentru
iubiri iubitoare într-un azi repetat ce se repetă din amintirile unui ieri cum nu a mai fost
niciodată nicăieri, cu dimineţi cu rouă curată, să-i gustăm zâmbetul proaspăt cu sufletul
dintr-un granit care-am devenit din flori înmugurite-n primăveri, amintindu-ne de un dor
infernal... dorul de viaţă... din amintiri coborât în noi odată cu spiritul fără tocmeli, viaţa
ispitindu-ne c-un parfum pur sideral, cum ademeneşti prunci într-un carusel cu-amintiri
în numele unei foste iubiri, care este... uitând să o uiţi, reflexiv... implicit dăinuind în tine
prezentă în milioane de chipuri, cam tot atâtea câte sunt în creaţie ca să îmbogăţească
pământul, tu trebuind să ştii trăind în viul vieţii că eşti doar un capitol, vremuind cam un
secol într-o poveste, fără comparaţie şi fără repetiţie, din tolba amintirilor... un om ca un
colţ de rai, mai frumos făcând raiul, alt om, parşiv ca un iudă, înmulţind iadul cu încă un
trădător al oamenilor, plin de bube-n cap, ca un ciot ars între alţi cărbuni aprinşi adunaţi
pe-un vătrai subt cazanul de smoală topită, din amintiri din acelea mai de departe, la tot
natul păstrându-i divinitatea amintirea, în a Sa... în memoria colosală, infinită şi veşnică,
încăpând toate... şi eu şi tu facem parte din ea şi-atunci după ce-ai dat mâna cu moartea
ta... aşa, dintr-o bunăvoinţa divină... cu graţie, răspunzându-ne, şi mie şi ţie, la reverenţă,
cum a răspuns la cei care-au fost şi-au devenit amintire, la fel cum va răspunde şi la cei
ce stau ca să vină, plini c-o poveste dintr-un trecut cuprins de inspiraţie, amintiri pictând
sub ceruri, din lumină...

poezie de Lidia Stoia
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cenuşa din viitor

Îmi amintesc, din nou, de ce va fi,
În viitorul dintr-un vis ce-a fost,
Dar l-am trecut în cele fără rost
De care n-am mai vrut, nicicând, a şti.

Şi iarăşi văd în visul ireal
Un viitor ce poartă amintiri.
Nici azi nu-mi sunt, nici ieri n-au fost trăiri,
Dar sunt acolo-n vis ceva real.

Apar, plutesc un timp în jur, dispar,
Scântei din focul încă neaprins,
Ori fulgi pe care iarna nu i-a nins
Şi-aşteaptă viitorul când apar.

Sunt amintiri ce nu s-au petrecut
Şi aşteptări pe care nu le am
Din vremea-n care-n viitor aveam
Un foc rămas cenuşă, în trecut.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubirea e în tine. A fost tot timpul acolo şi e singurul loc unde va fi. Şi atunci când nu simţi iubire e pentru că ţi-ai acoperit iubirea din tine cu gunoaiele existenţei de zi cu zi şi doar de tine depinde să îţi mişti fundul şi să începi să faci curat printre gunoaie până când vei face iubirea din tine să strălucească din nou. Iubirea e în tine atunci când citeşti o carte care îţi place, când te uiţi la filmul sau serialul preferat, când mergi în excursie şi eşti în mijlocul naturii trăgând pe nas aerul oxigenat al pădurii sau cel sărat al mării şi toate problemele de acasă par departe. Când asculţi muzica preferată, când eşti cu prietenii din copilărie şi râdeti de toate amintirile. Iubirea e în tine atunci când îţi spune: "Devino maxim din ceea ce poţi să devii." Iubirea e când alergi pe bandă sau pe stradă sau tragi de fiare la sală sau faci orice sport, pentru că iubirea îţi spune: "Iubeşte-te! Vreau să ai un corp frumos şi sănătos." Iubirea e în tine când te duci să mângâi un câine sau o pisică. Iubirea e în tine atunci când ştii că meriţi tot ce e mai bun în viaţa asta şi iubirea e în tine când faci ceva cu pasiune şi uiţi cum trece timpul. Iubirea e în tine când îţi îmbrăţişezi părinţii şi bunicii şi îi ierţi pentru toate greşelile pe care le-au făcut faţă de tine, pentru că atât au ştiut la vremea lor. Iubirea e în tine când te uiţi în ochii persoanei pe care o iubeşti şi îi spui: "Te iubesc" fără să îţi pese de reacţia ei şi fără să ai nevoie de ceva în schimb.

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ştii de unde vii?

Tot ce trebuie sa ştii, e locul din care vii.

Fără a-l cunoaşte, te plimbi bezmetic prin palma lui Dumnezeu,
Bătându-te cu pumnii-n piept că eşti ateu.
Şi-aici nu este vorba de religii,
Căci toate sunt ‘o apă şi-un pământ',
Cum obişnuiau să spună străbunii.

Regula deşertăciunii se aplică egal pentru toţi, nu doar pentru unii.

Cum îţi poţi cunoaşte originea?

Împrietenindu-te cu liniştea.
Fiind una cu cerul şi pământul, interogându-ţi gândul.
Observând că indiferent de câte ai avut de îndurat în viaţă, eşti încă în ea, în viaţă.
Indiferent de cât de multe ori ai plâns, săratul lacrimilor sufletul nu ţi-a pătruns.

Ai râs, ai glumit, la petreceri ai chiuit până urechile ţi-au asurzit.
Ai stat până târziu în noapte, bântuit de amintiri şi şoapte.
Te-ai dus departe, ai urmărit vise pe cerul nopţii,
Întrebându-te ce au să îţi aducă sorţii.
Ai fost poate în pragul morţii,
Şi fără să realizezi ce ţi se întâmplă,
Ai urmărit întreg filmul existenţei tale derulându-se într-o secundă.

Şi poate-ţi pare, că încă n-ai acumulat destul, că nu eşti încă suficient de bun.
Poţi vedea însă, cum toate ţigările se transformă în scrum, indiferent de producător sau cantitatea de tutun?
Ce vreau să spun?
Că totul e efemer, din pământ până la cer şi dincolo de el.

Nu-ţi mai pierde timpul jucând jocul devenirii,
Pariindu-ţi viaţa împotriva naturii şi a firii.
Tot ce consideri mai de preţ acum, a fost făcut de oameni,
Însă oamenii de unde-au apărut?

Care inteligenţă e mai mare?
Inteligenţa umană sau cea din care aceasta s-a născut?

Oamenii sunt ca şi cărbunii, cu toţii avem un diamant în noi, indiferent de cât de adânc am fost îngropaţi în noroi.
Depinde doar de noi, şi doar mai apoi de soartă,
Dacă ne aruncăm singuri în gol, sau mergem alături de marea gloată.

Să te arunci în gol nu-nseamnă răzvrătire,
Nu-nseamnă nici a deveni martir, nici pocăire.
Înseamnă doar sa crezi în mai bine.
Să-ţi fie atât de dor de iubire încât să te trezeşti din amorţire,
Să rupi lanţurile conditiţionărilor din tine şi să-ţi revii în simţire.

poezie de Alexandru Pop
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acolo unde timpul îngroapă amintiri

Nu stă-n puterea noastră să-i aruncăm tăcerii
Cuvinte temătoare... pe rostul ei divin.
Se-aşterne fără margini, când vine timpul serii
Şi-ascunde-n ea trecutul, puţin câte puţin.

Puterea ei destramă, căci totu-i trecător.
Purtând chemări tăcute prin spaţii siderale
Din nemişcata geană mai pică câte-un dor,
Şi tot ce mai rămâne se scutură-n petale.

Prin vise ne mai umblă speranţe rătăcite.
Frânturi de timp adună ce-a mai rămas din noi
Îngemănând puterea în clipe neclintite
Dorinţei nesfârşite de-a fi mereu în doi.

E prea departe locul şi calea mult prea lungă,
S-au dus prin poarta vieţii temutele iubiri.
Doar neumblate gânduri ar mai putea s-ajungă
Acolo unde timpul îngroapă amintiri.

poezie de Marin Bunget
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe limba tuturor

Pe cât de încet se aud silabele
atunci când gândim pe vârfuri pentru a nu ne trezi gândurile
pe atât de tare ceva strigă în noi într-o limbă necunoscută,
posibil moartă,
sau într-o limbă care încă nu a cunoscut
onoarea pierderii în trecut.

Şi strigă în muţenia ei şi în surzenia noastră,
o parte din noi se scutură de nopţile albe
şi de cearcănele adâncite până în inimi
ca atunci când ne întindeam peste golul tranziţiei,
căscat între rău şi mai rău.

Pe cât de încet cad stelele văzute din depărtare
chinuite de laptele (s)acru al originii
pe atât şi noi, mai repede ca niciodată,
trecem unii pe lângă ceilalţi,
unii prin ceilalţi şi toţi prin toate
fără să lăsăm un fir de praf selenar în urma noastră.
Ştim că e doar o iluzie.
E doar o zi între zile
şi apoi întunericul care ne îmbrăţişează,
ne strânge într-un mănunchi de vise, visuri şi amintiri.

poezie de Ionuţ Popa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prezent continuu

cu tine nu mai sunt în acele poveşti
şi nici din alte călătorii nu mai vin,
timpul tău oprindu-mă pe una din şine;

... şi orice tren fără stăpân din mine.

chiar firescul bine din care obişnuiam
să îndestulez găuri negre
ale iubirii sau din ce patimi şi plăţi or fi fost
năucitoare din ei şi în oglindă
drumuri înfundate spre prezent ai oprit;
îmblânzindu-mă cu un fel de muzică
care aşa începe, doar în linişte,
cum te cântă şi gândeşte
în propriile cuvinte.

într-adevăr, aduci acest prezent continuu
în care să ne treci rotunjindu-mi ceasul

... poţi chiar mai mult
în picurii din privire şi sevei de viaţă
şi în atingerea oricărui simţ
din spatele secundei care mă scrie

poezie de Ana Ştefănescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Suntem făcuţi mai mult din noapte

Suntem făcuţi mai mult din noapte.

Prezentul cu scânteia lui nu poate
să lumineze-abisurile toate
Şi veşnicul amurg din noi.
Din când în când doar ies din adâncime
Ca nişte vietăţi din fund de mări
Necunoscute amintiri
Ce parcă nu sunt ale noastre,
Fragmente dintr-o viaţă pe care n-am trăit-o,
Crâmpeie care-ncearcă zadarnic să se-adune;
Un braţ, o ţeastă, lacul unui ochi
Cu nuferii pe care nu-i cunoaştem
Şi-o luntre ce ne cheamă cu vâslele de vis.

În marii munţi de-ntunecime
Sunt osândit să sap necontenit:
Ce voi găsi în adâncime,
Comoara unui gând nemărginit
Sau vechea stearpă-ntunecime?

Dar dacă noaptea mă va birui
Şi negre avalanşe grele
Din muntele cel mare se vor rostogoli
Şi mă vor nărui cu ele?

Trecutul meu şi alte trecuturi şi mai vechi
Ca nişte continente scufundate
Sub suflet stau necercetate
Cu urme anonime şi străvechi:
Sunt visuri ale stâncii ancestrale,
Sunt amintiri din viaţa mea de plantă,
Fiori de viermi şi nostalgii astrale
(Şi poate-o tainică prefigurare
A vieţii mele viitoare).

Dezgrop în mine rădăcina lumii;
În pieptul meu ce amintire grea!
O urnă-n care veacuri de vis şi-au pus cenuşa:
Luna sau inima mea?

poezie clasică de Alexandru Philippide
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Altruismul poate fi blestemul cel mai mare care se abate asupra ta. Altruismul nu este niciodată începutul în relaţiile interumane, cu atât mai mult în iubire. În iubire, dai din ce ai sau din ce eşti, ca să îl parafrazăm pe Arsenie Boca. Dar ce ai sau ce eşti vine din ceea ce îţi acorzi tu ţie. Mai simplu, prima oară acumulează tu ca să poţi să dai ceva. Adică fii egoist la început ca să îţi permiţi luxul mai târziu de a fi altruist. Fă-ţi lista cu ce vrei tu pentru tine. Şi pune-o în frunte ca toţi cei care te văd zilnic să ştie clar care îţi sunt priorităţile. Pişă-te pe nevoile altora până când ale tale nu sunt satisfăcute pentru că altfel o să te duci în mormânt tu şi îi tragi şi pe ceilalţi după tine într-un vârtej de reproşuri, răzbunări şi resentimente pentru că ţi-ai cheltuit viaţa încercând să îi faci pe alţii fericiţi doar ca să constaţi că ai încercat să hrăneşti un sac fără fund. Prima oară, fiecare e responsabil de nevoile lui. Fă orice e posibil ca să fii fericit. Apoi, poate vei avea şansa să şi dai din ceea ce ai. Din iubirea ta, din timpul tău, din abundenţa ta materială sau spirituală. Prima oara eşti tu. Cine spune altceva vrea să obţină ceva de la tine şi nu ştie cum decât încercând să te facă să te simţi vinovat invocând altruismul. Adică fii tu altruist, că egoistul din mine vrea ce ai tu.

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O greşeală fundamentală în felul în care funcţionăm azi ca societate este diferenţierea uriaşă dintre muncă şi plăcere. Unde este acea lege universală, divină, care spune că munca trebuie să fie corvoada de la care de abia aştepţi să scapi? Cu ajutorul psihologiei se ridică o nouă înţelepciune la suprafaţă: înţelepciunea vocaţiei. Când munca şi plăcerea devin una, când activitatea ce îţi ocupă cel mai mult din zi te bagă în starea de flux, la fel cum te bagă joaca cu mingea de uitai că te-a chemat mama la masă, când îţi dezvolţi abilităţi în timp ce te joci, atunci îţi trăieşti vocaţia. Aceasta este investiţia supremă în orice fiinţă umană care va transforma societatea şi planeta. Oamenii cu vocaţie sunt oameni care muncesc din şi cu iubire. Într-o lume în care munca e făcută cu iubire, multe dintre suferinţe rămân doar o amintire. Dar pentru a face munca din iubire... e nevoie să ne găsim iubirea. Iubirea din noi, iubirea pentru viaţă, pentru oameni cunoscuţi şi necunoscuţi încă, pentru planetă.

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Desene pe zăpadă

desenezi triunghiuri pătrate şi faci cercuri trapezoidale
în punctul în care se adună toate amintirile tale
după o săptămână de ploaie nu mai e nimic din ce a fost.
ca după un foc de paie; astăzi parcă toate sunt fără de rost.
paşi fără de urme, ochi fără vedere, palme fără mângâieri;
nu ştii cum să trăieşti deodată tot ce ai trăit până mai ieri.
a izgonit, iată, ploaia toţi oamenii din jurul tău, şi-ai rămas
neputincios, cu mainile prea goale pe lângă trup, şi fără glas.
ici -colo câte o amintire începe din nou a fumega
şi fug de ploaie, îmbulzindu-se toate să ardă în mintea ta.
desenezi triunghiuri pătrate şi faci cercuri trapezoidale.
pe geamul aburit ai înşirat toate amintirile tale.
le ştergi cu palma pe toate şi laşi geamul să se aburească iar -
mâine va ingheţa peste tot şi nu- ţi vei mai aminti nici tu măcar.

doar sufletul tău va mai desena uneori triunghiuri pătrate
şi albe cercuri trapezoidale peste zăpezile toate.

poezie de Lucia Firefly Popescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din amintiri...

Din amintiri nu poţi trăii la nesfârşit
Trăieşte, şi urează altora bun venit.
Nu are sens să trăieşti cu amintirea
A ceea ce a fost... Sau jelind iubirea.
Pierdută, printre degete scăpată,
Rătăcită, nicicând recuperată.
Nu uita nimic... Dar nici nu gândi
Mereu întrebându-te ce-ai fi putut fi.
Puteai fi orice, puteai fi oricine,
Dar ai fost lăsat să te bucuri de tine.
De o iubire sinceră, iubire ce nu doare,
Şi care-ti găseşte şi ţie loc sub soare.
Nu condamna, crezându-te un zeu!
Că înainte de toate, există Dumnezeu.

poezie de Oana Alexandra Călin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Tu! Ce curgi acum prin mine,
În loc de timp, în loc de sânge!
Tu! Eşti clipa-ncremenită,
În tot, în suflet, în inima rănită!

Tu! Mi-eşti viaţă, chiar neviaţă,
Moarte dincolo de moarte!
Tu! Eşti visul ce întoarce clipe,
Clipe peste clipe doar cu tine!

Tu! M-alungi din tine, mă renegi,
Din viaţa asta fără Noi, fără de legi!
Tu! Fără să ştii tot mă mai chemi,
Când toate zilele se pierd în lacrimi!

Tu! În liniştea ce-i doar amăgitoare,
Eşti torentul ce zguduie chiar cerul!
Tu! Naşti curcubeul doar dintr-o culoare,
Punte între Noi şi iubirea ce nu moare!

Tu! Eşti răsăritul şi-asfinţitul,
Unde noaptea-i neagră fără vise!
Tu! Împleteşti cunune din tăceri,
Din tot ce-a fost demult, de ieri!

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dragoste fără punct...

La ceas târziu, crepuscular, vin şoapte
Ce mi-aş dori cumva să uit
În noapte...
Să nu visez iar despre tine, şi...
Să-ncep o nouă viaţă... a trăi.
Şi tot ce fac e să mă lupt să uit,
Pe inima care te strigă, să n-ascult.
Tu m-ai respins când te iubeam mai mult,
M-ai evitat, fugind laş şi mut!
De ce mi te-ai ascuns după tăcere?
Şi te-ai retras fără vreun cuvânt...
Nu ştiai că provoci durere,
Când în urmă nu laşi vreun rând?...
La ceas crepuscular vin iar himere,
Ce mă îmbată de amintiri nebune...
Destinul meu alambicat te cere,
Ca sufletele noastre să se-adune...
Nu pot să cred că n-ai iubit ce-a fost,
Nu pot să cred într-o indiferenţă!
Tot ce mi-ai dat, a avut un rost
Ce îl analizez în a ta absenţă.
Cred că te lupţi şi cu tine, dar altfel...
Cred că alungi intenţionat iubirea,
Precum şi sentimente fel de fel,
Şi îţi impui să-mi striveşti amintirea!
De ce atâtea jocuri de respins?
De ce nu îţi accepţi ce simţi real?
Valul de tristeţe m-a cuprins,
Când ai decis să pui un punct final.
Şi până la urmă, care-i scopul?
Ce-a fost de fapt adevărat...?
Atât a fost? Doar ţi-ai jucat rolul,
Îndrăgostindu-mă pe mine infernal?...
Nu ai lăsat vreo explicaţie convinsă!
Nu ai avut curaj nici să-mi vorbeşti...
Durerea e prea mare, când respinsă
Fost-am, fără să lămureşti!
A fost un joc şi-atât şi-un rol jucat?
A fost de la-nceput numai minciună?!...
Cum altfel să-mi explic de ce-ai plecat,
Când peste tot ţi-am fost atât de bună...?
Nu are sens, nici logică, nici drept
Să năruieşti o viaţă dintr-o joacă!
Să te uit, sau să te mai aştept?
Ca viaţa ce-ai distrus să-ţi dea o plată!
În viaţă nu se iau decizii singulare,
Când noi povestea am trăit-o amândoi,
Nu ştii măcar atâta lucru oare?
Că explicaţii se împărţeau la doi?...
De ce nu ai putut să mă priveşti în faţă,
Când ţi-ai luat decizia să laşi
În urmă şi cuprinsul şi prefaţă,
De ce nu mi-ai vorbit în loc să taci?...
Ce-aş mai putea să spun acum, tardiv...
Când faptele vorbit-au pentru tine,
Prea multe lacrimi s-au scurs pe portativ
Şi inima a rămas la tine...
Şi multe eu aş spune despre noi...!
Despre-o poveste de dragoste curată...
Unde-am trăit şi soare, dar şi ploi,
Şi ce-am trăit... vreau să mai fie o dată!
Dar de acum, să fie fără punct!
Să nu existe dor şi despărţire!
În braţele tale să m-arunc,
Şi să gustăm din plin din fericire...!

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu din Şoptit de Dumnezeu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Printre amintiri

În colţul tău cu amintiri,
Printre atâtea altele îngălbenite,
Printre răvaşe scurte de iubiri
Mai sunt şi ale mele rătăcite.

Ţi-au mai rămas nişte fotografii
Şi amintiri se poate să mai fi rămas
Şi nişte libertate ai şi zile mai pustii
Şi lacrimile mele, calde, pe obraz.

A mai ramas ceva miros din mine
Şi poate amintirea primului sărut
Cu urmele atingerilor fine
Şi-un colţişor din sufletul meu rupt.

Dar cred nu a mai rămas nimic
În mintea ta, că tare-i încurcată,
Căci dacă mă iubeai un pic
De ce să mă fi pus cu toate laolaltă?

Iubirea noastră rău ai pângărit-o
Iar lacrimile-mi n-o mai pot spăla,
Ai murdărit-o şi-ai mototolit-o
Şi-ai aruncat-o la picioare-n urma mea.

Când din trecut te-or bântui strigoii
Iubirilor însângerate, vei ajunge
Să te închini dorinţei şi nevoii
De-a sta colţul amintirilor..., şi-oi plânge!

05.05.2016

poezie de Florentina Mitrică (5 mai 2016)
Adăugat de Florentina Mitrică
Comentează! | Votează! | Copiază!

De-acum înainte

De-acum înainte, obişnuieşte-te să trăieşti din amintiri,
din umbre de planete pierdute,
din norii care fug, din amintiri subţiri.

Obişnuieşte-te să trăieşti cu sila şi urâtul
aşa-ţi va fi sfârşitul
cum ţi-a fost începutul.

Poate nici nu mai ai mult, de altfel,
obişnuieşte-te cu luna de oţel.
Tot ce a fost frumos s'a petrecut
cu cel care acuma este altul,
obişnuieşte-te cu prăpastia şi cu saltul.

poezie celebră de Eugen Jebeleanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Spaţiu echinocţial

A mai trecut un an, în urmă au rămas
doar amintiri din întâmplări banale,
ajunse peste vreme-n acele de ceas
desprinse din cadrane echinocţiale.

Pentru o clipă-n punctele vernale,
din arealul anilor ce trec în zbor,
cu gânduri noi şi doruri ancestrale,
prin lume sunt doar simplu trecător.

Şi totuşi am lăsat câte ceva să fie
de bun folos acelora ce-n urma mea
vor încerca peste decenii să mai scrie,
o pagină de glorie istoriei să-i dea.

Iar de mă-ntorc cu gândul în trecut,
Tăcerile-mi, mai lungi ca niciodată,
din tot ce-a fost, din câte am avut
în cuget calea dreaptă mi-o arată.

Şi-n spaţiul echinocţial ce încă vine
cu altă vârstă pusă într-un alt decor,
adaug anilor doar zile cât mai pline
simţind că pot prin viaţă să mai zbor.

poezie de Corneliu Neagu din revista Confluenţe Literare, ediţia din 17.03.2021
Adăugat de ugalen
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amintiri

De poţi trăi din amintiri,
Uitând existent din prezent
Şi mori răpus de accident,
-Deci viitor nu va mai fi-
De ce n-ai drept la retrăiri,
Căci tot ce-a fost e evident,
Definitiv, rămas fluent,
Neîmpiedicat, fără opriri?!...
Chiar mintea de-are îngrădiri
Şi se destramă inerent,
Chiar de nu-i scris în testament
Să moştenim vis de copii,
Maturi, bătrâni, părinţi şi fii,
Cu toţii odată -slab, potent-
Eterni am fi, memorial ardent...
Eşti prin absenţă din cei vii,
În nevăzut făr-a se şti,
Măcar arhivă, experiment,
Câştig deja,
Nepieritor; că nu mai piere
Ce s-a dus... Şi-amar de fiere
E esenţă de parfum, patent
Şi film pe rolă-i un moment
Inubliabil, de zăriri,
De cadre, rupte-n amintiri.

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (20 septembrie 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Joey: Ştii, voiam să tac şi să te las să pleci. Dar nu aş fi eu. Ar fi ca într-un film de Merchant Ivory unde oamenii suferă în tăcere, iar tu ar trebui să fii atât de impresionat de cumpătarea lor. Îmi pare rău, dar la naiba cu asta. Prietenul meu cel mai bun din toată lumea pleacă mâine şi o mare parte din mine vrea ca el să rămână. Aşa că sper să nu mă urăşti.
Dawosn: Nu aş putea să te urăsc niciodată, Joey. Nu că nu aş fi încercat asta.
Joey: Ultimii doi ani au fost o adevărată telenovelă. Dar nu i-aş da înapoi, nu aş şterge nimic, dar... Mă bucur că s-a terminat. Pentru că îmi place cum stau lucrurile acum. Viaţa mea fiind mereu o glumă nesărată, acum că lucrurile merg bine... tu pleci.
Dawson: Jo, dacă aş crede măcar pentru o secundă că ar fi decizia corectă, aş rămâne, dar este timpul să plec. Este timpul ca eu să ies din camera asta şi este timpul ca tu să descoperi cine eşti fără noi. Capitolul acesta s-a încheiat, Joey. Simt asta.
Joey (cu lacrimi pe obraji): Crezi în magie? Eu nu credeam. Cum aş putea? 13 ani, mama ta moare. Şi totuşi mai speri în ceva magic, ceva care să facă totul mai bine. Dar nu se întâmplă aşa şi te uiţi la tatăl tău care nu e în stare să-şi învingă punctele slabe. Fără abracadabra în cazul acesta. Şi apoi mai e Pacey. Orice magie a fost între noi s-a terminat, nu-i aşa? Dar apoi mai eşti şi tu. E o dovadă că există cineva acolo care se gândeşte la mine. Prietenul meu care a fost mereu alături de mine. E magie curată. Cred că e doar un mod lung şi tărăgănat de a-ţi spune că o să-mi fie dor de tine, Dawson.
Dawson: Şi mie o să-mi fie dor de tine, Joey.

replici din filmul serial Cei mai frumoşi ani
Adăugat de Moţ Mădălina
Comentează! | Votează! | Copiază!

Decor între viaţă si moarte

Ascult, meditez şi încerc să-nţeleg
tăcerea din gândul ce stă să pornească,
dar încă rămas priponit în talveg
pe-o albie sură din bolta cerească.
Mai caut răspunsuri în anii pierduţi
prin vagi amintiri ce nu vor să mă lase,
în care mai plâng copii nenăscuţi
din mame uitate sub gloanţele trase.

Şi voci neştiute aud din trecut,
ajung la ureche în zeci de jargoane,
în inimă creşte un zvon nevăzut
din aripa gândului rupt din pripoane.
Iar gândul aleargă prin timp înapoi,
mi-aduce în cuget o lume trădată,
cu umbre rămase din vastul război
în care soldaţii mai mor încă-odată.

Se scurge prin mine tărâmul străin,
cu chipuri trezite din moarte la viaţă,
purtând peste zâmbete stropi de venin
şi măşti de revoltă cusute pe faţă.
Azi încă mai mor pentru patria lor
eroi din legende, trimişi prea departe,
ajunşi amintiri în străinul decor
rămas adormit între viaţă şi moarte.

poezie de Corneliu Neagu din revista Confluenţe Literare, ediţia din 28.03.2021
Adăugat de ugalen
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din tot ce am...

A mai trecut o zi, a mai trecut un ceas,
simt clipele prin amintiri cum zboară
din câte-au fost, din câte-au mai rămas
duc mai departe-a timpului povară.
Şi nu mă plâng, şi nu regret nimic,
las timpului destinul să mi-l treacă –
din ieri, din azi, din mâine mă ridic
chiar dacă-ar fi să sap şi-n piatră seacă.

Ani grei s-au adunat în urma mea
tăcerile, mai lungi ca niciodată,
din gânduri îmi alungă piaza rea
şi calea dreaptă-n suflet mi-o arată.
Iar de mă-ntorc cu gândul în trecut,
cărările îmi par tot mai schimbate,
din tot ce am, din câte am avut,
în inimă-mi rămân doar nestemate.

Ridic cu ele-n cuget un altar,
pentru tăceri loc sfânt de întrupare
din vorbele arzânde ca un jar,
de strajă stând pe dune mişcătoare.
Chiar dacă toamna vieţii a sosit,
nu mă opresc din drum, merg înainte,
pornind tăcut din locul hărăzit,
mă-ndrept tot mai smerit spre cele sfinte.

poezie de Corneliu Neagu din Tăcerea din adâncuri
Adăugat de ugalen
Comentează! | Votează! | Copiază!