Rugăciune

Nu mai am în mine vlagă,

Fără rost e lumea-ntreagă,

Când lăsăm făr-de tulpină,

Juna floare din grădină,

Şi parfumul florii piere,

În neant şi în tăcere,

Risipit în negrul hău,

De o mână de călău...

Cum poţi Doamne-ngădui,

Vieţi să stingem, de copii,

Să lăsăm părinţi în jale,

Pentru sete de parale,

Frâu să dăm la nebunie,

Într-o ţară-n agonie,

Fără lege, fără teamă,

De a morţii cruntă dramă,

Oare ce păcate grele,

Ne aduc pe cap belele,

Hrana-n blid că nu e bună,

Ţară de suntem nebună,

Ochii-n lacrimi că plutesc,

Pe pământul românesc,

Totu-i jale şi gunoi...

Doamne... fă ceva cu noi...

poezie de Eugen Ilişiu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ultimul rând

sunt pribeagul rătăcit printre voi
un suflet lovit, apoi strivit
e inutil şi trist aici
în lumea celor care nu cuvântă
e multă jale şi durere
copii plâng pe străzi amputate
familii se destramă
se poate...
sigur se poate
în ţara care nu mai este
nu am aflat nimic
ce să aflăm
când nimic nu căutăm
îndurăm în neştire
fără a da de ştire
să dăm de ştire cui
nu avem cui
mai bine poţi
să o pui în cui
al cui
ce întrebări tu pui
murim în fiecare zi
puţin câte puţin
noroi în noi, gunoi în voi
pulberi pe drum, strigoi acum
strivim frământări
oare mai suntem noi
suntem praf în vânt
purtat aiurea pe pământ
uneori ne aşezăm
la masa sorţii
să bem pelin cu morţii
în cană e cucută şi venin
de ce să vin
în lacrimi şi suspin
uitat-am marea albastră
ne acoperim cu ţărână... nu
biet suflet rătăcit în lumea asta mare-mare
în care totul este de vânzare
sau poate mi se pare
hei, cât dai pe fiecare
nu's tânăr
nici bâtrân
suflu tăciunii unei vieţi
de care nu am azi habar
uneori ocrotesc lumânarea stinsă
de ură, minciună şi păcate
o viaţă într-o rimă, o lume în ruină
păşesc prin colbul vieţii şi întreb
Doamne, de ce m-ai trimis printre ei
mai am în mână doar o pană

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ales de noi

Când eşti conducător de ţară,
Te prinde-aşa, o nebunie,
Dispui de iarnă şi de vară,
Şi tot ţi-se cuvine ţie,

Căci ai în mână arsenalul,
Creat de alte minţi zevzece,
În care zace criminalul,
Ce duce vieţi în groapa rece,

Un holocaust poţi să faci,
Să curmi fiinţe, milioane,
Dispui de îngeri şi de draci,
Îţi poţi permite orice toane,

Dispui de-a omenirii soarte,
Socoţi că-n mâna ta e clima,
Ai drept de viaţă şi de moarte,
Poţi da cu bomba-n Hiroşima,

Când eşti conducător de ţară,
Te prinde-aşa, o nebunie,
Şi de-o decenţă-elementară,
A ta zminteală nu mai ştie:

Doar tu eşti important pe lume,
Zadarnic eşti "ales de noi",
Căci pentru tine n-avem nume,
Suntem doar pleavă şi gunoi...

poezie de Eugen Ilişiu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

dar ce-ar fi viaţa fără vocea ta blândă?
fără parfumul tău de floare de câmp?
fără buzele tale ce vestesc cerul cu tot cu primăvară?
ar mai îngheţa oare pământul sub pântecul lunii?

fă-ma una cu mângâierea

pregăteşte-mă de tăcere, căci mâna ta
are formă
de cruce şi ramă

priveşte
cât pot dura în tine

ţi-ai gasit
un călău
care îţi demonstrează legendele
şi te povesteşte

poezie de Emanuel Pătrăşcioiu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Raiul românilor

Să fim copii? Am fost copii!
Şi vom mai fi pe-acest pământ
Cât unul din părinţi trăieşte
Purtând spre cer sufletul sfânt.

Cum tata a plecat demult
Spre-adâncul liniştii divine,
Pun pâine pe mormânt şi flori,
Cu lacrimi ud ziua de mâine.

Să fim copii? Suntem copii
În faţa crucilor ce cresc
Sub iadeşul de porumbei,
Pe-aripi cu steagul românesc.

Că, Doamne, ţara ni-i tot mamă,
Pământul ei ni-i trup domnesc,
Suntem copii dintotdeauna
Şi pentru asta o iubesc!

E sfântă dragostea-ntre noi:
Copii, părinţi, apoi bunici,
Că de la mare până-n munţi
Raiul românilor e-aici!

poezie de Marin Moscu
Adăugat de Marin Moscu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tristeţe la Caracal

E trist când fiicele ori fiii,
Îşi pierd sărmanii lor părinţi,
Dar sunt de-a dreptul scoşi din minţi,
Părinţii care-şi pierd copiii...

Striviţi sub tainice mistere,
Se duc părinţii spre alt rost,
De parcă nici nu ar fi fost,
Şi-i lasă pe copii-n durere...

Dar timpul lecuie durerea,
Iar truda zilei trece-ncet,
Coşmarul morţii în regret,
Şi soarta îşi impune vrerea...

Dar vrerea-i uneori nedreaptă,
Şi îi răpeşte pe copii,
Lăsându-i pe părinţi pustii,
Căzuţi pe-a disperării treaptă...

Nici timp, nici trudă, nu au vlagă,
S-aline prea cumplitul chin,
Li-i viaţa cupă cu venin,
Şi fără rost e lumea-ntreagă...

E trist când fiicele ori fiii,
Îşi pierd sărmanii lor părinţi,
Dar sunt de-a dreptul scoşi din minţi
Părinţii care-şi pierd copiii!

poezie de Eugen Ilişiu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Devalorizare

Criza, producând o dramă,
Leul nostru - spun cu jale -
Cum e slab şi fără "coamă",
S-a făcut de... trei parale!

epigramă de Mihai Haivas din Epigrame mihăilene (2020)
Adăugat de Mihai Haivas
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rezistăm împreună

De ce să crezi în poveşti,
Să crezi mai mult în viaţă
De când te naşti tu eşti
Un om fără speranţă.

Deşi viaţa e mai grea
În doi o facem mai bună,
Poate să fie cât de rea,
E mai uşoară împreună.

Nu lăsăm lacrima rece,
Nici o secundă, nici un minut,
Nu lăsăm să ne înece,
Din dragoste facem scut.

Suntem doi avem iubire,
Lumea doar ură nebună,
Atacăm cu fericire,
Rezistăm tot impreună.

Nici un rău nu ne atinge,
Când cu drag te ţin de mână,
Amândoi noi vom învinge,
Şi-l vom trece împreună.

poezie de Eugenia Calancea (15 septembrie 2018)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poruncă nescrisă

Să faci copii,
Să-nalţi o casă,
Şi să plantezi un pom!
Aceasta e menirea ta,
De om...

Copii, să faci
Din dragoste nebună,
În nopţi fierbinţi
Cu clar de lună,
Căci dragoste nebună,
În leagănul neştirii,
E singura arvună,
La vama nemuririi...

Sălaş, să faci din paie,
Cu prispă şi-o odaie,
Făr-de coloane grele,
Şi fără arhitravă...
Când vei pleca din ele,
Şi vei vroi să mori,
Să nu sădeşti gâlceavă,
Prin cei moştenitori...

Pom, să plantezi
Cu suflet darnic,
În solul roditor,
Apoi să-l saturi, harnic,
Cu apă din belşug,
Să crească, pomul, falnic,
Să nu rămâi dator,
Cu lemnul din coşciug...

Să faci copii,
Să-nalţi o casă,
Şi să plantezi un pom!
Aceasta e menirea ta
De om...

poezie de Eugen Ilişiu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La sugestia lui Petru Ioan Gârda, un colind cu "fără"

Doamne, iarna, fără nea,
E ca stema fără stea,
Ca un fotbal fără goluri,
Ca actorul fără roluri,
Ca un fotbal fără pase,
Ca Yohannis fără case,
Ca românul fără crize,
Ca benzina făr-accize,
E ca mortul fără lacră,
Ca o casă fără soacră,
Meciul fără-njurături,
Beciul fără murături,
E ca drumul fără gropi,
Parastasul fără popi,
E ca broasca fără oac
Şi ca raţa fără mac,
Tot asemenea, cam ce mi-i
Un Bunduri fără premii,
E ca grâul fără spic,
Gârda fără alambic
Şi muştarul fără mic,
Ca o glumă fără râs,
Ca fasolea fără fâs,
Ca o roată fără spiţe,
Ca bogatul fără fiţe,
Ca o ţară-n plină jale
Fără pensii speciale,
Ca, în vremuri democrate,
Proştii fără doctorate,
Ca-Nvierea fără Paşte,
Pupăcioşii fără moaşte
Ca guvernul, din rebuturi,
Fără dese împrumuturi,
Ca protestele de bine
Fără spargeri de vitrine,
Ca o vârstă fără ani,
Ca salariul fără bani,
Ca balonul fără aer,
Ca deşteptul fără fraier!
Mânaţi, măi! Hăi! Hăi!

poezie de Janet Nică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plansul unui ciob de lut...

Trupul mi-e tăiat în două,
mi-este smuls şi dus departe.
Mi-a ramas doar jumătatea,
care este-acum pe moarte.
Smulsă-i carnea de pe mine;
nici măcar nu curge sânge,
Numai sufletul se zbate
şi cu lacrimi grele, plânge.
Cum să-mi înţeleg destinul,
cum să cred că-mi va fi bine,
Cînd din tot ce-a fost odată,
sunt doar lacrimi şi suspine?
Cum să mai privesc în mine,
dacă-n jur e totul gol,
Seara când merg la culcare...
dimineaţa când mă scol...?
Şi-n zadar întind eu mâna;
nu e nimeni s-o atingă,
Numai credinciosu-mi câine,
e alături să o lingă.
Să te smulg bătând, din mine,
inimă, să te sfâşii,
Ca să-mi pot trăi tot restul
zilelor reci şi pustii!
Ce mai sunt, fără de tine,
ce mi-a mai rămas întreg?
Care gând şi care faptă,
mă va face să-nţeleg?
Acum sunt un ol de jale,
ce de lacrimi e umplut;
Glas de chin şi disperare,
înălţat din ciob de lut.
Doamne, de mi-e asta soarta,
putregai dacă am fost,
Şi-am trăit un sfert de secol
doar o viaţă fără rost,
Doamne, ia-mi azi lutu-n mână
şi frământă-l cu putere,
Ca să vărs şuvoi de lacrimi
şi o mare de durere.
Lasa-mă să plâng de-a pururi
şi tot nu va fi destul.
Lutul... cere multe lacrimi,
până când va fi sătul!

poezie de Aurelia Tarniceri
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mă întreb

mă întreb mereu
fără sens, fără rost
într-o clipă obosită, tare chinuită
băusem mâhnirea pînă la fund
într-o seară chioară
într-o cârciumă goală
doar eu şi ea...
nu mi-a păsat de mine, de lume, de toate
sunt beat într-o lume beată
şi ce... sunt beat, nu vezi...
pe cer, stele inegale
cad în cale
a mai căzut azi una
se şterg una câte una
stau şi mă întreb
desigur fără rost
cum o să fie chipul lumii noi
când totul e clădit
din rugină, nămol şi gunoi.

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A fi mamă, tată, părinte în general nu este o meserie. E cea mai mare provocare a omului. Aşa cum am scris într-o antologie de aforisme, prin copii, Dumnezeu ne aminteşte tot timpul ce fiinţe frumoase suntem menite să fim. Provocarea (care este şi şansa noastră de a ne reîntoarce în paradisul pierdut al bucuriei pure, al iubirii necondiţionate, al abandonului fericit) este să redescoperim această frumuseţe în noi înşine, s-o recunoaştem în copii şi să n-o mai distrugem nici în noi, nici în ei. Să ne reîntoarcem la instinctul de a trăi. Fără pretenţii, fără aşteptări, fără ruşine. Să lăsăm copiii (şi creaţiile literare) să-şi trăiască propria viaţă, urmăriţi îndeaproape de bucuria manifestată de a le fi dat formă.

Silvia Velea în Memoriile păsării Phoenix, În loc de prefaţă (2020)
Adăugat de Silvia Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aprilie

mă simt ca într-o continuă mascaradă
deşi promisesem că lăsăm măştile deoparte
nimeni nu vrea nimic de la tine
şi nimic de la mine

suntem noi cei care ne simţim datori
să dăm explicaţii
să îndreptăm erori
deşi încă avem surâsul de prunc imprimat în noi

mă simt ca şi cum lumea se învârte prea repede
e un carusel al nebunilor
nu pot să ţin pasul
pot doar să joc rolul ce-l ştiu pe de rost

cât despre trenul dorinţelor noastre
acesta s-a oprit demult
dar refuzăm să-l lăsăm
căci ştim că mai bine de atât nu ar fi fost

şi văd cum se perindă prin noi
dureri şi simţiri
iubiri şi tăceri
(şi te întrebi de ce mă ascund?)

poezie de Adina Pietrosanu (16 aprilie 2007)
Adăugat de Adina Pietrosanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Apropo de râsul fără rost

Eu ştiu din copilărie
Cel ce râde fără rost
Are-n cap pe sub chelie
Un gunoi de mare prost.

epigramă de Nicu Petria (18 ianuarie 2011)
Adăugat de Nicu Petria
Comentează! | Votează! | Copiază!

Avem o ţară ca o floare, să n-o lăsăm fără hotare...

Valeria Mahok (28 iulie 2016)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îndrăgostit de primăvară

O primăvară de copilă
Mă privea cu foc şi dor,
Fără jale, fără milă
Mi-a prins în piept un mărţişor.

Un fir roş şi-o viţă albă
Mă-nvaţă să le-mpletesc.
O caut azi în lumea-ntreagă
Dar regret, nu o găsesc.

Faţa ei catifelată -
Pomii îmbrăcaţi cu floare,
Părul ei lăsat pe spate -
Toate razele de soare,

Ochii ei curaţi şi galeşi
Parcă-s două flori de in,
Privirea ei pătrunde iarăşi
Bolta cerului senin.

Un fir roş şi-o viţă albă
Mă-nvaţă să le-mpletesc.
O caut azi în lumea-ntreagă
Dar ghinion... nu o găsesc!

O primăvară de copilă
Mă privea cu foc şi dor...
Fără jale, fără milă
Mi-a prins în piept un mărţişor...

poezie de Diana Enachii
Adăugat de Diana Enachii
Comentează! | Votează! | Copiază!

De voi mi-i jale

De voi, ce alergaţi întruna
Şi zilnic rătăciţi pe cale,
Purtând în suflet sărăcia
Şi niciodată bucuria,
De voi mi-e milă şi mi-i jale!

De voi, ce ridicaţi morminte,
Uitând de har şi de iertare,
Băgaţi în ele oseminte
Ce plâng aici fără cuvinte,
De voi mi-e milă şi mi-i jale!

În pulbere şi în tăciune
Mai semănaţi fără-ncetare.
De voi, că pierdeţi adevărul
Lăsând încătuşat misterul,
De voi mi-e milă şi mi-i jale,

Că sărutaţi tablouri sfinte
Şi intonaţi o bună veste,
De voi, ce nu aveţi credinţa
Şi-n inimi sfântă pocăinţa,
Şi milă mi-i, şi jale-mi este.

Căci înspre infinitu-albastru
Purtându-şi lupta fiecare,
Fără credinţa în iubire
Şi fără sfânta înfrăţire
Suntem pierduţi, pierduţi pe cale!

Chişinău 28 octombrie 2019

poezie de Mihai Ghidora (28 octombrie 2019)
Adăugat de Ghidora
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bunica e majoră

Când pofteşti la tinerele,
S-ar putea să ai belele!

Căci, în focul fericirii,
Se trezesc hormonii firii,
Ce îmbată şi dispare,
Un instinct de conservare:

Uiţi că juna asaltată,
E prin lege protejată,

Şi nu poţi opri, banal,
Un atac sentimental,
Ca să ceri să îti arate,
Cartea de identitate...

Şi aşa, un pic de-amor,
Te transformă-n infractor!

De-aia sunt recomandate,
Ghiduşii mai aşezate,
Şi prudenţa ne indică,
Că-i mai bună... o bunică,

Căci nu s-au văzut, pe-aici,
Minore... printre bunici...

poezie de Eugen Ilişiu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tablou

Arta cea mai înaltă se întoarce totdeauna la fragilitatea condiţiei umane.
Francis Bacon

Nu pot vorbi de durere, Doamne,
Nu se aude geamătul din gura deschisă
Strigătul mut – împietrit în cuvânt
În pânza lui Bacon – a disperării mele.

Ţie îţi vorbesc prin tăcere, Doamne,
Cu surda culoare din abisul vopselei.
Jale sau tristeţe, durere sau dârzenie?
Oare are însemnătate fondul disperării?

Te strig prin tăcere, Doamne.
Cuvintele au luat forma penelului.
Oare Tu îmi înţelegi durerea, Doamne?
Oare ea înseamnă ceva? Înseamnă ceva?

poezie de Zofia Walas, traducere de Valeriu Butulescu
Adăugat de alejandro
Comentează! | Votează! | Copiază!

Apocalipsa

S-au rupt norii deasupra noastră
Şi plouă ca în ziua de soroc,
Unde este Noe cu a lui Arcă,
Să-l întrebăm, are-n plus un loc?

Se mişcă pământul la vale
Şi ne acoperă de vii,
Plângem de durere, este jale,
Şi-i înjurăm pe cei din primării.

Mai căutăm o vină-n altă parte,
Orice, dar nu ne vedem pe noi,
Suntem mulţi, proşti, fără de carte,
Înţoliţi pe-afară, pe dinăuntru goi.

Ne mai facem crucea la culcare,
Tatăl Nostru, mai ştim a-l spune?
Căutăm greşeli la întâmplare,
Dar nu avem timp de rugăciune.

Ne-a transformat progresul în hiene
Nu ne gândim la ce am fost,
De nimic, de nimeni nu ne temem
Şi păşim prin viaţa fără rost.

Aruncăm cam totul peste bord
Ca cineva, prea sătul de toate,
În urma noastră lăsăm doar prăpăd
Suntem otravă şi mirosim a moarte.

Să vină apocalipsa asta odată
Recurs eu fac la ce trăim,
Prea vinovaţi, dar vina alţi o poartă,
Suntem orice, nu ce-ar trebui sa fim.

poezie de Mihail Coandă (26 noiembrie 2016, Rîpa, Motru)
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!